Până la un punct

 

Upovăinţa să piară în smîrcul de la hotarul minţii n-o lăsa vreodată,

căci Sugrumătorului dator îi eşti cu-o moarte, dară şi cu-o viaţă,

iară moartea upovăinţa vieţii este, precum pleistoiul Dicomes grăit-a,

pre cînd voroava lui Zalmoxis fără teamăt printre cotensi răspîndea.

Discurile Primei Descălecări — Pildele lui Potazis (Solomonariile)

 

  — Unde te uiţi, unde te-ntorci, mereu acelaşi lucru… la fel… Femei, bărbaţi, iar femei şi iar bărbaţi şi cam atît! Peste tot. Săracă lume! bolborosi Vadim cu voce risipită, de amitriptilord. Mai bine zi una de-a ta, Partidule!

Nimic nou de altfel… Aşa face de cîte ori înghesuie vreo trudnică prin pasajele din Nord. În beznă… pe cutii de carton… cu strîmţarii-n vine… Bani pentru erotomeşterele tractirului pornomecanic n-are. Cu atît mai puţin pentru lăcaşurile de erotomecanică din piaţa Medis. Îmbuibatele nu-şi mînjesc nici măcar privirile cu un drogoman… un neica-nimeni… un intramurus duhnind a ulei ars… Cu atît mai puţin himenele complezente, fabricate-n Eubeea. Stai în stradă, cu nasul strivit de plastodermul glutenbarurilor din Vatra Unu, cît pofteşti. Analizează anatomia muierilor cu bioscutul individual coborît… ostentativ coborît… în batjocură coborît… pînă-ţi tremură genunchii şi ţi se udă strîmţarii. Nu te-mpiedică nimeni. Privitu-i gratis. Zgîieşte-te, dar n-atinge. Accipe et age gratias[1]. Numai că Vadim… dou’ş’cinci de ani… mascul… sînge din sîngele Biciului lui Dumnezeu… descendenţă, deh… cu porniri sexuale normale…

 

„Sexul, Sexul,
E normal la vîrsta meaaaa…”
(Cîntec nazca din secolul al XVI-lea)

 

  Şi-atunci pîndeşte trudnice aflate în perioada de rut, aşa cum spuneam. Prăpădite modificate genetic, bune doar să pună cîrca la muncă douăzeci de ore pe zi, şapte zile pe săptămînă, prin tot soiul de ergasterii şi să se lase încălecate din doi în doi ani de cine se nimereşte prin preajmă la momentul oportun. Iar odată boaşele scurse, creierul golit de obsesii şi libidotonul strecurat la locul lui, în teaca verde de la brîu, îl sugrumă tristeţea pe Vadim. Îl îneacă problemele existenţiale… majore… acute… îl bîntuie dorinţa „de-a crăpa nefîrtatului odată”… de-a se surpa măcar… în sine… Curaj însă… Şi-atunci mă trezesc cu el… prelingîndu-se prin deschizătura uşii cîndva roşie… gata să-şi exhibe angoasele… tocmai bun de confidenţe… hotărît să mă-ndese pe mine cu ele. De parcă eu… Mă rog! Se vindecă cică prin exces. Reţetă proprie. Patentată. Ţi-e somn? Ia tranchilizante! Vrei să te laşi de fumat? Trage cinci pachete de mahoarcă panslavă, unul după altul, ţigară de la ţigară, şi gata. O fi, de ce nu? Am auzit eu altele şi mai şi. Deşi… Deseori n-am încredere în ce spun eu, cu atît mai puţin în bîiguielile altora.

  — Zi-o p-aia cu „Break your bones, Mister Jones”.

  Nu-l pot refuza. Niciodată n-am făcut-o, Sugrumătorul ştie de ce.

  Scot dextra de sub grămada de chiulase roase de rugină, mă aşez pe caroseria lustruită a Volgăi de protocol şi zgîndăr corzile. Acordurile taie aerul îngheţat… se înfig în pereţii afumaţi… de cărămidă… pe-aici n-au prins niciodată clădirile organice… aşchii violete… roşii… albastre… vorbind despre mireasa mea muribundă… Mercedes Benz… oameni în cutii… despre arhitectura agresivităţii… copii scîrbiţi de sărutul taţilor…

  — Bagă text! sughiţă Vadim, fremătîndu-şi şuncile. Două-trei fleacuri acolo, că doar de-aia a fost mai întîi cuvîntul. Mai rîgîi un fleac, mai trece vremea…

  A nimerit totuşi vreo păpădie… i-a mers bine… din plin… Prea e… Şi? Nici o problemă pentru mine. Cu tîmpiţii sînt tîmpit, cu perverşii pervers, cu gomoşii gomos. De-aia şi trăiesc de-atîta vreme… supravieţuiesc… mă tîrîi… Mă descurc. Pînă la un punct. Ce-s de ici de colo două’ş’cinci de ani? Nu vă interesează decît să vă umpleţi burdihanele? Vă excită sertarele? Nu suportaţi limbajul de gang? Problemele voastre, domnii mei! Purtaţi-vi-le sănătoşi! Din partea mea… Măcar de mi-aş păstra găoaza asta igrasioasă, fostul garaj al Partidului… depozitele subterane cu haleală… duhnind a uitare… Trei generaţii au trăit pe-aici… au supravieţuit dezastrelor… foametei… războaielor… De la alungarea lui Cysporis Sigrisspes… de la prăbuşirea celui de-al doilea Imperiu Trac… Cuşmele Verzi… Tinerii Dawos… Puştii Asasini… jafuri… crime… toţi împotriva tuturor… mai ales împotriva membrilor partidului lui Cysporis… celor din vîrf… acuzaţi că ar face jocul mişcării echo… că ar trata pe ascuns cu conducerea techno… că şi-ar trăda sîngele… strămoşii… pe Zalmoxis, Sugrumătorule… Rude? Nişte oameni acolo şi ei… De treabă, de vreme ce mi-au lăsat moşteniri. Plus porecla.

