Ușile – Mircea Liviu Goga
„Tu mă știi, Emil, n-am fost nici mai bună și nici mai rea decât alții, nici mai frumoasă și nici mai urâtă decât alte femei și nici nu afirm că n-aș fi mulțumită de ceea ce sunt. Totuși există clipe, mai ales seara și cu deosebită intensitate înainte de-a adormi, când îmi pun întrebări despre trecut, despre viitorul întrevăzut prin prisma acestuia și despre poziția mea între – cum zicea poetul? – ale filei două fețe, nu? Poate că n-ar trebui să-ți scriu despre toate astea, dar experiența pe care am trăit-o de curând mă împiedică să păstrez amintirile pe care mi le-a stârnit doar pentru sufletul meu. Ții minte? Acum două săptămâni ți-am spus că merg într-un loc important al vieții mele. Nu ți-am oferit amănunte, pentru că nu doream să-mi pui întrebări suplimentare, nu doream, cu alte cuvinte, să-mi tulburi orizontul așteptărilor care s-a dovedit, în cele din urmă, a fi mult mai jos decât orizontul real. Am mers, pur și simplu, în orașul acela de sub munte în care mi-am petrecut vacanța de vară din anul în care părinții au fost trimiși în delegație în străinătate. O, a fost demult, nu cred că ți-am povestit vreodată ceva. A fost o vacanță ciudată, cu toate că nu-mi amintesc să se fi petrecut în ea vreun eveniment deosebit. Aveam doar nouă ani iar părinții nu se hotărâseră cui să mă lase în perioada în care urmau să lipsească. Tocmai atunci au primit un telefon de la mătușa Paulina (îi spuneam Poly când nu era de față, nu suporta diminutivele) și s-au înțeles de minune. Așa că mi-am făcut bagajele, am luat trenul împreună cu tata și a doua zi, spre seară, am aterizat în curtea mătușii. Oraș de provincie, înțelegi, asta însemnând o curte uriașă (cea din față; mai era și grădina!) și o casă mare, veche, boierească, având un etaj, subsol cu pivniță și niște anexe sprijinite de peretele opus celui de la stradă, cum ar fi magazia și atelierul de mecanică al unchiului mort demult. Trebuie să recunosc că, în ciuda sentimentului de panică pe care mi-l crea despărțirea de părinți, fie și temporară, schimbarea decorului mă făcea fericită. Tata a rămas peste noapte cu noi; dimineața ne-am îmbrățișat, eu având sentimentul că-l văd pentru ultima oară, sentiment care, din fericire, nu s-a confirmat. Apoi am rămas singură cu mătușa Poly, de fapt absolut singură, cum aveam să constat curând, pentru că tușa nu făcea niciun efort pentru a înlesni comunicarea. Eram chemată la masă la ore fixe și mă trecea în casă pe la zece seara. În rest, vara era a mea.
Și ce vară! Imaginează-ți, Emil, ce înseamnă pentru o fetiță romantică de București, crescută la bloc, o curte de peste 1000 de metri pătrați și o grădină mult mai mare, în care te puteai pierde cu ușurință! Viața mea devenise o aventură cu care abia reușeam să mă obișnuiesc. E drept că nu aveam cu cine să mă joc – copiii vecinilor erau prea mari – și, după cum aveam să constat curând, oamenii îmi cam ocoleau mătușa, politicoși dar distanți, reticenți în a încerca să creeze legături cu o persoană perfect necomunicativă. Ca atare, nici copiii lor nu veneau pe la noi, iar ieșirea din curte îmi fusese interzisă de la început de tata, o interdicție subliniată și întărită de mătușa Poly. E periculos, pe stradă trec mașini – ca și când în București n-ar trece mașini pe străzi și n-aș fi fost deja învățată cum să procedez! Totuși, n-am pus prea mult la inimă interdicția, îmi ajungeau curtea și grădina. Inventam singură jocuri, găseam prieteni imaginari și aveam avantajul că nu exista nimeni care să-mi contrazică gesturile și ideile.
Iar lucrul care mă încânta cel mai mult în curtea aceea era strălucirea soarelui. Niciodată, nicăieri n-am întâlnit un soare atât de minunat, blând și puternic, armonios și având capacitatea de a extrage din orice obiect nuanțe, în mod obișnuit, insesizabile. Era o curte absolut colorată, nimic nu era alb, negru sau cenușiu: albul se desfereca pe retina mea în culorile curcubeului, negrul nu părea decât o transformare a albului într-o culoare specială, invizibilă în mod normal, iar cenușiul era un amestec de nuanțe obișnuite cu altele, aflate în alte lumi pe care le atingi doar visând. Era o curte în care vedeam altfel, simțeam altfel, aventurile pe care le imaginam prindeau consistență, deveneau reale în măsura în care eu însumi reușeam să le definesc. Iar casa…
O, casa! Trebuie să-ți scriu puțin și despre ea. Parterul avea trei camere mari, mobilate cu piese vechi, trecute de suta de ani. Dulapuri, paturi cu baldachin, veioze cu abajururi brodate… apoi, mai erau trei uși care duceau către tot atâtea încăperi. Sus erau alte camere, la mansardă, iar jos o pivniță uriașă, în care s-ar fi putut cuibări un dragon. Mătușa Poly m-a luat de mână încă din prima zi și mi-a atras atenția. Cele trei uși. Să nu încerc să intru acolo.
