Silver Church

Povestea  pe care o veţi citi de-ndată e plină de suspans, destul de scurtă şi, mai presus de toate, adevărată!

Începe în Constanţa, urbea însorită, după Apărătorul cel Dintâi al Creştinismului numită. Chiar dac-acesta vi se pare un orăşel ca orişicare, să ştiţi c-aici, mai mult ca-n alte locuri, cele ce se arată ochilor sunt foarte-nşelătoare. Căci cine-a pomenit vreodată un popă gata numai rău să facă… celor aleşi să-i păstorească şi pentru Împărăţia Cerului chemat să-i pregătească! Miraţi-vă acum, dar ştiu c-o să îmi daţi dreptate la sfârşit, când veţi vedea ce rele mari, în zi de sărbătoare, popa Silvăstru — a săvârşit.  

Ştiu foarte bine ce vorbesc, altfel n-aş sta acum în faţa voastră să vă povestesc!

Dar hai mai bine să începem cu-nceputul, care nu anunţa, chiar prin nimic, sfârşitul.

I

În curtea Liceului „Ovidius” toamna târzie se simţea pe băncile din lemn spoite-n argintiu de brumă, pe cele câteva frunze şifonate, uitate agăţate de ramurile stejarului bătrân de lângă terenul de sport, pe chipurile uşor înroşite de ger ale celor doi băieţi care fumau la picioarele panoului de baschet. Chiar lângă semnul mare, care interzicea o astfel de activitate printr-o dungă roșie și groasă desenată ferm peste o țigară fumegândă.

— Să mor io, frate, dacă nu-i fac bucăţi pe toţi din gaşca lui Silvăstru, cât de curând! spuse unul din ei, privindu-şi încruntat ceasul de la mână.

— Zău, mă? Să mori tu? râse celălalt. 

— Vreau să spun că trebuie să-i punem la punct neapărat. Prea şi-au luat-o-n cap!

Celălalt îşi scărpină uşor obrazul acoperit cu păr blond, tăiat scurt, singurul lucru care-l distingea, la nivel de aspect fizic, de fratele său geamăn.

— Şi tu unde zici să le-o dai? La gioale?

— Parcă-i vreo diferenţă, atâta timp cât le-o dau bine! Cât să înveţe unde le e locul. Jos, la un loc cu viermii, continuă acesta, apăsând cu mişcări circulare, energice, chiştocul aruncat pe jos.

— Nici tu n-ai fi prea sus, dacă săvârşeşti o faptă atât de păcătoasă! Matei, ai grijă! O să ne pui în cap toţi sfinţii!

— Lasă-mă, frate, cu sfinţii tăi! Ăştia nu-s decât nişte păcătoşi descurcăreţi!

— Ca şi verii mei preferaţi, auziră o voce cunoscută. Hai noroc, Alin! Matei! continuă nou-venitul, strângându-le energic mâinile înmănuşate.

Era apropiat de cei doi și ca vârstă, nu doar prin sânge, dar mai puţin bine-făcut ca ei sau, poate, doar îmbrăcat mai subţire. În mod cert însă, era într-o stare de spirit mai caldă.

— Măi, dar văd că sunteţi supăraţi, nu glumă! Am pierdut deja?

— Ce să pierdem, vere?

— În afară de timp, vrea să zică frati-miu! îi explică Alin.

— Păi, n-a fost vorba că-i provocăm pe alde Silvăstru la baschet? Azi, la zece jumătate dimineaţa, parcă aşa ziceați aseară. De aia m-am şi sculat cu noaptea-n cap, continuă nou-venitul,  zâmbind.

— Tudore, zău, dacă te-ai fi culcat cât noaptea era încă la locul ei, poate-ai fi ajuns la ora stabilită, se răsti Matei, ridicându-şi mâna dreaptă, ostentativ, la nivelul ochilor întârziatului. Ia uită-te aici, ce scrie? Unșpe şi zece, cumva? Să ştii că e reglat bine!

— Ei, vere, nu ştii că timpul e relativ? Mai ales pentru cei din neamul nostru! zâmbi Tudor aprinzându-și, la rândul său, o ţigară.

— Se pare că şi pentru neamul popii e la fel, rânji Matei privind spre intrarea în curtea liceului, de unde le făceau semne alți trei băieţi. Dar nu-i nimic! Clipele lor sunt oricum numărate, murmură el, după care strigă tare spre cei întârziați: Măi, ăştia, credeaţi că dacă nu veniţi la ora stabilită, plecăm şi-aşa n-o să mai luaţi bătaie?

— Noi am venit să jucăm baschet, nu să ne batem! veni replica de la unul care ţinea rezemată de şold o minge portocalie.  

Noroc! Noroc! Mâini strânse scurt, mai puţin ale lui Matei, care continuă zeflemeaua:

— Dacă şi la joacă-ntârziaţi, măi Radule, chiar mă gândesc cam ce se-ntâmplă când e vorba de…

— Uite ce-i, îl întrerupse cel apelat Radu, vă rog să mă iertaţi pentru întârziere! Sergiu şi Cristi n-au nicio vină. Au venit să mă ia, la ora stabilită, dar tata a insistat să-i rezolvăm nişte comisioane înainte să venim încoace.

— Da, sigur! V-a fost frică c-o să luaţi bătaie, asta e! Şi ştii cum e, de ce ţi-e frică…

— Măi, Matei, şi-a cerut scuze omul! Ce vrei mai mult? îl apostrofă unul dintre însoţitorii lui Radu.