  Îi bîigui cîteva versuri despre oase fără odihnă… chipuri la capătul nopţii… femei… Vadim priveşte în gol, ca un 3D făcut de mîntuială. Mîinile i se joacă străine cu capetele cordonului Heliotlan care-i încinge mijlocul.

  — „Îmi regăsesc prietenii-n minte…”

  — Haraşo, haraşo! Ajunge! mi-o retează el.

  Se ridică apoi… încet… obosit… alunecă apre ieşire… Bălţile uleioase joacă în curcubeuri. Ultimele cuvinte îmi mai vibrează încă în urechi. Gelatinoase… cu miros violet… Auzi: ajunge! Ca o presimţire. Am ştiut-o. Nu m-am opus. N-am făcut mare lucru. Aproape nimic de fapt. Nu-mi stă în fire. Obişnuinţa… interesele… egoismul…

  — Rămîi, Vadim! Uite, îţi cînt ce vrei tu… scot şi-o bere…

  Degeaba. Prea tîrziu. Uşa scîrţîie obosită… indiferentă… Ambalajele de celofan fîlfîie stîrnite pe lîngă pereţi.

  Strecor dextra la locul ei. Simt ceva rece culcuşindu-se înăuntru, sub stern, ca un animal. V-am spus doar. Ştiam.

  Mă grăbesc spre ieşire, printre tonele de fleacuri. Cum pot şi eu…. Cum poate un prăpădit de trei cubitus înălţime, cu un picior mai scurt. Porţile imense de metal, cu vopseaua exfoliată, pe care altădată, înainte de Fracturare, intrau limuzinele îmbuibaţilor, încep să zdrăngăne înainte să ajung la ele. Uşor la început… timid… fără vlagă… apoi tot mai tare… prinzînd curaj parcă… un vuiet gros… răguşit…

  Ies în stradă, uitînd frica înăuntru, în spatele porţilor, printre maşinile lăsate pe jenţi. Vadim se îndepărtează alene, cu umerii căzuţi, cu fruntea-n pămînt, cu poalele trenciului fîlfîind. Spre vest.

 

„The West is the best, the West is the best
get here and we’ll do the rest.”
(Cîntec saxon din secolul al XVII-lea)

 

  De după colţ, dinspre clădirea Băncii Traco-Alamane, apar motocentaurii. Ultimele raze de soare patinează pe aripile cromate. Îngerii lui Azrael. Cînd îl zăresc pe Vadim, urletele lor se împletesc într-unul singur, ca toroanele într-un cablu urcînd solitar spre cer. Nu fuge, Vadim. Se opreşte… aşteaptă… schiţează un gest neclar… neterminat, poate…

  Deschid gura într-un strigăt mut. Şi? E fără noimă… Oricum, ştiam… O avea în sînge. Mai toţi suferim de impotenţa de-a muri. Chiar şi-n disperare. Da… ştiu… cochetăm… afişăm… ne facem că. Departe… departe… Vadim nu. Pentru el viaţa e ca o găleată goală de plastic aşezată sub o conductă spartă. Trece o zi, cade o picătură. Mai trece una… Şi tot aşa. Aşteaptă să se umple, de parcă nu e găleata lui. Patetisme? Isterii? Nerăbdare? Nu! Un mort în pauză, asta e.

  Aşa că nu fuge. Nu. Bestiile fac cerc în jurul lui, fără să oprească, fără măcar să încetinească. Steagurile verzi, agăţate de vergele metalice crescute direct dintre omoplaţi, fîlfîie a pustiu. Preţ de-o clipă totul încremeneşte. Pînă cînd unul dintre ei, arhontele de cuib după culoarea mantiei, ridică lanţul şi loveşte. Aud metalul despicînd aerul… dizlocînd moleculele… bufnind sec pe umărul lui Vadim. Apoi ceilalţi… pe rînd… pînă la ultimul neofit… o singură dată… după legile hadit… Şi cerul se frînge… se deşiră spre vest. Tot spre vest. Arhontele de cuib, rămas ultimul, scoate de sub platoşa împodobită cu arabescuri unghiulare o placă şi o aruncă peste trupul fără viaţă.

  Îmi tremură bărbia, dar nu mă apropii. Nu, pînă cînd nu coboară noaptea mică peste oraş. Noaptea mare e de mult acolo… înăuntru.

„Salutări de la Amalusta”. Atît desluşesc pe placă. Scris cu acrilat roşu. Deci nu o trudnică… nu o păpădie… Mă îneacă rîsul. Cine-ar fi putut crede… cine să-şi imagineze… O muiere de-aia care călărea zeci de cai putere… o nataşa de-a lor… doldora de implanturi musculare taurine… Bruscată? Violată? Iahve! Fără ca ea să… Dacă ea nu… Omorîtă da… poate. Violată însă?