Niciodată.
De ce? Nu mi-a răspuns. Să nu încerci să le deschizi, atât. Și multă vreme m-am jucat în curte, sub soarele incredibil, în lumina înspăimântător de clară, sau m-am hârjonit prin grădina uriașă demolând meterezele de iarbă niciodată cosită și creind labirinturi către merii văratici încărcați cu poame încă verzi, atât de minunate, atât de acrișoare…
Dar a fost o zi, prin iulie, cred, când m-am plictisit subit de curte și de grădină. Am intrat tiptil în casă și m-am apropiat de una dintre ușile interzise. M-am apropiat cum se apropie un fluture de noapte de lumina unui felinar de vânt presimțindu-și moartea în flacăra străvezie, dar neputând refuza chemarea de dincolo de moarte a luminii. Era o ușă obișnuită, din lemn vopsit într-o nuanță de maron închis, cariat pe alocuri. Îmi aduc și azi aminte de mirosul ciudat al vopselei vechi amestecat cu mirosul rumegușului vărsat de carii înafara găurilor și care, praf fin, se prelingea de-a lungul tăbliei lăsând urme subțiri, deschise la culoare. Clanța bătrânească, din alpaca, stătea atârnată rigid, părând că necesită un efort considerabil pentru a fi apăsată. Am pus palma dreaptă pe ea, apoi am ezitat, amintindu-mi interdicția. Am retras mâna, după care mi-am lipit urechea de ușă într-o pornire inexplicabilă pentru că, rațional vorbind, nu aveam nimic de auzit dintr-o cameră în care nu se afla nimeni.
Dar am auzit totuși ceva. Un fel de sunet de corn, aburit de cețuri și depărtări, un sunet trist vestind moartea sau nașterea unui erou. Mi s-a părut brusc că dincolo de ușă se întind codrii seculari ai unei lumi străine în care se desfășoară, chiar atunci, o vânătoare imposibilă. Sau există un castel unde împărăteasa a născut un prinț sau a crescut o vrajă care unește lumile.
Am retras urechea și am strâns pumnii, neștiind ce să fac. Ce ciudat! Îmi aduc aminte acum un alt moment, o ușă a cărei clanță trebuia apăsată. Era ușa care ducea către biroul redactorului șef al unei reviste de prestigiu. Aveam de gând să-i prezint o povestire pe care o scrisesem de-a lungul unei nopți întregi și de care mă simțeam mândră. Era nevoie doar să apăs clanța și să-l întâlnesc față-n față.
Dar n-am avut curaj. Redactorul șef era o mare personalitate literară. Ideea de a-l întâlni mă copleșa, mă îngrozea de-a dreptul. Mi-am retras mâna – și atunci, și atunci. M-am întors în vârfurile picioarelor și am plecat.
Mătușa mea s-a întors târziu din oraș. Am fost cuminte – i-am spus. N-a comentat. Seara m-a chemat la masă iar la ora 10 am fost în pat. Apoi au mai trecut niște zile ridicol de frumoase, ridicol de strălucitoare în care m-am fâțâit prin curte și prin grădină închipuind jocuri dezlânate și m-am gândit la ușa nedeschisă. Cum să-ți spun, Emil? Parcă murise ceva în mine, o bucată de suflet pierise îngropată de conveniențe iar cuvintele nu pot deveniseră o declarație dată în fața unui notar nevăzut pe piatra de mormânt a viselor lipsite de împlinire. Știu, sună cam prea literar ceea ce-ți scriu, dar să fiu a naibi dacă nu simțeam lucrul ăsta la fel cum simți uneori de la mare distanță dangătul unui clopot, fără ca totuși să-l auzi, datorită infrasunetelor pe care le emite.
Oricum, dacă lucrurile pe care ți le povestesc te deranjază sau te plictisesc, nu le mai citi, lasă-le baltă.
Continui? Bine. Știi, a mai fost o zi similară. M-am dus, venind de-afară, din soarele irespirabil de strălucitor, lângă cea de-a doua ușă. De data asta am fost gata s-o deschid, dar un vuiet surd m-a oprit în ultima clipă. Am lipit încordată urechea de ușă și am auzit sunetul oceanului. Era clar, imens, așa cum și tu îl știi. Un sunet imposibil de confundat.
