Montagnarzii

Munții Hercinici
Sînt cinici
Mulții Alpi
Sînt calpi
Munții Rodopi
Dau în gropi
Cordilierii
Saltă fusta muierii
Anzii
Frați cu briganzii.
Din Urali
Țîșnesc cocalari
Iar muntele Athos
E Portos.

Doar munții Carpați
Rînjindu-și vipla
Dau cu tifla
Tuturor celorlalți.

Eliberare

— Te-am înșelat – răsună subțirel și smiorcăit vocea soției.

Tăcere. Acum să ridice o mână, o să-și încleșteze deștele-n pumn și o să urmeze o bufnitură surdă, apoi una mai sonoră, o împerechere de duf-pleosc (una-n ochi, alta peste ureche), apoi se vor face auzite vorbele acelea bine simțite, cu năduf: „Tu-ți morții mă-tii de curvă!” Dar, spre suprinderea ochilor închiși și a sprâncenelor strânse, a umerilor care cuprind zulufii într-o îmbrățișare dureroasă și resemnată, adică în așteptarea răzbunării, replica întârzie. Așa că ochii strânși se deschid încet și se proptesc în figura radioasă a soțului:

— Bravo, iubito, credeam că n-o s-o mai spui! Mă plictisisem să te văd cum dai din colț în colț, cum te ferești sau vorbești cifrat la telefon, cum îți inventezi întâlniri cu tot felul de prietene idioate… Obosisem. Închipuie-ți, să te văd că te chinuiești, te frămînți (și te prefaci în pat, da, da, lasă, tu cum crezi că m-am simțit? ca un mizerabil), că nu-ți găsești somnul. Da, da, credeai că Emy te-a acoperit? Ei, aș, te-a dat de gol cu grație, din prima secundă, cum îi e obiceiul, cică „Vai, puiule… (puiu’ sunt eu)…”

Soția se încruntă. Fața lui e numai zâmbet, vocea, calmă și caldă ca o pâinică. Aproape scoate aburi. De parcă el ar fi fost cel prins cu ocaua mică. E atât de degajat, de radios, de prevenitor, încât furia o îneacă:

— Ai avut o relație cu Emy? Nemernicule! Cu prietena mea cea mai bună?

Bunădispoziția nu se tulbură. Ochișorii rotunzi sclipesc deasupra ochelarilor. Încîntarea lui nu cunoaște margini, spre furia înecăcioasă a femeii.

— Doamne ferește, nu-ți dai seama că m-ar fi turnat din prima? Emy e incapabilă să țină un secret. Mai degrabă și-ar tăia o mînă și un picior decît să nu povestească. Ai fi aflat prima, nici nu ar fi apucat să se-mbrace! Atunci tu mi-ai fi otrăvit viața, m-ai fi castrat, m-ai fi ars cu fierul roșu, aș fi plătit și laptele de la mama… adică de la soacră-ta… Orice, numai cu Emilia, nu. Și nici cu Doina, nici cu Augusta, nici cu Clotilda. Toate prietenele tale gata să verse dintr-o suflare cum a fost în propriile tale așternuturi! Așa cum numai ele pot s-o facă, otrăvitor și delicat! Îți seamănă, iubito!

Soția se enervează. Dă în clocot. „Ai știut? Ai știut și-ai tăcut? Cum? Cum îndrăznești? Lașule! Vită-ncălțată! M-ai lăsat să mă perpelesc! Mi-ai frânt inima! Mi-ai ucis zilele, mi-ai înnegrit nopțile! Mi-ai furat viitorul.” Dar el n-o mai ascultă. Își desface o sticlă de bere și aprinde televizorul. Fără să mai ceară voie, dă pe canalul de sport. „Șșt! Începe finala! Mai tacă-ți fleanca!”

high desfidelity

sînt maşinăria cu oglinzi
etuva cu secrete
atîrnat de grinzi
dau legi şi decrete

nu sufăr atomii
care plîng şi iubesc
nu-mi plac domnii
cu glas îngeresc

fetele vesele au părţi
mai puţin vesele
rămîn din ele în cărţi
ţîţele, fesele

bile şi beţe
pupîndu-se bine
ecuaţii creţe
ecuaţii divine

elimin pe rînd
amintiri, cicatricile
singurătea e un cuvînt
de împachetat fricile.

Copilăria și Ivan

Evident, lui Ivan Patzaichin

Când șeful căminului cultural descuie televizorul din dulăpior, în sat e sărbătoare. Acolo e un Temp rusesc, cu ecranul cât un caiet dictando. Lumea se strânge ciorchine până când se ia lumina. De acolo, bărbații pleacă la crâșmă (se bea mai bine și mai îndesat la felinar, la opaiț) sau direct la pescuit. Femeile o șterg la culcare. Au ce visa o săptămână, pentru că televizorul e magie curată. Băieții și fetele chicotesc și învață pe dinafară replicile din scheciuri. Numai pentru Ivan, televizorul e un tunel luminos prin care se strecoară, în fiecare duminică, afară din lumea noastră!

Unii zic că nu e bun de nimic, pentru că Ivan nu e nici primul la școală, nici primul la bătaie, nici primul la pozne… Primul la școală e Andrușa, domnul învățător i-a prevăzut un viitor măreț. E drept, acum șase ani tot așa a zis despre Fedea. Dar, chiar și cu așa un viitor strașnic, Fedea nu mai dă pe la școală. Deja iese în larg, la sturion, la morun. Cu șapca șmecherească de sub care-i iese ciuful blond, cu cizmele mari, albastre, de cauciuc, cu pelerina lu’ tac’su, sub care pitește o sticloanță, Fedea e numai bun de însurătoare. Pachetul de Carpați își mijește cerbul din cămașa lui cadrilată.

Cel mai frumos e Nicolae și, mai mult ca sigur, va avea o carieră de actor la teatrul din Sulina. Nicolae e icoana satului. Păcat că are dinții cam stricați, da’ se repară la oraș. Nimeni nu vede prea departe, pentru că nu există mai departe. Numai Ivan știe ce o să facă. Va fugi de aici. Și-a făcut planuri multe, dar le-a abandonat pe rând. Primul, când l-a văzut sfârtecat pe Sașa. Apoi, când Petea s-a înecat, atunci, cînd l-a condus pe ultimul drum, a gustat un spirt… I-a plăcut, era, brusc, să se facă băiat mare. A mai rămas planul trei.

Așa că Ivan se desparte fără regret de lumea lui. Nu pleacă pe mare, nici la culcare, nici la fumat, nici la băut. Dezleagă o barcă și înhață o vâslă. Vîslește împotriva curentului. Când ajunge la București, e deja campion, iar aburii copilăriei s-au evaporat.