  Nu… De fapt ai plătit pentru că ai uitat Regula, prietene. Valabilă peste tot, dar mai ales aici, în Tiriscum. Asta a fost. Zgîieşte-te, dar n-atinge. Ţoale de lux… periferice pentru virtual… Cliens Collapsus… femei… Nu pentru tine sînt. N-au fost.

  Mă aplec peste mormanul de carne şi oase frînte. A ieşit din pauză, Vadim. Din pumnul stîng, chircit ca un păianjen speriat, atîrnă un şiret. Îi desfac degetele, calde încă. Strecor în buzunar amuleta cu chipul zeului Lugus. Mă ridic, gata să plec. Nu… Totuşi… Nu se poate aşa… Merită mai mult Vadim.

  Chiar dacă nu-mi place ce-o să fac… m-apucă ameţeala numai cînd mă gîndesc… mi se strepezesc dinţii… icnesc. Trag adînc aer în piept, ca înainte de-o scufundare. Îngerii mi-au uşurat munca. Fără să vrea.

  Strecor mîna după urechea stîngă, în spatele osului. Degetele bîjbîie, dibuie, se bălăcesc în piftia cenuşie… moartă acum… putredă în curînd… pradă entropiei… adevărata stăpînă, entropia… ea singură. Găsesc ceea ce căutam. Dur, alunecos, obiectul. Sferic. Ca un calcul. Toate angoasele… durerile… inutilele regrete… frugarele bucurii… neroditoarele speranţe… primul scîncet… ultima femeie… toate sînt acolo. Precipitate… sedimentate între valvele moluştei care înseamnă ţeasta lui Vadim. Vadimus Margaritifera. Ca pe ochii din cap o s-o păstrez, bătrîne. Ca pe ochii din cap. Cunosc tipi care poartă şiraguri întregi în jurul gîtului, precum celţii craniile. Prieteni… duşmani… înşiraţi pe aţă… la grămadă…

  Dacă tot am început, cotrobăi şi prin buzunare. Mărunţişuri. Chestii fără importanţă. Garnituri de textolit… o agrafă de păr… doi nasturi de os… o mufă din argint industrial… cîteva pastile albastre… o cartelă cu însemnele partidului… Păstrez doar cheia garsonierei lui, un crîmpei de bandă magnetică portocalie. Şi plec, înainte să apară hienele lui Mazdov, care nu iartă nimic.

 

***

 

Puţini observă şi doar cîţiva cunosc pasajul, nu mai larg decît umerii unui om, care se cască pe strada Velizarie, între Armeanul Ghiftuit şi dugheana de vechituri a Castratului, în oraşul vechi. Doar cîţiva îl cunosc şi aproape nimeni nu-l foloseşte, dacă n-are neapărată nevoie. Pătrunzînd în semiîntunericul călduţ, parcurgi vreo treizeci de pertica prin duhoarea de urină şi vomă uscată, urci nu ştiu cîte trepte tocite şi ajungi la o platformă cu suprafaţa antiderapantă. La celălalt capăt începe teritoriul forfecarilor. Danaus ştie mai multe despre ei, dar nu v-aş sfătui să-l întrebaţi. I-a cunoscut cîndva… de mult… Pe vremea cînd nu i se spunea Castratul şi purta încă urechile moştenite de la maică-sa.

  La jumătatea platformei, pe peretele din stînga, în spatele unui container ruginit, pe care se mai poate încă citi „Compania Lemuriei de Sud”, se cască o deschidere ceva mai mare de un scripulum. Dincolo de ea coboară scara, urmează o întortochetură de ganguri şi de pasarele care duc la nivelul trei, cel mai de jos, al unei foste staţii de metrou. În tunel, la nici cincizeci de stînjeni în direcţia indicată de săgeata pe care scrie „Romană”, tot pe stînga, este un tablou electric. Greu de găsit pe întuneric, dacă nu-l cunoşti. Iar în spatele lui, dai de uşa de la hoceagul lui Vadim.

  Garsonieră e un fel de-a spune. O încăpere ca un hol, mai mult lungă decît lată, cu podeaua betonată aproape complet acoperită de fleacuri şi pereţii căptuşiţi cu opaxită albastru cobalt. Doar cîteva plăci sînt sparte. Lumina pîlpîie îndelung înainte să se răspîndească, bolnavă.

  Mă aşez într-un fotoliu din piele sintetică… îmi aprind o Larissa… Nu-i tocmai neplăcut… aproape bine… pînă la un punct. Genul de loc în care uneori vrei să te întorci… Acasă? Într-un fel, vreau să spun. M-aş putea refugia aici… De ce nu. Mi-aş aduce dextra… cîteva boarfe… Aş planta cinci-şase biosenzori… pentru siguranţă… O incursiune din cînd în cînd… neapărat noaptea… chiar înainte de răsărit… pentru provizii, ştiţi… din depozitele mele. Garajul… Nu mi-am dorit niciodată să-l părăsesc… Chiar dacă-l urăsc… Nu-mi aminteşte decît lucruri neplăcute… şi tocmai de aceea. Mi-era teamă că m-aş fi simţit oriunde la fel. O ştiam în sinea mea. Şi-atunci? La ce bun s-o constat. E mai comod să dai vina pe alţii. Eu? Vai! Dar nu se poate… Contextul… semenii… soarta, poate. În altă parte n-aş…

  E bine izolată încăperea. Fumul ţigării urcă drept… rectiliniu… uniform… poţi verifica verticalitatea pereţilor după el. Alături, pe o consolă gri, acoperită de urme de degete şi de pete de origine incertă, o cutie paralelipipedică de bere. Shongayeză berea. Aşteptîndu-mă… Invitîndu-mă… Provocîndu-mă… Lîngă ea o scrumieră din carton ignifug, făcînd reclamă prezervativelor Erzurum. Vadim nu fuma. Nici berea nu… Mie? Mie, da. Intuia multe lucruri, Vadim. Uneori… Ştia? Iau cutia… o desfac…

  Un clinchet şi ecranul mural se luminează.