— Satisfacţie, Sergiule! Ce altceva puteți să-mi daţi pentru timpul pe care m-aţi făcut să-l pierd? strigă Matei, privindu-i pe întârziaţi cu capul uşor dat pe spate și mâinile sprijinite în șold.

— Măi vere, hai nu mai fi şi tu aşa de arţăgos! interveni Tudor. Sunt aici, şi-a cerut omul iertare…

— Asta să i-o dea Dumnezeu, prin tac-su. Io, acum, nu vreau decât să-i dau bătaie!

— Păi aşa o să şi facem, vere! Trei la trei! La baschet, dacă tot suntem aici!

— Tudore, ne-aţi adus aici pentru scandal? păru să-şi fi pierdut răbdarea Radu.

— Nu v-a adus el, băi! Aţi venit singuri, pe picioarele voastre! îl întrerupse Matei. Dar nu pariez că tot aşa o să şi plecaţi de-aici!

— N-ar fi mai bine să plecaţi cu toţii odată? auziră vocea imamului Aidîn, care-i urmărea de ceva timp, din uşa liceului.

— Cum să plecăm Aidîn-bey, când abia am venit? îi răspunse Matei, înaintea tuturor, cu o grimasă care-i făcuse pe mulţi să dea înapoi din faţa sa.

Umerii se îndreptară, chipurile încruntate pierdură din răutate, iar glasurile din răguşeală, atunci când se întoarseră și ceilalți către profesorul lor de limba turcă:

— Gyunaydîn, Aidîn-bey^[1], salutară ei la unison.

Cu excepţia lui Matei, care doar mimă.

— Yiy gyunler, ogrenciler^[2], le răspunse profesorul, zâmbind doar din gură. Nasîlsîn^[3]?

— Păi ce să facem, Aidîn-bey, ne pregăteam de-un trei la trei, răspunse Tudor, elevul de nota 10.

— Aş fi preferat să-mi răspundă vărul tău, Matei Striga, și în limba turcă! Nu de alta, dar iarăşi o să mă întrebe Striga senior câtă turcă au învăţat semestrul ăsta gemenii lui şi eu, din nou, n-am să-i pot da un răspuns care să-l mulțumească. Poate dacă fraţii Striga ar mai trece pe la orele mele…

— O să venim săptămâna asta, bey, promitem! îi răspunse Matei, nemulţumit să fie  apostrofat în prezenţa adversarilor la baschet.

— Aşa să faceţi, sevgili^[4], aşa să faceţi. Altfel n-o să mă păcăliţi doar pe mine, ci şi pe tatăl vostru. Şi ştiţi că nu-i place asta deloc! continuă profesorul, fără pic de veselie în glas ori pe figura tuciurie. Ia spuneţi, n-aţi avea nevoie de arbitru, la jocul acesta al vostru?

— Păi…, începu Tudor, mişcându-se de pe un picior pe altul și aruncând priviri îngrijorate către ceilalţi băieţi.

— Hai, începeţi odată jocul, doar n-am toată ziua să vă arbitrez! se hotărî imamul să interpreteze ezitarea băieţilor în favoarea sa. Mai repede, că acuşi vine ora de rugăciune.

— Ha, ha, ce v-a tras-o turcu’! Exact cum o s-o facem şi noi, curând! îi şopti Radu lui Matei, întinzându-i mingea. Apoi continuă cu glas tare, către echipa lui: Eu zic să-i lăsăm pe ei să înceapă. Poate aşa au vreo şansă…

— Câştigă primii care înscriu zece puncte? ceru Tudor clarificări.

— Eu cred c-aţi câştigat cu toţii, încetând gâlceava, zise imamul, încetişor, atât cât să-l audă doar acesta. Bine! Încep…

— Staţi aşa, time-out! îi opri Matei Striga.

— Măi, cum time-out, dacă nici n-am început? îl trase frate-său Alin de mânecă.

— Uite-aşa. Noi pe ce jucăm?

— Ne istiyorsun^[5]? îl tachină Radu, spre încântarea arbitrului.

— Măi, nu vedeţi ce se întâmplă dacă vorbim în limbi străine? Deci, noi pentru ce premiu jucăm? se încăpățână celălalt.

— Pentru plăcerea de a ne învinge, după cum tu singur ai spus, mai devreme! explică Radu, făcându-i cu ochiul arbitrului.

— Hmm, da, e o satisfacţie să vă dăm bătaie… Matei făcu o pauză, în care îl privi pe băiatul popii cu ochii mijiţi, dar parcă ar fi mai bine să alegem şi un premiu, cât de mic.

— Auziţi, dacă aveţi de gând să jucaţi pe bani, interveni profesorul, vă invit să mergeţi în altă parte.

— Stai aşa, imam Aidîn, că nu despre parai vorbim aici! îl linişti celălalt geamăn Striga. Fratele meu are dreptate. Trebuie să jucăm pe ceva. Într-o zi de şcoală, ne-ar fi fost suficient să-i batem în faţa tuturor colegilor noştri, dar aşa…

— Aha, păi atunci, cine pierde dă un rând de ce-o fi diseară, la ziua Andreei! hotărî Tudor rapid.

— Ce ziuă, vere? Unde? îl chestionă Alin.

— E o idee bună, interveni şi Cristian. Puteţi intra chiar dacă nu sunteţi invitaţi, că doar n-o fi închiriat taică-su toate mesele…

— Măi, spuneţi clar despre ce-i vorba! strigă Matei, aruncând cu mingea înspre vărul său.

— Diseară, Andreea mea îşi sărbătoreşte onomastica, îl lămuri acesta. Sunteţi invitaţi la eveniment, mi-a spus-o chiar ea, aseară, continuă băiatul, binedispus.

— Aha! Acum înţelegem de ce-ai întârziat. Aşa mai merge! râse, pentru prima oară în dimineața aceea, Matei.

— Şi unde se ţine petrecerea?

— La „Silver Church”. Ok? Putem să jucăm odată? interveni Sergiu, frecându-şi mâinile una de alta, vizibil plictisit şi îngheţat.

— Nu e deloc ok, îl contrazise Matei. Vere, nu ţi-am zis că io nu intru în biserică, nici mort?

— Zi mersi că petrecerea nu e la „Christchurch”, c-atunci te-nţelegeam!

Radu sărea pe loc, mimând aruncarea la coş de trei puncte.

— Ce vrei să zici cu asta? se apropie, cu pumnii strânşi, umerii uşor în faţă şi o grimasă rea pe chip, Matei. El întotdeauna părea gata să-și iasă din fire — înalt (doi metri și ceva), constituție atletică, pumni cât niște bolovani, atunci când erau strânși, și-o voce groasă, care le înfiora pe fete și-i îngrozea pe pretendenții la grațiile celor care-i plăceau lui.

— Stai uşor, îl apucă Tudor de antebraţ, că înţelegi greşit!

— Frate, tu chiar nu te uiţi la televizor! râse nervos şi Alin, apropiindu-se rapid de fratele său, gata să intervină, în cazul în care acesta își pierdea răbdarea.

— Nu înţeleg ce are una cu alta! se întoarse Matei spre el, neîmblânzit.

— Astă primăvară a fost un cutremur groaznic într-un orăşel din Noua Zeelandă, care se cheamă „Christchurch”.

— Aha, se relaxă Matei dintr-odată. Super haios! Cum ar veni, Dumnezeu i-a îngropat de vii pe ăia din biserica lui…

Radu, băiatul popii, îl întrerupse:

— Nu-i nimic de râs  în  moartea…

— Ba să ştii că, în cazul de faţă, chiar e, Radule! îl contrazise Matei Striga râzând, apucând mingea din brațele vărului său. Hai să vă batem. Ştii care-i singura mea grijă? Că n-o să te lase popa să lipseşti de la slujbă pentru a veni în club, să ne cinsteşti. Da’ n-o să murim din atâta!

Imamul strigă „Start”, toți mușchii se încordară, doar Matei se opri, cu mingea în braţe, şi întrebă:

— Auziţi, n-am hotărât dacă jucăm fără întrerupere, până ajungem la zece, sau…

II

— Fată, nu vrei să facem și noi o pauză?

Îmbujorată la faţă şi cu fire de păr ieşite haotic de sub baticul minuscul, Dana părea că are mare nevoie de o pauză.

— Că n-am făcut destule pe ziua de azi, nu? îi răspunse cealaltă, fără să-şi ridice privirea de la cămașa întinsă pe masa de călcat. Ai grijă cum împătureşti bederniţa^[6] aia! Să nu cumva s-o pui peste epitafe^[7], că degeaba te-ai chinuit să le calci…

— Soacră acră ce eşti! N-ai altceva mai bun de făcut decât să-mi numeri mie ţigările! râse şăgalnic tânăra, scoţând fierul de călcat din priză, fără să-i ceară celeilalte permisiunea.

— Aşa-mi trebuie! Halal să-mi fie că te-acopăr! îi răspunse aceasta, urmând-o fără chef, pe veranda din spatele casei parohiale.

Era un loc ferit,  perfect pentru fumatul clandestin, mai puţin pe timpul iernii, din cauza frigului. Totuşi, anul acesta iarna nu îşi intrase prea devreme în drepturi, iar căldura soarelui din miezul zilei făcea fumatul în aer liber destul de acceptabil.

— Dac-ar şti maica preoteasă pe cine ţine în casa ei! continuă nefumătoarea să-şi manifeste nemulţumirea. Ca să nu mai zic de Sfinţia sa… Doamne, Doamne ce-am ajuns! Şi îşi făcu o  cruce mare cât pieptul ei generos.

Dana nu părea câtuşi de puţin deranjată de atitudinea prietenei ei. Dimpotrivă.

— Las’, Mioaro, că aşa e de când e lumea: copii îşi necăjesc părinţii, fie că vor, fie că nu!

— Dar eu nu vorbeam de tine sau de Radu. Treaba voastră că vă necinstiţi părinţii! continuă aceasta, fără pic de răutate, dar cu reproş în voce.

— Aaa, tot mai regreţi că nu m-ai pârât?

— Mi-e tare ciudă că nu te-am convins să renunţi la fumat, dar şi mai rău îmi pare că te ajut să-ţi minţi părinţii. Sunt o păcătoasă şi mai mare decât tine, că doar sunt majoră până şi-n buletin, pe când tu…

— În curând voi fi şi eu ca tine! Și-i făcu ştrengăreşte cu ochiul.

— Dana, nu ştii ce vorbeşti! refuză Mioara să-i intre în joc. Cum să vrei să fii ca mine? Fără mamă, fără tată, la mila străinilor… Dacă n-ar fi fost Sfinţia Sa, să se miluiască de noi, nu ştiu ce ne-am fi făcut, şi eu şi Cristi!

— Ia mai lasă-mă cu predicile astea… Ştii, sunt foarte recunoscătoare pentru câte mi-a dat Dumnezeu! Dar parcă aş fi preferat ca tata să nu fie popă, sau, măcar, să nu fie atât de popă cu noi! Ştii de ultima fază?

— Care?

— Nu-l lasă pe Radu să intre în echipa de lupte! exclamă Dana, gesticulând fără să ia în seamă scrumul ce se împrăştia pe jos. Ştii cât îşi doreşte asta, ca să nu mai spun, cât de bun e!

— Mda, mi-a spus Cristi ceva, mormăi Mioara.

— Aha, şi ţi-a zis frate-tu că lui nu i-a interzis?

— Îhî.

— Deci, cum îţi ziceam … pentru unul mumă, pentru altul popă! Tare drept mai e tata! Bun cu toată lumea, mai puţin cu cei de-un sânge cu el!

— Nu! o întrerupse Mioara. Părintele nu i-a interzis lui Cristi, dar l-a sfătuit să aleagă un sport mai puţin violent.

— I-a dat dreptul să aleagă, cum s-ar zice, fără să-l condiţioneze, în nici un fel. Chiar dacă și Cristi, și Radu trăiesc în aceeași casă, mănâncă la aceeași masă…

— Fiindcă ştia că fratele meu înţelege de vorbă bună! exclamă cealaltă, atentă să împingă scrumul între ghivecele aşezate pe margine verandei.

— Iar, Radu, continuă Dana, urmărind-o cu privirea…

— …Radu e un răsfăţat, care face numai ce vrea, când vrea el! Ca şi tine, de altfel, completă Mioara, observând cum cealaltă îşi aprindea o nouă ţigară. Vezi unde arunci chiştocul!

— Mersi de compliment ! îi răspunse aceasta, ignorându-i reproşul din privire. Nu vrei, mai bine, să freci vreo două ness-uri? Andreea a promis că trece pe-aici.

— Care Andreea?

— Ei, Andreea, roşcata de la clasa de Chimie-Biologie! Fata aia care umblă cu Tudor Mora! Cum n-o ştii? E febleţea lui Cristi!

Mioara ştia foarte bine după cine bătea inima fratelui său, dar, dacă ar fi avut de ales, ar fi preferat să se lipsească de asemenea cunoştinţe. Sau, măcar, să înţeleagă cum de-i place unui băiat, altfel de toată isprava, o tipă care obişnuieşte să spună (şi s-o creadă toată lumea) : „Dacă mi se întâmplă să gândesc prea mult, intru în panică”!

— Așa, și? îşi îmboldi prietena să continue, convinsă că, şi dacă n-o face, tot nu scapă neinformată.

— Vine să ne invite la ziua ei!

— Ne? Eu n-am nicio treabă cu ea!

— Ai, cum să n-ai! Că doar n-o să mă lase tata singură în club… Ca să nu mai zic, în noaptea de cinstire a Sfântului Andrei!

— Doar nu te-aştepţi să lipsesc de la slujbă pentru petrecerea celei mai proaste tipe?

— Haide fată, că nu-i chiar aşa! Doar că, pur si simplu, uneori nu gândeşte!

— Proastă sau nu, eu nu las Sfânta Slujbă ca să mă afum prin cluburi…

— Lasă, că n-oi muri din puţin fum! N-o să miroasă el a tămâie, ci a trabucuri fine. Şi putem să bem şi vin, dacă vrei. Ai să vezi, o să fie aproape ca la biserică. De fapt, clubul unde se ţine petrecerea se şi cheamă „Silver Church” — „Biserica de Argint”, adică.  

— Nu vorbi cu păcat, Dana! Cum poţi să compari un loc al destrăbălării cu ….

— Aici ai şi tu dreptatea ta! Ştii care-i cea mai mare deosebire? La „Silver Church” o să vină până şi Alin Striga. Îți dai seama că ăsta n-ar călca nici mort într-o altă biserică!

— Şi ce-mi pasă mie cine vine! Eu oricum n-am să fiu acolo!

— Hai, nu mai fă pe mironosiţa cu mine! Sigur că vii! Că doar n-am călcat toată dimineaţa la rufe pe degeaba! îşi pierdu fata răbdarea. Amintește-ți și tu cât era mormanul. Călcai la ele trei zile, dacă nu te ajutam. Acum nu mai poţi spune că n-ai timp şi de puţină distracţie…

— Sigur, nu mai poţi tu de grija mea! De aia îi tot dădeai de zor mai devreme cu Mămică, eu ce pot să fac să te ajut?

— Dănuţăă? se auzi glasul cântat al preotesei venind dinspre bucătărie.

Fata stinse imediat ţigara pe jumătate fumată şi îndesă chiştocul printre ghivece.

— Ei acu’ să te văd ce faci!

— Dă repede spray-ul de gură, mormăi Dana nemulţumită. Apoi tare: Da, mamă?

— Deschide poarta garajului! M-a sunat Radu că au trecut de piaţă. L-au luat şi pe taică-tu de la Catedrală…

— Bineee, răspunse fata, cu voce gâtuită de vaporii de mentol meniţi să şteargă mirosul de tutun.

— Dă-ţi şi c-un pic de Rexona! o îndemnă Mioara, la fel de agitată.

— Mioarăăă!

— Da, maică preoteasă! răspunse aceasta, urmărindu-şi cu privirea prietena, care alerga să deschidă poarta mare a curţii parohiale.

— Tu hai încoace, să aranjăm masa! Nelu trebuie să se întoarcă la lucru mai devreme de două. Ştii cât se enervează dacă întârziem, o auzi pe preoteasă, în timp ce intra în bucătărie.

