Linii frânte pentru Soledad

 Linii frânte pentru Soledad

MONALISA_v0-flat– Juan!

Mă opresc şi o salut. În faţa mea stă Soledad şi ştiu că am murit  odată, împreună, demult mi se pare. Ne strângem mâinile şi ne vorbim în mijlocul străzii apoi ne oprim pe un refugiu în mijlocul străzii, la adăpost de maşini, coborâm într-o staţie de metrou sub lumini de neon unde ochii ne sticlesc exact ca într-o amintire în care ne iubeam. Soledad este frumoasă, priveşte forfota din jur pe care nu o înţelege.

– De ce spui că am murit, Juan? întreabă şi nu am ce să-i răspund.

Dau din umeri:

– Taci!

O ţin de mână să nu ne pierdem în îmbulzeală, gest de o inutilitate supremă, cum se pot pierde două fantome, plecăm cu un tren, coborâm după câteva staţii, ieşim la suprafaţă. Hoinărim pe străzile altui cartier, traversăm peste culori interzise şi mă opresc în faţa unui poliţist:

– Domnule, sunt dezertorul Juan Arrende despre care s-a scris şi în ziare…

Poliţistul mă priveşte fără nici o expresie

– … dumneaei este dansatoarea Soledad, tot în ziare s-a scris numele ei, cândva… domnule poliţist, vă rog să mă arestaţi!

Privirea acestuia trece prin mine, trece şi el dincolo de noi, ne ocoleşte nepăsător la zbuciumul dezertorului Juan Arrende şi la freamătul dansatoarei Soledad.

– Acum vezi de ce suntem morţi?

Soledad râde, râd şi eu dar mai puţin. Ne oprim într-un bar unde bem cafea solubilă şi ne prefacem că nu vedem înserarea. Ne serveşte un băiat tânăr, cu privirea verde. Îl invidiez şi Soledad simte apoi mă întreabă:

– De ce am rămas aici? De ce nu am ajuns în paradis sau în infern?

– Nu ştiu, Soledad… mereu ai fost aşa, un sac plin de întrebări.

– Cam nepeticit, râde ea. Şi nici tu nu te omorai să-i dai răspunsuri.

Râde ca de o glumă bună.

Îmi place când râde, aproape că nu s-a schimbat deloc, doar buzele îi sunt vineţii, efectul otrăvii, un alt fel de frumuseţe.

– Preferai infernul sau paradisul decât ce este acum?

– Nu ştiu, răspunde ea foindu-se pe scaun.

Pelerina în care se înfăşurase îi flutură larg în jurul taliei, o ghicesc suplă pe sub vestmânt, în seara asta mă va invita la ea. Căscăm gura la cei din jur, este destulă gălăgie, destul fum ca să cred pentru o clipă că, de fapt, nu am plecat nicăieri din cameră atunci când nici un porumbel alb nu s-a înălţat de la fereastra noastră.

– Cum îţi explici atunci…

– Nu-mi explic!

Îi opresc cuvintele cu degetele apoi cu buzele. Nu-mi explic nimic, nu ştiu să explic ceea ce nu se poate explica.

Ieşim prin trupul uşii fără să ne oprească nimeni şi asta ne doare, intrăm într-o apă tulbure care este înserarea, mă ia de mână, are degete fierbinţi.

– Atunci să ne gândim că este un dar făcut de cineva, de sus…

Urcăm nişte scări.

– Rămâi la mine peste noapte? mă întreabă în cele din urmă.

Oftez şi privesc în stradă, Soledad se foieşte prin cameră, caută ceva, mereau caută câte ceva.

De la înălţimea etajului la care stă, maşinile din stradă par a fi piesele unui joc cu reguli înşelătoare. Aprind o ţigară pe care i-o ofer.

– Mă credeai o proastă, înainte…

portret-by-Ionut_BanutaTac. Nu am crezut niciodată aşa ceva.

– … un refugiu pentru un dezertor, un ţărm numai bun să-ţi tragi sufletul, asta eram pentru tine. Iar tu? Tu erai eroul? Veşnic neliniştitul? Erai întreaga lume, nu doar o insulă. Ce eşti tu acum pentru mine?

– Sunt cel care rămâne, Soledad.

Aduce o sticlă cu vin roşu. Bem din pahare înalte pe care i le-am adus eu, cândva, înainte, pe vremea când trăiam. Ne rătăcim în gânduri, avem amintiri care ne-au rămas intacte şi alergăm printre ele pierzându-ne de clipa diluată a prezentului. Nu ştiu de ce facem tocmai aşa. Închid ochii, când îi voi redeschide Soledad nu va mai fi alături de mine. Va fi în gândurile ei. Va fi în depărtarea ei. Şi asta mă doare. Nici eu nu voi mai fi pentru ea…

Mă răsucesc în aşternut, cobor din pat şi mă îndrept spre măsuţa joasă pe care, într-o scrumieră, arde ţigara ei cu jar trist. Văd prin fereastră luna care mă îmbie la urlet. Aud prin pereţi viaţa oraşului, undeva un copil plânge speriat şi un glas de femeie îl linişteşte. Aud un beţiv înjurând fără vlagă, aud de pe stradă portiere de maşini care se trântesc. Pe coridor se aud voci de bărbaţi şi de femei, râsete. Oraşul îşi trăieşte noaptea.

Închid ochii şi alerg în închipuire pe o plajă sugrumată de marea care nu ştie a vorbi. Admir zborul pescăruşilor.