— Noli arrodere ungues, nec scabere caput, nec fordere aures![2] mă sfătuieşte o voce caldă, feminină, desprinsă parcă din serialele pentru gospodine.

În colţul din stînga sus al ecranului apare o inscripţie în alfanumerice… se succed cîteva cadre… rapid… ca surprinse de-un stroboscop… tuneluri… o vietate… de departe… detaliu apoi… n-are ochi, vietatea… piele netedă deasupra botului… apoi o hartă… Imaginea se fixează pe ea. În dreapta jos pîlpîie un punct roşu. PLECARE scrie sub el. Iar deasupra lui, ROMANĂ. Imprimanta porneşte singură, funcţionează cîteva secunde şi se opreşte. Imaginea dispare.

  Încerc să rulez din nou. De mai multe ori încerc. Fără rezultat. Fişierul a fost ascuns undeva, în memoria sistemului. Într-un cotlon inaccesibil mie.

  Berea mi-a curs aproape toată pe pantaloni. Am agitat cutia probabil, în timp ce urmăream imaginile.

  Mi-a rămas harta… printată… cu un punct roşu, sub care scrie PLECARE.

 

***

 

  — Trei cutii de languste Djebel, plus un tub cu pate de gîscă nipon! zic, încercînd să par impasibil.

  Ianoş lustruieşte tacticos cu un ciorap hipertermic sîrbesc o armă sonică de pe vremea războaielor sfinte. Degetele lungi ating obiectul robust cu delicataţe, de parcă ar vrea să-i pătrundă esenţa doar pipăindu-l.

  — Cinci cu doi! silabiseşte el şi colţurile gurii îi urcă spre urechile modelate după moda de acum un deceniu.

  — Patru cu două! răspund imediat, ca să nu simtă că eram dispus să dau de două ori mai mult.  

  — Haraşo! Şi laşi la mine ăla garanţie!

„Ăla” e amuleta lui Vadim, cu chipul zeului Lugus, pe care acum o port la gît. Bine şi-aşa. Merge.

  Înşir cutiile pe tejgheaua din stejar creozotat plină de arsuri circulare de mărimea unui dacoreu. Le-am zgîriat etichetele cu vîrful unei şurubelniţe şi le-am mînjit cu vaselină ca să nu-şi dea seama că era marfă romayană proastă, dosită din loturile de ajutoare umanitare. Nu cred că i-ar fi păsat, dar am preferat să fiu precaut. Scot şiretul peste cap şi arunc amuleta pe tejghea. Deabia acum îşi îndreaptă Ianoş privirea spre mine, doi ochi holbaţi, ca nişte ouă fierte curăţate de coajă.  

  — Doi ceasuri, Partidule, mai mult nu! zice, fixîndu-mă cu arătătorul mîinii drepte, în timp ce cu stînga face să dispară conservele.

  Înşfac geanta cilindrică din polipropilenă şi ies înainte să se răzgîndească. Iahve-ajută! Atît de repede părăsesc dugheana, încît apuc să fac trei-patru paşi înainte să aud clinchetul clopoţelului montat deasupra uşii. În noapte, clădirile cvartalului, construite toate în stil neoescapist, par jungla colţuroasă a unui pictor cubist.

 

***

 

  Îmi scot de pe cap plasa interfaţă… desprind ansele conjuctive dintre ea şi lojă… extrag calculul… îl ţin în dreptul ochilor, între degetul mare şi arătătorul mîinii stîngi… E negru… uşor translucid spre… curios… spre centru… de parcă acolo s-ar fi concentrat materia mai pură… da… miezul… copilăria… da. A devenit inutil acum obiectul. L-aş putea distruge… sfărîma… E oricum prea tîrziu. Transferul… deja… Am totul depus acolo… dedesubt… în profunzime?… subcortical doar… acumulat în şarnierele de anticlinal ale memoriei… subliminal… în mare parte… de parcă n-aveam eu destule angoase… complexe… amintiri… viermi… săpînd… rozînd mereu… Iar de-acum şi obsesia… ideea fixă a lui Vadim… necunoscută mie pînă acum… ascunsă… devenită a mea… pînă la un punct.

  Nu m-a interesat niciodată prea tare Fracturarea. Am luat-o ca atare: un fapt împlinit. Trecut. De ce m-ar preocupa ceva ce nu pot schimba? Petrecut cu atîta timp în urmă? Trei generaţii sau cam aşa ceva. Nu, mai degrabă trei decenii. Trei generaţii, trei decenii, ce contează? Vadim ştie multe. Ştia, ca să fiu mai exact. Acum ştiu eu. Parcă văd tensiunile acumulîndu-se… suprapunîndu-se… amplificîndu-se… intrînd în rezonanţă… Sociale… politice… economice… ecologice… Şi într-o bună zi, anunţul colectivului lui Van Ryck… pe teleimprimatoare… pe prima pagină a ziarelor… în jurnalele de actualităţi… Punînd în umbră încheierea primului război mondial… capitularea Blocului… scandalul legat de utilizarea chimioterapicelor de către berevoii Kogaionului… de manipularea coeficientului de inteligenţă… Consternarea scăldînd minţile ca un val… Stupoarea… Panica… Aud: „amorsarea unor dislocaţii disjunctive ale spaţiului… evoluînd către falii… către separarea în blocuri… separate efectiv… precum nişte plăci tectonice… imposibil de trecut dintr-o parte în alta pe viitor…” în prezent, pot spune acum… de destul timp… izolaţi… închişi ca într-o cutie… de fapt două cutii la început… apoi tot mai multe… Dumnezeu ştie cîte… tot mai mici… pînă cînd… pînă ce… fiecare cu o bucată de pămînt? Fiecare singur pe felia lui? Apoi… apoi… Sugrumătorul ştie… Pămîntul ca un ou fiert… tocmai bun de curăţat… şi panica de-atunci… migraţiile… refugiaţi… turme întregi… din Britannia… din Panslavia… din Vercingallia… de peste tot… „Spre Tracindia”… „Spre Tracindia”… Închiderea graniţelor… mobilizarea generală… Fiecare cu felia lui? Valuri-valuri de disperaţi… un firicel în scurt timp… secat în cele din urmă… uitarea şi toate celelalte… cîte-un nebun doar, din cînd în cînd… Stranici… Kyrkos… Grupul pentru Descoperirea Pasajului… morţi toţi… dispăruţi… pe jos… pe mare… avioane… Şi-acum căutările lui Vadim… teoria lui privind un punct, un ultim punct, aflat încă în stare de flexură… pentru încă puţin… Harta cu tunelurile fostului metrou… părăsit de-o viaţă… împînzind subsolul oraşului… de-o parte şi de alta… Un tunel accesibil încă… descoperit de el… Dar frica… frica… o ştiu… mi-a spus o dată, Vadim… printre altele… „Măcar de-aş prinde sfîrşitul lumii”, aşa mi-a spus… Era un copil, Vadim… optimist ca orice copil… pînă la un punct.

 

***

 

  Ianoş îşi face de lucru cu acelaşi ciorap. Şterge de praf un prăjitor de pîine cecen aproape nou, cu eticheta intactă. Cînd intru se uită la ceasul de deasupra uşii, o piesă de colecţie, bineînţeles, apoi zvîrlă plasa interfaţă pe raftul din spate, printre echipamente de contrabandă şi antichităţi luate cu japca. Înşir pe tejghea douăzeci de conserve, capabile să sensibilize şi-un îmbuibat. Boşorogul nici nu tresare. Îşi trece doar arătătorul mîinii stîngi peste cicatricea dintre colţul gurii şi lobul urechii, pentru care un îmbuibat ar fi plătit bani grei la vreuna din clinicile din Vatra Unu. Adaug trei cartuşiere şi patru plicuri de fachinol. Ridică în sfîrşit privirea şi rînjeşte. Unui gînd probabil.

  — Un Doi V şi-o Cortină vreau! zic.

  Ciorapul lustruieşte în continuare prăjitorul, cu atenţie, cu migală.

  — Da’ moaştele sfîntului Muşana nu-l vrei tu? întreabă Ianoş într-un tîrziu.

  — Nu! Doar un Vizor de Veghe şi-un ecran cerebral, ţi-am spus! Ăsta-i doar avansul.

  Prăjitorul îşi reia locul pe raft.

  — Adică?

  — Adică (scot un mănunchi de chei antice, pentru broaşte mecanice) ce spune lumea nu-s chiar poveşti. Cu astea descui un depozit în care găseşti o tonă de conserve. Prima-ntîia. Harta şi instrucţiunile sînt aici! continui, aşezînd o mapă din vinilin verde lîngă mănunchiul de chei.

  — Nu glumim cu chestii de-astea, Partidule! Unii au mierlit-o pentru o leacă de-atît.

  — Vadim, de pildă! murmur, fără să vreau.

  — Vadim, de pildă! zice şi el şi o luminiţă îi sclipeşte jucăuş în ochii de culoarea asfaltului proaspăt turnat. Aha! Răzbunare, răzbunare dulce! Da’ nu meritam, să ştii tu! Tîmpit, Vadim. Cu lumînarea a căutat. Căutat, găsit repede. Omul cu minţile acasă nu se pune la el cu îngerii.

  — Nu ca să-ţi ascult părerile am venit, puiule!

  — Haraşo, haraşo! grohăie el, ridicînd mîinile cu palmele spre mine, ca şi cum ar fi vrut să se apere. Garanţii?

  — Ce-i pe tejghea acoperă preţul. Deci chiar dacă…

  — Medalionul păstrez la mine.

  Încuviinţez din cap. O fi ceva şi cu amuleta aia, dar n-am timp acum de investigaţii.

  Gaşperul conectează de sub tejghea încuietoarea uşii de la intrare şi se furişează în spatele rafturilor. Mă gîndesc o clipă că i-aş fi putut cere şi un lansator Cambyses. O incursiune în vest, în Lutărie, ca să dau aripi cîtorva îngeri? Scurtă, incisivă? Nu, nu! Are dreptate Ianoş. La ce bun?

  Ianoş se întoarce după cîteva minute, cu nasul mînjit de ceva uleios şi fire de păianjen în păr. Cu stînga mătură mărfurile de pe tejghea pînă la margine şi aşează în locul lor două cutii de metal, pe care încă se mai disting un 13 vopsit cu roşu şi un triaxistetraedru cu piramidele trigonale mult alungite după axele polare de simetrie. Însemnele brigăzilor lui Mieszko.

  — Primit cadou de la unul om, Baudouin! Băiat bun, bălai, da’ nervos, nervos iute! se justifică el, zîmbind cu gura pînă la urechi. Războiul, deh! În ’53, la vară, cînd retrăgeam îndărăt de la Pyretus, la Leonsk era. Vindea el la viteji colaci de salvare.

  Degetele arămii desfăcuseră între timp folia de nailon, scoţînd la iveală conţinutul, odată cu ultimul cuvînt. Mai întîi un modul de culoarea fildeşului care, la contactul cu pielea, începe să clipească demonstrativ. Îl urmăresc pe Ianoş cum îl montează în ghidajul suportului.

  — Amănunte? cer, urmărindu-l cu atenţie.

  — Uite, vezi? răspunde ridicînd dispozitivul de cureluşele din poliuretan. Pui asta frumos pe ţeastă la tine şi dormi ca un prunc liniştit. Cuplează neural la regiunea cerebrală a văzutului şi baleiat împrejurimile.

  — Caracteristicile, puiule! Ştiu şi eu ce-i ăla un Doi V!

  — Da! 1600 vertical şi mai mult un pic pe orizontal. Consum la neural 0,01% . Declanşează alarm la îndesare de energie unde de cinşpe kaliokis. Adică trezim odată cu doi volt în bicepşi la mînă, dacă s-apropie şoarec de tine la un pic sub zece passus.

  — Haraşo!

  — Cu Cortina-i simplu extrem! continuă, aruncînd plasa argintie pe tejghea. Tragi scufia pe cap la tine şi emite creier mai oleacă unde cerebrale ca un melc. Cam atît. Şi poartă grijă ţie, nenică! Dacă ai cumpărat asemenea ceva, nu la plimbare poartă gîndurile pe tine!

  — Mulţam la fel! zic, înainte să ies.

  Despre capcane nu i-am spus nimic. Pînă să ajungă la uşa depozitului… Eh! Oameni sîntem şi supuşi greşelii. Uităm repede. Oricum e un porc, Ianoş. Pot să spun „a fost”? Pot. Pînă la urmă nu trebuia să vorbească aşa despre Vadim. Iartă-mă, Iahve, dacă-ţi stă-n putinţă.

 

***

 

  Mi-e frică. Sentimentul ăla care te opreşte de la acte definitive… pe care le crezi definitive… acte-macaz… acte capăt-de-drum… Îl ştiţi, ce să mai… Zace acolo… sub… ascuns sub alte măşti… şi cînd ţi-e lumea mai dragă… la răscruce… hop şi el. Ca acum. Numai că dibuisem mai demult. Cunoşteam cauza… „Căci peste tot unde sîntem şi mergem, ducem cu noi propria noastră celulă”. Şi? Argumentele… ştiţi şi voi… raţionamente jalnice… te duc unde vor ele… azi aşa, mîine altfel… Pînă la un punct.

  — Hai, mişcă-ţi curul! zic, eu sau altcineva, şi ies din hogeacul lui Vadim.

  Încui uşa, de parcă aş mai avea de gînd să mă-ntorc. Ca pe-o criptă o ferec? Cavoul lui Vadim? Chiar dacă el cine ştie pe unde…

  Bezna îmi linge faţa, ca dobermanul mătuşii Ester… imens… negru… nu văzuse niciodată oraşul… se născuse acolo… trăise acolo… acolo… Fată bună, mătuşa… una dintre rude… cea care m-a crescut. Destul de tînără… doar cu cîţiva ani mai mare… mai bătrînă… Colecţiona noduri… nu ieşea niciodată din apartament… agorafobia… nu mînca altceva decît fulgi de orez… opsomania… nu mă pocnea… De cîte ori aţi bătut pragul de care v-aţi împiedicat? Mă-ncuia în cămară, cu Frodi la uşă… lesa legată de clanţă… clanţa în formă de şarpe… Întuneric… cutii prăfuite de carton… groaza lătrînd dincolo de uşă… Pînă-ntr-o zi… ploua… auzeam valurile de apă izbind în fereastră… mătuşa Ester urcase la etaj… eu de mult… mă pregătisem… făcusem rost… ce să mai… Sugrumătorul să-l ierte. Să-i ierte pe-amîndoi.

       Îmi pun captatoarele optice cu infraroşii. Tunelul se umple dintr-o dată de forme ascunse pînă mai adineauri, conducte urmărind pereţii… cabluri de diferite grosimi… ca o ţesătură manuală… unele mai luminoase, cele de cupru probabil… lilieci spînzuraţi de tavan… pe podea nimic… nu văd pe ce păşesc… merg pe beznă… înainte, tunelul ca un semicerc… ca o potcoavă cu capetele în jos… pierdute în întuneric… în întunericul care zumzăie grav… de-abia simţit… undeva, în preajma pragului spre ultrasunete…

  Ajung la prima intersecţie. Cotesc spre dreapta. Cortina mă deranjează puţin. N-o simt, dar faptul că o ştiu pe cap mă enervează. O pipăi din cînd în cînd, fără noimă. Altă intersecţie. Alta… şi alta… Din cînd în cînd consult harta. Drumul spre capătul nopţii. Obosesc repede. Nu-s obişnuit să merg pe jos. Piciorul începe să mă doară. Stîngul. Beau puţină apă din bidonul de polistiren, înfulec un baton de ciocolată Chicanuca şi dorm chircit lîngă un perete. Adînc… fără vise… amintirile astea imaginare… pînă la un punct.