  Facem pariu c-o să se enerveze oricum, când o să audă că fie-sa vrea să asculte slujba din Sfânta Seară de Prăznuire a Sfântului Andrei în „Silver Church” şi nu în Catedrala unde slujeşte tatăl ei? îşi spuse fata în gând, aranjând cu atenţie tacâmurile pe masă.

Era sigură c-avea să participe la un prânz foarte de animat!

Adică plin de viaţă, sau însufleţit, cum multe-au fost, până în zorii, când toată bucuria lumii a pierit…

Ştiu, am promis c-o să vă povestesc, de-aşa natură-ncât să nu vă plictisesc, dar nici s-o iau pe scurtătură nu-mi doresc! Să nu grăbim, deci spre sfârşit, căci mai sunt câteva-ntâmplări de amintit.

Abia de aţi aflat cine-s eroii care, aicea, în Constanța-ncântătoare, trăiesc, iubesc și-mpart, sfâșietoare, o ură ce de veacuri peste ei atârnă, și-n sufletele lor nemuritoare scurmă,  vierme mârșav, hrănindu-se hulpav, cu ce-i în suflet mai bolnav.

Veți spune, poate, că Dana și cu Radu-ai lui Silvăstru, Tudor Mora și cei doi gemeni Striga, abia de au intrat în dulcea primăvară, că numai toamna cea amară copacul poartă merele din care mușcă primii, viermii, dar nu uitați că într-un măr bătrân, ani fără număr larvele murdare-n trunchi rămân.

La fel și ura reciprocă, dintre Silvăstru și neamul lui Mora, degrabă ne evocă – celor cu ochi să vadă dincolo de-adaos, un măr urât și viermănos, ce an de an rodește fruct crud și dușmănos. Și uita-așa, nevinovați urmașii lor, mlădițe verzi, încă necoapte, duc mai departe, ca pomul tânăr și neștiutor, semințe blestemate, hrănite cu o sevă izvodită-n iad, locul în care merele din pomi nu cad, căci sunt atent păzite toate și nu se-mpart decât pe numărate.

III

Nava^[8] principală avea tavanul foarte înalt, boltit și pictat cu figuri alegorice din imaginarul creștin, de care atârnau candelabre somptuoase, cu câte cinci rânduri de brațe ample, împrăștiind în jur toate culorile curcubeului. Globurile disco, la câțiva metri sub ele, poleiau cu lumini mișcătoare scena din mijloc și barul care imita un altar somptuos, cu o catapeteasmă^[9] împodobită cu o dantelărie complicată, din fibră de sticlă fosforescentă. Locurile sfinților din firide fuseseră furate de recipiente cu băuturi fine, îmbrăcate în argint, iar în turnurile zvelte sprijinite de pereții reuniți ai pronaosului^[10] dansau animatori de ambele sexe, ce purtau, în afară de o costumație sumară, exces de machiaj.

Biserica de Argint se cutremura sub acordurile grave de pe albumul „Violator”^[11] al băieților de la Depeche Mode, în ritmul mișcărilor exaltate ale celor aproape o sută de trupuri tinere venite să celebreze, în felul specific vârstei și timpului lor, una din cele mai mari sărbători din calendarul ortodox: Noaptea Sfântului Lupilor — nu era nicio îndoială, atâta timp cât măștile purtate de petrecăreți imitau, sau mai degrabă sugerau (celor cu destulă îngăduință) că noaptea de deschidere a clubului „Silver Church” îi este dedicată Sfântului Mare Apostol Andrei.

Totuși, fetele, cochetele, purtau în număr mare costumații ce aminteau mai degrabă de îngeri, ba câteva, mai curajoase, trecuseră de partea celui rău.

Andreea era o fată căreia nu-i lipsise niciodată această trăsătură de caracter, putea pune rămășag oricine. De fapt, fiind născută într-o familie foarte bine situată pe scena socio-economică locală, de-a lungul scurtei sale vieți nu-i lipsise mai nimic. Cel puțin nimic imperios necesar pentru o fată de nivelul ei!

Era foarte conștientă de asta și, așa cum se întâmplă deseori în cazul persoanelor răsfățate de soartă, în loc să fie constant recunoscătoare pentru beneficiile avute (aș fi vrut să spun pentru beneficiile de care se bucura, dar nu este cazul), Andreea nu pierdea nicio ocazie să se plângă de condiția ei.

Cu aceste ocazii obișnuia să facă afirmații care, prin onestitatea lor, îi asiguraseră o popularitate de invidiat printre colegele și mai ales colegii săi, pe toată perioada studiilor. Astfel de afirmații acopereau o gamă largă dintre preocupările normale pentru persoanele de vârsta sa, precum vestimentația — „Mă îmbrac sexy, dar nu într-un mod evident sau exagerat, ci într-un mod virginal!”, viața școlară — „Dumnezeu m-a făcut așa frumoasă! Dacă eram urâtă, sigur mă făcea profesoară sau directoare de școală!”, sau, pur și simplu, viața de zi cu zi și interacțiunea socială — „Am și eu opinii proprii — opinii foarte solide, beton chiar — dar nu sunt întotdeauna de acord cu ele”.

Naturalețea și candoarea fetei erau, așadar, irezistibile, a fost de părere și Tudor Mora, un coleg chipeș, pe care l-a cucerit din prima clipă când s-au întâlnit, în clasa a noua. Patru ani mai târziu, băiatul o aștepta cu un buchet mare de crini și un voucher de o valoare considerabilă, pentru magazinul ei preferat de pantofi, în separeul închiriat de tatăl fetei în cel mai nou club din oraș pentru a-și sărbători ziua numelui alături de câțiva prieteni.