Imposibil de confundat…
Multă vreme m-am întrebat: și dacă aș fi deschis-o? Poate oceanul acela pe care îl simțeam străvechi, oceanul care acoperea pe vremuri aceste pământuri, s-ar fi revărsat pe ușă, în odaie și de acolo afară, umplând orizontul, recuperându-și vechile granițe? Sau m-aș fi trezit pe țărmul unui altfel de ocean, unul nevăzut dar existând în amintirile lui, fiind și totuși fost, sălbatic în orice caz, nesfârșit de-a lungul și de-a latul eonilor? N-o voi ști niciodată. După cum niciodată nu voi ști ce s-ar fi întâmplat atunci, când ar fi trebuit să primesc premiul acela pentru debut. Cred că asta ți-am povestit. Ți-aduci aminte? Eram la un festival, urma să urc pe scenă. Ți-aduci aminte? Zău că ți-am povestit! Urma să susțin o mică prelegere pentru urechile atente ale juriului, probabil a contat, azi sunt sigură că a contat, doar că în ultima clipă am plecat… am plecat într-un restaurant apropiat, am băut o votcă (și vai, nu sunt mare amatoare de așa ceva!) după care m-am dus să mă culc. Evident, refuzul meu a fost interpretat ca o ofensă, iar premiul pentru debut l-a primit următorul de pe listă.
În casa mătușii Poly mai era o ușă de care m-am apropiat tot atunci. Una întunecată, înghețată, rece. Am bănuit în spatele ei frigul stelelor. M-am temut până și să-i ating clanța, părea brumată, gata să-mi lipească pielea mâinii de ea și să mă fure către acolo pentru totdeauna. Era multă liniște în spatele ușii, o liniște aproape absolută dacă aș fi eliminat din ea muzica sferelor. Chemarea lor părea un cântec de sirenă, melancolic, aspru și de neînfrânt. Am visat o vreme pândind, așteptând, ascultând reverberațiile primordiale. Pe acolo se putea ajunge la stele. Așa cum am sperat în ajunul decernării unui premiu național în care… știi povestea. Trebuia să întâlnesc un mare poet, fusesem invitată la masa lui, iar eu…
De atunci n-am mai scris. Sunt doar o biată profesoară de gimnaziu, cu oarecare veleități literare, oarecum drăguță, oarecum stimabilă. Necăsătorită, așteptând să treacă vremea, să-și rumege pensia. Dar altceva voiam să-ți spun. Voiam să-ți spun că în seara aceea mătușa Poly m-a certat, a găsit un motiv mărunt, cum nu mai făcuse niciodată. Până la urmă a spus: bine. Las-o așa. Nu contează.
Nici azi nu știu dacă nu cumva m-a certat pentru alt lucru decât acela pentru care părea să mă certe. Am fost cuminte – îi spusesem. Exact atunci s-a enervat. Fusesem cuminte, nu deschisesem nicio ușă din cele interzise și nu știu dacă nu cumva tocmai asta o enervase.
M-am dus acolo. Nu puteam vedea orașul dacă nu m-aș fi dus să văd și casa ei. Da, murise demult, dar presupuneam că avea moștenitori care… dar nu, nu avusese moștenitori direcți. Casa a fost demolată. La primărie, după cum am aflat, apăruseră două tabere: o dărâmăm sau nu? Casă veche, de patrimoniu, știi? Dar au dărâmat-o, iar în locul ei se înalță azi un bloc oribil.
Poate crezi că am privit totul cu regret, dar nu e chiar așa. Am măsurat cu ochii noua construcție fără tristețe. Curtea mătușii, casa ei, trăiau în copilăria mea. Existența lor reală nu mai avea importanță.
Sau avea. Nu știu. Cert este că m-am trezit apucată de braț cu putere. M-am întors și am dat ochii cu doamna Emilia. Una dintre profesoarele mele din facultate, aș fi jurat că nu mai trăiește. Era acolo. Fața boțită de vârstă, costumul negru de văduvă m-ar fi făcut să n-o recunosc, dar am privit-o în ochi și era chiar ea, aceiași ochi mari, albaștri și inocenți care mă fermecaseră odinioară.
– Ei, mai să nu te cunosc! – mi-a zis. Ce mai faci? N-am mai auzit demult nimic despre tine. E chiar ciudat. Știi, urmăresc presa literară. Nu te-am mai… Ai fost un talent extraordinar, eu am crezut în tine, să știi. Mă așteptam ca tu să devii… Ce ți s-a întâmplat? N-am mai auzit nimic, nimic… nimic despre tine…
Atunici am privit-o în ochii aceia albaștrii, mari și rămași incredibil de inocenți și i-am spus adevărul pe care îl tot ocolisem până atunci de-a lungul vieții:
– Am fost prea cuminte, doamnă Emilia…