  Mă trezesc într-un tîrziu, cu gîndul la îngeri. Ar trebui să-i uit, ca atîtea altele. Mănînc din nou, fără grabă. Mi-o impun. De ce m-aş grăbi? Şi din nou la drum. La stînga, la dreapta… la dreapta… Respir tot mai greu. Cine să se ocupe de aerisire? Transpir abundent. Şi dintr-odată, un foşnet. Să fi fost o părere? Nu, nu, dintr-o galerie laterală… o pată… o siluetă de mărimea unui cîine… prelingîndu-se de-a lungul peretelui… Încremenesc… nişte gîlme în gambe… răsucindu-se… muşchii… frînghii torsionate… Animalele din fişier… fără ochi… Nici Vadim nu ştie prea multe despre ele. Refugiate prin galerii… adaptîndu-se… suferind mutaţii odată cu flexarea spaţiului… acolo… lîngă Fractură… sau… sau fabricate în laboratoarele militare ale berevoilor… demult… puse de pază… gata să ucidă oricum… să termine tot ce gîndeşte… detectînd undele cerebrale… emiţînd ca răspuns altele… cu aceleaşi caracteristici… defazate însă… stingîndu-le pe primele… crescînd apoi amplitudinea… împletindu-le cu infrasunete… distrugînd legăturile neurale… demolînd sistemul fragil… ca un cutremur clădirile… Cam atît ştie Vadim. Dar eu am Cortina. Nici un motiv de teamă, deci.

Cînd mă dezmeticesc, Cortina a dispărut. Îmi continui drumul. Ceva s-a schimbat în jur… nu evident… nu perceptibil cu organele de simţ… intuiţia mi-o spune… o transformare subtilă… sau mai degrabă intenţia unei transformări… adînc, în structura intimă a materiei… o stare de tensiune, aş zice… crescînd… amplificîndu-se cu fiecare pas… şi ceva vibrînd în mine… ca o coardă intrînd în rezonanţă cu oscilaţiile din exterior… creînd un continuum…

  Temperatura ajunge insuportabilă. Mă sufoc, mă topesc… Dezbrac hanoracul din bumbac şi rămîn în tricou. Imaginile au devenit mai clare… mai intense… Tunelul e acum vizibil pe toată circumferinţa. Zumzetul creşte în intensitate pînă la pragul tactil. Îmi pun antifoanele Weber.

Pînă la urmă de ce-am plecat? Niciodată nu mi-am dorit… nu m-am gîndit c-aş putea… n-am îndrăznit? Ştiu ce e dincolo de mahalele Tiriscumului doar de la telekino… din ziare… din cărţi… Poate pentru că şi-a dorit-o Vadim… atît de mult… De parcă în altă parte apa curge altfel… busuiocul are alt miros… cartofii alt gust… oamenii… oamenii simt altfel?

  Treptat, cu fiecare pas, negrul a cedat locul roşului. De-abia disting formele. O beznă stacojie, ca să spun aşa… şi, pe un perete, dreptunghiul negru… Placa de ebonită cu imaginea zeului Lugus… Pînă aici a ajuns deci Vadim… Mai departe…

  Şi dintr-odată roşul începe să curgă… Nu de-a lungul tunelului, din cîte îmi dau seama, ci perpendicular cu el. Straturi-straturi alunecînd cu viteze diferite, frecîndu-se unul de altul. Şi eu, devenind parte din ele, dizolvat… de parcă particulele trupului meu s-ar fi împrăştiat printre cele ale mediului… eu conţinîndu-l pe el… el conţinîndu-mă pe mine… indisolubil legaţi… prin legături intime… subatomice… transmiţîndu-i conştiinţa mea… preluînd-o pe-a lui…

  Mama. Îmbrăcată aşa cum mi-o amintesc… cum o îmbracă memoria mea… cu o pereche de strîmţari cu emblema căilor ferate, atent cîrpiţi, şi un hanorac turcesc, verde cîndva. Strecurîndu-se obosită, cu umerii căzuţi, printre ruinele Intercontinentalului. Scotocind… adunînd… ceva de mîncare… ceva care mai poate fi folosit… reparat… adaptat… vîndut…

  — Nu, mamă! Nu mai ies cu Orhan. Chiar dacă n-ai dreptate. Nu-i el de vină. A mea a fost ideea. De săptămîni întregi n-a golit nimeni automatul. Cine s-o mai facă? Aşa că, m-am gîndit că noi…

  Se întoarce spre mine… îi văd cearcănele… un amestec de vineţiu şi galben… niciodată n-am putut-o privi în ochi… şi…       Talazurile stacojii purtîndu-mă… ameţindu-mă… amestecîndu-mă…

  — Puiule, nu e bine cînd e bine. Ascultă ce-ţi spun, că nu bat cîmpii. Arta-i numai orgoliu şi frică de singurătate. Îl satisfaci pe primul, o ameţeşti pe-a doua şi gata cu arta. Nu-ţi mai trebuie. Ne vindem ieftin, orice s-ar spune. Un acoperiş, burta plină, ceva de băut, un telekino şi cam atît. Cît ai bate din palme se instalează comoditatea. Profită de orice fisură.