Ceva mai târziu, mult mai târziu, sting lumina, alung visul, ne regăsim în pat.

– Juan… Am revăzut şoseaua aceea fără de sfârşit pe care ne-am cunoscut.

– Eu a văzut marea.

– Juan, este ceva care nu a murit odată cu noi.

– Nu ştiu, taci, nu mai vorbi.

Şi ne iubim încercând să păcălim timpul.

*

Nu-mi place atunci când îmi veghează somnul. O gonesc la bucătărie, să născocească nişte cafele. Îi răvăşesc biblioteca, găsesc un album plin de decupături din ziare.

– Te-am rugat să arunci lucrurile astea… o dojenesc după ce apare cu cafelele.

Soledad păstrează anunţul mortuar şi articole din ziare despre sinuciderea dezertorului Juan Arrende şi a dansatoarei Soledad. Vine lângă mine şi-mi închide gura cu degetele apoi cu buzele.

– La început mi-a fost teamă, îmi spune mai târziu… Când nimeni nu ne băga în seamă şi vorbeam în vânt, am crezut că ne muşcase nebunia… Nimeni nu ne vedea, nimeni nu ne vorbea, nimeni nu ne auzea. Mi-era frică… Am alergat amândoi pe străzi şi nimeni nu se sinchisea de noi. Nu m-am liniştit decât atunci când am văzut ziarele care anunţau despre noi, despre ce am făcut noi împreună. Acesta este paşaportul meu spre linişte…

Plec de la ea. Umblu năuc prin oraş. Am impresia, uneori, că mă zăresc pe mine cel de odinioară prin mulţime. Mi-e lehamite. Sunt liber să mă învârt printr-o închisoare cât un oraş şi să-mi fac de cap. Suntem doar doi oameni în oraş. Ceilalţi sunt decorurile unei farse idioate. Ceilalţi sunt biciul, fierul înroşit, bâta cu care suntem torturaţi în fiecare zi.

Sunt cinci milioane de oameni în oraş. Printre ei se strecoară două umbre. Există sunete care nu se aud. Aceste sunete sunt Juan şi Soledad. Ea nu ştie toate acestea. Nu ştie că îndurăm o pedeapsă. Aştept o zi noroasă şi am să-i spun.

 

*

– Am încercat cu un revolver, gloanţele au refuzat să pornească. Am încercat cu otravă pe care sângele a refuzat să o primească. Am încercat cu doi porumbei, au refuzat să zboare. Suntem legaţi să îndurăm zilele şi nopţile într-o închisoare oribilă. Putem vedea totul, îi putem auzi pe ceilalţi cum vorbesc, uneori chiar despre noi. Nu putem interveni şi ne simţim umiliţi. Viaţa ne respinge aşa cum şi noi am respins-o. Este o pedeapsă pe care nu o putem înşela.

– Până când, Juan?

Dau din umeri.

– Juan, viaţa ne refuză aşa cum şi noi am refuzat-o şi este drept… Dar, gândeşte-te, moartea nu ne-a acceptat. Atunci, mă gândesc, există o speranţă, o iertare…

– Dar suntem morţi, Soledad!

Bem vermut sub o umbrelă pe terasa de lângă stadion. Mă legăn pe scaun şi îmi este frig, ar sta să plouă. Suntem veşnici ca şi morţii.

– Dar avem amintiri, Juan. Avem gânduri despre trecut.

– Şi asta îţi este destul?

– Nu este suficient dar nu despre asta vorbeam.

Citesc în ochii ei un soi de disperare. Imi spune:

– Îţi-aduci aminte cum stăteam atunci, înainte, până noaptea târziu, pe străzi şi în cameră şi nici nu ne păsa că avem cearcăne de nesomn? Mai ţii minte cum umblam dimineţile prin oraşul morocănos şi căscam ochii la luna gata să apună? Apoi cum beam bere rece pe terasa din centru? Şi florile pe care le cumpărai de la ţigănci şi lă dăruiai necunoscutelor care ne ieşeau în cale şi pe care le vedeam la fel de frumoase ca noi? Şi cum râdeam din orice fleac. Râdeam chiar şi de necazurile care ne pătau zilele inutil de însorite. Şi viaţa era frumoasă şi merita trăită şi merita iubită, aşa spuneam atunci. Dacă nu ai uitat toate acestea, ei bine, atunci nu a pierdut drumul pe care să ne întoarcem, să fim din nou frumoşi şi smintiţi şi să râdem din nou de toate nimicurile!

Căscăm amândoi de plictiseală. O zi ca oricare alta, o copie fidelă şi măruntă a eternităţii care se întinde înaintea noastră. Ascultăm o muzică tembelă şi dulce. Pe stradă trec maşini care fac zgomot şi otrăvesc aerul, lăcrimează ochii. Trotuare ridicate prea sus rup tocuri subţiri, de pantofi exotici purtaţi de femei înalte, frumoase, enigmatice, surâsuri departate le înfloresc pe chipuri. Ele nu ne privesc, suntem incolori. Acum nu mai oferim flori, nu mai oferim nimic. Şi nimic primim.

Dezmiardă absentă paharul în care unduie viclean alcoolul. Mă ridic, are cearcăne, cearcăne am şi eu. Plec fără să îi spun un cuvânt.

Noi mai aşteptăm doar potopul.

 

Marian Truță

1 Comment

  • Soledad chiar a fost o femeie! Liniile frante mi-au placut mai mult decat otrava 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected !!