Toți îți știu numele – Mark R. Hunter

Traducere și adaptare din limba engleză: Nicu Gecse

Ed dădu buzna pe ușa din față și se uită sălbatic la cei aflați în tavernă.

– Ziceți-mi repede! În ce an suntem?

Zeci de persoane izbucniră în râsete zgomotoase. La capătul cel mai apropiat al barului de stejar murdar, Ed își ridică paharul.

– Din ce an ai plecat, tinere?

– 2025. Ed se opri, privindu-l pe Ed.

– Ei bine, atunci – dacă te face să te simți mai bine, ai putea spune că este 2035. Ori poate că 2045 te-ar face să te simți ceva mai bine. Ed se întoarse spre bar, pe măsură ce râsul încetă treptat.

Ed își închise ochii strâns. Când îi deschise, tot nu se uita într-o oglindă.

De cealaltă parte a barului, în timp ce turna un whisky pentru Ed, Ed spuse:

– Nu-i băga în seamă. Faptul că un Ed intră pe ușă este ca una dintre acele glume vechi care nu îmbătrânesc niciodată. Ca un Henway.

– Un Henway? Ed, țintuit locului, ridică din sprâncene. Ce este un Henway?

Din colțul camerei, pianistul Ed strigă:

– Ceva de vreo cinci kilograme.

Toți ceilalți Ed izbucniră din nou în râs.

Excepție făcea noul Ed, care clătină din cap.

– Nu înțeleg.

– E un exemplu de glumă care nu îmbătrânește, Ed, spuse un Ed de la una dintre mese. Reacția stârnită o face amuzantă.

– Nu, vreau să spun…

Ed făcu o pauză, uitând complet ce voise să spună.

Ed îi dădu paharul cu whisky lui Ed, apoi începu să pregătească un whisky amărui pentru Ed, care se întorsese să-l privească pe Ed.

– Putem să explicăm… oarecum. De ce nu-ți scoți haina și s-o pui acolo? S-ar putea să dureze puțin.

Ed își scoase mecanic haina bej și se întoarse spre cuierul de haine. Era plin de haine bej. Atârnau mai multe de setul de cârlige de pe perete.

– Nu-ți face griji că o vei pierde, îi strigă Ed de la pian. Sunt exact la fel, deși aș paria că unii dintre noi nu mai încap în ele.

Inspirând adânc, Ed își agăță haina într-un alt cui și reveni. Toți cei aflați în cameră purtau pantalon negru, cămașă albă și cravată neagră, exact ca el. Toate cravatele erau desfăcute însă.

– Cum… ce… sunteți toți eu?

Ceilalți Ed încuviințară din capete.

– De cât timp sunteți aici?

Ceilalți Ed râseră mai tare de data aceasta. Unii se bătură cu palma pe genunchi.

– Bine, dar, de ce nu vă întoarceți pur și simplu?

– Încearcă, îi sugeră un Ed, în timp ce-și lua un whisky amărui de la Ed.

– Păi, ce, pot? Voi încerca.

Cu hotărâre, Ed se întoarse, fără să-și ia înapoi haina, și ieși pe ușa din fața barului.

Ușa se închise zgomotos.

Ușa se deschise cu putere. Ed intră.

– Acum, unde mi-e mașina? Hă?

Ceilalți Ed părură un pic mai înțelegători de data aceasta, iar Ed scoase de sub bar un pahar.

– Vei avea nevoie de un whisky.

– Nu prea beau.

Dar, parcă impulsionat de aceeași forță necunoscută care îl adusese acolo, Ed se îndreptă spre bar și se așeză pe un taburet.

–Ai să bei.

Ed îi umplu paharul și i-l dădu lui Ed.

– Vezi tu, am încercat cu toții să ieșim iar pe ușă. Am încercat să fugim, să închidem ochii, să mergem de-a-ndăratelea, să ne ținem de mâini și să mergem în șir indian. Am încercat chiar să ieșim pe ușa din spate, dar ne-am trezit intrând iar pe ușa din față.

– Măcar avem grisine, spuse Ed care stătea la o masă mâncând grisine. Uneori, când nu mai am chef de ele, apar covrigei.

– Cum apar covrigeii…

Ceva din ce spusese Ed, barmanul, ajunse și la urechile lui Ed.

– V-ați ținut de mâini?

– Ne putem atinge unul pe altul. Ed, barmanul, dădu din umeri. Cauzalitatea, paradoxurile, toate capcanele ținând de călătoria în timp pe care le-am fi bănuit – toate nu se aplică aici.

– Și atunci?

– Am dezbătut destul de mult asta, spuse Ed de la o masă, în timp ce lua încă o grisină. Credem că acesta este un loc în care călătorii în timp merg pentru a nu strica totul. Ca un univers de buzunar, sau poate o închisoare pentru cei care încalcă legile naturii.

De cealaltă parte a mesei, Ed dădu din cap afirmativ.

– Îți vei aminti în curând că aceasta este o tavernă în care obișnuiam să mergem în facultate. Arătă spre vechiul panou de darts de pe perete, lângă un semn cu inscripția „Bere de vară Samuel Adams“.

Edi făcu ochii mari.

– Acesta e localul acela din josul străzii față de Institutul de Tehologie din Massachusetts.

– Ai fost mai rapid decât de obicei. Ed începu o melodie vioaie la pian. Eram atât de mândri pe atunci.

Ed îl privi mirat.

– Nu știu să cânt la pian.

– Vei avea timp să înveți.

Ed luă o înghițitură bună din paharul de whisky și vorbit din nou după ce i se potoli tusea.

– Deci, niciunul dintre noi nu pleacă niciodată?

– Numărul Patru a plecat.

Cu fața mohorâtă, Ed își vârî o altă grisină în gură.

– Numărul Patru?

– La început ne-am numerotat singuri, preciză Ed care-și luase un whisky amărui. Apoi am început să facem glume despre care număr e mai bun. Știi cât de mult ne plăcea Doctor Who… desigur, toți spuneau că Patru e cel mai bun. Impresia s-a mai estompat între momentul în care el a plecat și cel în care a apărut numărul paisprezece.

– Dar… a ieșit? Ed se ridică entuziasmat.

– Oarecum.

Privindu-i pe ceilalți Ed, Ed umplu din nou paharul cu whisky al lui Ed.

– E în subsol. Poți să mergi în subsol, apropo. Dar nu este mare lucru, în afară de câteva lopeți și mormânt.

Ed căzu înapoi pe taburetul său.

– A, deci… nici măcar nu știm dacă am călătorit în timp. Dar cum putem proveni cu toții de pe aceeași Pământ?

– Nici nu provenim.

Ed împinse paharul lui Ed în dreptul acestuia.

– Singurul lucru de care suntem siguri este că am venit din variante diferite ale Pământului diferite. Așa se explică faptul că suntem toți împreună fără să distrugem universul și de ce te-am întrebat în ce an vii – până în 2027 nici nu mi-am perfecționat metoda. Poate există sute de locuri ca acesta – poate mii – fiecare ținând zeci și zeci de variante identice ale călătorului în timp aspirant. Ți se blochează mintea.

Ed își bău whisky-ul, puse paharul înapoi pe tejghea și își desfăcu cravata.

– Nici nu se poate ca lucrurile să devină mai ciudate de atât.

Dintr-un colț al barului răzbătu un râs cristalin și feminin.

– Ba da, s-ar putea, spuse Edwina.

© 2023 Mark R. Hunter