  Iosip, mufist în pasajul Victoriei. Ceva mai mult de o sută cincizeci de libre de oase şi păr împrăştiate pe o înălţime de şapte pes. Şi-a ars creierul prin ‘80. Deschid gura, gata să-i răspund… silueta prinde a-i tremura, ca şi cum valuri de aer cald s-ar fi înălţat dintre noi.

  Conturul explodează apoi, împrăştiind conţinutul în jur. Spaţiul se contractă brusc, se concentrează într-un punct fără dimensiuni. Timpul îşi încetează curgerea, îngheţat. Ieri, azi şi mîine se suprapun, există concomitent.             Îşi pierd înţelesul… nişte cuvinte, acolo… goale.

  Cînd mă trezesc, bezna-i de nepătruns. Pipăi slăbit în jur pînă la zona mea de contact cu exteriorul şi dau de rucsac. Altceva nimic. Nu tu cortină, nici captatoare, nici Doi V, nimic. Sau poate că zac pe undeva, pe-acolo, ascunse în întuneric. Au uneori obiectele un talent de-a se face nevăzute, ceva de speriat. De parcă le tăinuieşte cineva… un fel de joc… enervant cîteodată… Nu prea am însă timp de jocuri. Ţinta m-aşteaptă… drum de parcurs…

  Mă ridic şi pornesc, tîrînd rucsacul după mine. Merge bine o vreme. Înaintez cum-necum, chiar dacă nu ştiu cît. Probabil că în direcţia corectă, de vreme ce întunericul devine tot mai profund. Stomacul mi-e reper, deşi mă înşeală şi el. Treptat… tot mai mult. Aproximez timpul după perioadele dintre cele două mese. În curînd sînt obligat să micşorez raţiile… perioadele se scurtează… apoi foamea nu mă mai părăseşte. Nu mai pot avea încredere în stomacul meu… Închipuiţi-vă… să nu mai ai încredere în propriul stomac…

  Înaintez totuşi… Drumul contează. Aproape nu-mi mai amintesc scopul… rareori doar… cînd încerc să alung ideea rătăcirii fără speranţă. Important rămîne faptul că merg într-un fel… din obişnuinţă, aş spune… cît te mişti trăieşti… se pare. Bezna-i imobilă. Dacă eu aş fi la fel, s-ar şterge diferenţele. Importante, diferenţele… Pînă la un punct. Nuanţele mai ales… nuanţele dau esenţa…

  Mi-e drag, dintr-o dată, trupul meu.. aşa schilod, acum aflat pe punctul de-al pierde…

Ultimul baton de ciocolată n-are nici un gust… îl molfăi totuşi… încet… de parcă l-aş savura… din dorinţa de-a continua… încăpăţînarea…

Abandonez rucsacul… îl las pe drum… nemişcat… în beznă… devenit parte din ea, cum spuneam… nu prea m-am ataşat eu niciodată de obiecte… nu mi-a păsat de ele… aşa zicea şi mama: „Nu prea te ataşezi de obiecte”… şi-apoi îmi pomenea numele… numele meu de-atunci… un nume oarecare… pierdut şi el… undeva, pe drum… tot în beznă… fără să bag de seamă…

  Mă tîrăsc, totuşi… încăpăţînarea, da… cum spuneam… frica, şi ea… obişnuinţa, iar… dorinţa… Nu, dorinţa nu… de ce să mint… pe cine… mai ales în preajma… Nu, nu mai ales. Nu-i aşa un eveniment, pînă la urmă, moartea.

  Şi dintr-o dată, treptele… pe nepregătite… tocmai cînd începusem să mă deprind… într-un fel. O scară înseamnă de obicei ieşirea… o schimbare, măcar… Îmi strivesc coastele de ea… nu mă doare… reci… mă mulez… un vierme, ce mai… urc… urc… le pierd şirul, într-un tîrziu… nu contează… numărul nu… doar capătul… cîteva trepte, acolo… deşi… Le şi văd… frumoase… cam murdare… de marmură, cred… ciobite… bune totuşi… utile… de ce să…

  Ajung la capăt. Ajung. Sună bine, ascultaţi: ajung. Cît pot vedea, o suprafaţă netedă… luminată… de beton… La zece pertica… poate mai mult… la o distanţă oarecare… la oarecare distanţă… mare, pentru mine… doi oameni… în salopete portocalii… cu şepci portocalii… curate, salopetele… din cîte-mi pot da seama… scrie pe ele LAM… ce-o fi însemnînd… dacă o fi-nsemnînd ceva… drăguţe şi şepcile… cele mai drăguţe pe care… meşteresc la un tablou, oamenii… electric… mormăi ceva… nu prea articulat… destul de tare totuşi… nu mai pot… de vrut, vreau… n-aş putea spune de ce, dar vreau… vocea însă… fîlfîi o mînă… nu ştiu cum reuşesc… unul dintre ei se-ntoarce… m-a auzit, cred… m-a simţit… m-a mirosit, poate… îşi mijeşte ochii… lumina e mai puternică acolo… eu… în semiîntuneric…

— Csak! zice, trăgîndu-l pe celălalt de mîneca salopetei. Ia uite-acolo! Încă unul!

Csak nu pare interesat. Către mine, apoi:

— Hai, mă! Avem nevoie de ajutor! Vino şi pune mîna, ce te zgîieşti!

— Nu-mi faceţi una ca asta! şoptesc, cam fără noimă. Pînă la urmă eu niciodată nu mi-am dorit… dincolo de… Mă gîndesc, nu ştiu de ce, la Vadim. Brusc îmi pare rău de Ianoş.

 

(1994)