În seara cu pricina, drăcoaica de fată se grăbea să urce în separeul VIP care ținea loc de absidă^[12], chiar deasupra intrării în club. Se strecură înăuntru exact când Dave Gahan^[13]  începuse refrenul de la „Personal Jesus”^[14]. Muzica se auzea mai încet aici, atenuată parcă de fumul ce umplea întreaga încăpere cu o aromă de cireșe amare. Lumina slabă pătrundea, feerică, prin vitraliile pictate cu chipuri de sfinți, iar tinerii adunați s-o sărbătorească conversau însuflețit și veseli.

Primul care-o observase fusese iubitul ei.

— Noi trebuia să te luăm prin surprindere, nu tu, Andreea! Dar ai întârziat atâta că ne-am apucat să te sărbătorim în absență. I-a zi, pe unde-ai umblat, bengoaso? o luă el în primire, împiedicând-o să-i răspundă, cu un sărut prelung.

— Vezi că-i costumată în drăcoaică, îl trase de mână colega de bancă a Andreei, Ramona, care se și așezase la rând s-o îmbrățișeze.

— Păi și eu ce i-am zis?

— Că arăt bestial! se alintă sărbătorita.

— Și asta, nu neagă nimeni! Dar pe limba noastră, bengoasă înseamnă, cuvânt cu cuvânt, drăcoasă, îi explică unul dintre gemenii Striga, îmbrățișând-o la rândul lui.

După intensitatea cu care-o strângea în brațe și după mirosul respirației lui, Andreea înțelese că vărul iubitului său (Matei, că n-avea barbă) o sărbătorise primul sau, în orice caz, cu cel mai mare entuziasm. Pe jos zăceau deja trei sticle goale de Piper Heidsieck^[15] și una de Johnny^[16], iar masa era plină cu pahare de cocktail, majoritatea umplute cu un lichid negru și vâscos.

— Ce beți fără mine? îi chestionă ea, curioasă. Știa, după gust, ori din descrierile citite în ghidurile de clubbing, majoritatea, dacă nu toate băuturile la modă,  plus cocktailurile clasice. Cu toate astea, băutura pe care-o serveau invitații ei îi era total necunoscută. În primul rând, nu mai băuse niciodată un cocktail negru ca smoala.

— Pucioasă, ce credeai, li se alătură și Alin, celălalt Striga. De fapt, barmanul îi zice „apă vie”, și pe bună dreptate, că mahmureala de după ce bei vreo trei pahare din astea te face să simți ca și când ai naște un plod de patru kile.

— Și de unde știi tu cum e să naști? îl luă fata peste picior. Parcă Matei zicea că vrea să se facă doctor de femei…

Fata luă, prevăzătoare, o înghițitură din paharul iubitului ei — amaretto, gheață pisată, câțiva stropi de lichior de mentă și probabil un lichid care-i dădea culoarea aceea sinistră, dar pe care nu-l recunoscu. Îi plăcea.

— Iubi, comandă-mi și mie unul, te rog, se întoarse ea spre Tudor.

— Cum să, nu, ți-l aduc imediat!

— Păi, nu tu! Cheamă ospătărițele. Vreau să dansăm, cred că urmează cântecul nostru!

În difuzoarele din absidă vocea lui Dave invita solemn petrecăreții să aprecieze tăcerea^[17].

— Tre’ să merg personal la altar, iubi. Cocktail-urile astea se fac numai cu dedicație, pe bani-gheață…

— Și numai pentru clienții cu ștaif, care au ținut postul și tot ce mai trebuie înainte de împărtășanie, îi ținu isonul Matei.

— Atunci, du-te tu!

Băiatul Striga bătu în retragere:

— Știi, eu nu mă am prea bine cu barmanul…

— Andreea, nu înțelegi, îi explică iubitul ei, care devenise ușor euforic după ce-și golise paharul, „apa vie” nu e-n meniu și nici n-o să fie vreodată într-un bar de la noi!

— Ei, nu fi și tu pesimist. Poate se schimbă odată legile astea tâmpite…

— Mda, sigur, când o să-ncepi tu să mergi la slujbă, râse Tudor, desprinzându-se din îmbrățișarea fetei.

Din capul scărilor, Andreea îl urmări plonjând în marea de petrecăreți și zâmbi mulțumită când observă mai multe priviri de fete întorcându-se după băiatul cu masca de lup alb, îmbrăcat în pantaloni de piele, mulați seducător pe coapsele zvelte, cu o cămașă albă, descheiată pentru a lăsa descoperit abdomenul plat, sub care șerpuiau mușchii la cea mai mică mișcare.

— Dacă aș fi-n locul tău, n-aș lăsa un băiat așa frumos să traverseze singur barul, îl auzi pe Alin Striga șoptindu-i din spate.

— Nu-ș ce-i cu tine, măi Alin, în seara asta. Întâi vorbești despre durerile nașterii, acum te uiți după fundul vărului tău…, se întoarse fata spre el, râzând.

— Las’ că știe el ce zice, li se alătură și Matei. Ia uite cum îți comandă iubi al tău băutura, zise el, indicându-l cu un gest prea puțin elegant pe Tudor.

Acesta se oprise din drum, ca să discute cu două fete costumate în călugărițe.

— Eu mă duc să-l susțin, nu de alta dar s-ar putea să te trezești că-l convertesc fetele alea. Știi, cum  s-a-ntâmplat în bancul cu hoțul venit la o mănăstire de maici să fure din Cutia Milei, spuse Alin, grăbindu-se să-i sară în ajutor vărului său.

— Știi despre ce vorbește frati-tu? se întoarse fata spre Matei. Acesta zâmbea cu toți dinții.

— Să spunem că hoțul a aflat ce-nseamnă să-ți iubești aproapele. Pe gratis!   

Andreei nu i se păru deloc amuzantă povestea, câteva minute mai târziu, când îl văzu pe iubitul ei cum râdea din tot sufletul la vorbele uneia dintre călugărițe. Suiți amândoi pe scaunele înalte de bar, cu genunchii apropiați, ciocneau din cocktailurile interzise de lege și discutau însuflețit, numai ochi strălucitori și râs alb, de parcă uitaseră unde se află și cu ce scop.  

Lângă ei, Alin dansa, îmbrățișat strâns de cealaltă fată, la fel de vrăjit ca și vărul său.

— Că veni vorba, le știi cumva pe călugărițe? o chestionă Matei. Eu nu bat până acolo!

— Stai liniștit, că nici n-aveam de gând să te pun să-mi educi iubitul. Pot să-mi înfig și singură mâna în părul lui! De data asta, chiar nu-i cazul. Își vine singur în fire când o să-și dea seama cu cine stă de vorbă! îi explică ea, recunoscând zulufii ruginii de sub potcapul^[18] călugăriței.

Zâmbea, încercând să pară stăpână pe ea, însă, în sinea sa, îi venea să-și dea palme că o invitase pe fata popii la petrecere. O făcuse însă de nevoie, doar trebuia să poată copia de la cea programată să stea în fața ei la simularea de bac la limba română, de peste două zile, dar o făcuse cu convingerea că Dana o să prefere biserica unde-l sărbătorea tată-său pe Sfântul Apostol, în locul celei în care-și serba ea ziua numelui.

— Cum zici tu, soro, bătu Matei în retragere. I-ar fi plăcut ca ele două să mai fi avut o soră, tot din familia mantide^[19].

Încă nu o recunoscuse pe fata cu care vorbea vărul său, însă îl știa prea bine pe Tudor ca să fie sigur că acesta o găsea pe necunoscuta abia întâlnită cu mult mai interesantă decât iubita ce-l aștepta în separeul VIP.

Iar Andreea l-a tot așteptat, cu ochii-ncețoșați (de fum!) și de bar aninați (face-s-ar scrum!), prea mândră ca să recunoască, un adevăr întotdeauna greu de acceptat (sau suportat!) – de-atâtea ori pe Tudor l-a-nșelat că, în sfârșit, i-a venit și ei vremea să plătească!

Cât despre Tudor, el şi-a-ntâlnit ursita adevărată, în locul unde prea puţin se aştepta: Biserica de-argint, lăcaş în care, iubirea e la mare căutare. Sau cel puţin, aşa se pare!

Dana, la rândul ei, ajunge să iubească băiatul ce-i datoare, mai degrabă, să-l urască!

Două minuni, în zi de mare sărbătoare! Stăpânul lupilor n-a fost nicicând mai bine prăznuit, de când pe crucea-n X, de romani a fost răstignit.

Dar să ne-ntoarcem în prezent, la malul mării negre, zbuciumate, unde doi tineri fără măști, întinşi pe spate, cu mâinile împreunate, privesc spre cerul înstelat, zâmbind.

— Dănuţă,  ştii… băiatul spune, până să te-ntâlnesc pe tine, credeam că îngerii, săracii, au gură numai pentru rugăciune.

IV

Înconjurat de sfinți cu chipuri blajine, zâmbindu-i din spatele luminilor aprinse în candele de porțelan pictate manual, părintele Silvăstru se odihnea pe un jilț, lângă pristolul^[20] din altarul Catedralei unde slujea de mai bine de 15 ani. Era obosit, după slujba abia încheiată, cu miros de tămâie în haine și mir pe frunte, cu gura uscată după noianul de cuvinte sfinte rostite timp de mai bine de șase ore și cu mintea plină de furie.

Toată slujba, păgânii de Mora și Striga stătuseră, numai ca să-l sfideze, în primul rând de credincioși, aprinzând lumânări și făcând cruci în care el, dintre toți oamenii, știa cel mai bine cât credeau cei doi dușmani vechi ai bisericii lui.

Oricât încercase să facă abstracție de prezența lor și să-și vadă de slujbă, chipurile lor drăcești păreau să-și râdă continuu de el, urmărindu-l de dincolo de paginile Cărții din care citea.

Ceilalți preoți care slujiseră alături de el în seara aceea îi ghiciseră neliniștea și încercaseră din toate puterile să-l ajute să treacă peste momentul greu. Știau, cu toții, prin ce încercări crunte trece un slujitor adevărat al lui Dumnezeu, atunci când oficiază în noaptea Sfântului Andrei, căci într-o asemenea noapte, cel rău și agenții lui bagă zâzanie între oameni, îndeamnă la minciună, furtișaguri și gânduri pizmașe, și, în general, prin șiretlicuri nemaipomenite, încearcă să facă din oameni, neoameni, și din preoți, simpli oameni.

— Părinte, vrei să-ți aduc un păhărel de vin, întrebă diaconul, care așeza la locul lor, în Sfântul Altar, cele două  tricheri^[21] de aur primite în dar de la o mănăstire din Grecia.

— Vreau Ioane, că am gâtul tare uscat, îi răspunse Nelu Silvăstru, știind prea bine că dacă l-ar fi refuzat, prietenul lui ar fi interpretat oboseala firească pe care-o simțea în acele clipe drept semn al luptei sfâșietoare pe care, vezi-Doamne!, ar fi trebuit s-o ducă, în timpul slujbei, cu Cel Rău.

La ora aceea, părintele  Silvăstru  nici n-avea chef să fie spovedit de urgență — „pentru a-l ajuta să se purifice cât mai repede după contactul cu Necurăția” și, oricum, se jena să-i mărturisească diaconului său că toată slujba îi stătuse gândul doar la cei doi păgâni veniți să-i spurce Biserica, nicidecum la Sfintele Cuvinte.

Rosti în gând rugăciunea de dezlegare de păcate și hotărî, ca epitimie^[22], să țină după litera Cărții ce-a mai rămas din postul Nașterii Domnului și să facă milostenie măcar o dată pe săptămână, până în Ajun. Și așa intenționa să-și reînnoiască garderoba de Crăciun.

— Părinte, afară e un om care vrea să te vadă, îl întrerupse diaconul din gânduri. Așeză în fața preotului un pocal plin-ochi cu vin de împărtășanie, atent să nu verse o picătură, și continuă:

— Ion Amariei a zis că-l cheamă. Nu vrea să aștepte până mâine și zice că are o veste care-o să te bucure tare.

Părintele Silvăstru păru să recunoască numele:

— Atunci, cheamă-l aici și lasă-ne puțin singuri. Mă doare atât de rău piciorul, adăugă el, oftând, ca scuză în fața surprizei apărute pe chipul diaconului. Până în acea seară, conducătorul Catedralei nu mai primise mirenii în vizită în Sfântul Altar, dar diaconul său nu-l judecă, doar aruncă involuntar o privire către piciorul țintuit în ghips și ieși zâmbind îndatoritor.

Dincolo de catapeteasmă, glasul său molcom sfătui vizitatorul să nu-l obosească și mai mult pe Sfinția Sa, care-a stat toată noapte în picioare, deși, sărmanul, este beteag de unul.

Enoriașul încercă, ascultător, să țină cont de recomandările primite, de îndată ce se spuseră saluturile de rigoare:

— Dă-mi voie să te bucur cu o veste care nu mai suportă amânare! O să scăpăm, în sfârșit, de păgâni!

Părintele Silvăstru, ca orice preot bun, îi cunoștea bine pe cei pe care-i păstorea. Știa, spre exemplu, că diaconului săi îi plăcea să asculte pe la uși, în timp ce Ioan Amariei era un tip de om căruia nici prin gând nu-i trecea că o față bisericească s-ar preta la așa ceva.

De aceea, se grăbi să-și modereze vizitatorul:

— Sigur că suntem pe calea cea bună, Ioane, sigur. N-ai văzut cât popor a fost la prăznuire?

Ioan Amariei părea să fi înțeles avertizarea întărită de preot cu un gest al capului.  

— Da, părinte, am fost tare fericit să văd câți oameni au venit să-ți asculte vorbele astă seară!

— Nu, Ioane, au venit să asculte Cuvântul lui Dumnezeu!

— Așa-i, că bine zici, Sfinția ta.

Secretarul Primăriei Constanța era destul de obosit, și el, și la fel de dornic să ajungă acasă. N-avea nici un chef să asculte o a doua slujbă în aceeași seară, așa că se hotărî că puțină critică ar mai tăia din avântul feței bisericești din fața sa!

— Mi-ar fi plăcut, totuși, să văd mai mult tineret!

— Cui nu i-ar fi plăcut! Chiar vroiam să te laud c-ai întors-o pe Ramona de la cele rele…

Fiica secretarului Primăriei Constanța nu era ceea ce s-ar numi un exemplu pentru liceenii de vârsta sa, dar măcar fusese prezentă la slujba din acea seară. Preotul Silvăstru înțelegea încotro bate vizitatorul său, dar nu accepta ca acesta să-i atragă atenția pentru faptele copiilor săi, pe care, oricum, îi știa superiori fetei acestuia.

Regretă însă cele zise imediat ce observă cum se întunecă la față secretarul Primăriei. Niciunui tată nu-i este ușor să i se amintească de păcatele fiicei lui!

— Hai, măi, nu te întrista când îți spun ceva de laudă.

— Mda, aș fi preferat să nu fie nevoie de lauda asta. Bine-ar fi fost să fi scăpat de alde Striga înainte să se-ncurce fie-mea cu Alin, dar nu-mi pare rău nici dac-o să se-ntâmple mâine. O să vină un control de la București să ne scape de ei, poate chiar și de jitia de Mora.

— Ce fel de control? 

— Păi vine Garda, Poliția şi Controlul Sanitar. Plus Administraţia Cimitirelor.

Figura obosită a preotului fu luminată de un zâmbet larg.

— Cum ai reușit, Ioane?

— N-am făcut decât să înregistrez reclamaţiile creştinilor de bună-credinţă din Constanţa și să le dau mai departe.

— Bine, bine, dar cum de-au ajuns unde trebuie?

— Se pare că, în sfârșit, a aflat și prefectul care-i profitul neimpozitat de la „Striga Funerals”. Și despre mișmașurile pe care le face Mora cu cimitirele de le administrează.

— Măi Ioane, te știam dibaci, dar nici chiar așa! spuse preotul cu admirație. Da’ cum de-ai făcut rost de dovezi?

— Să zicem doar că un anume imam, care-i dă meditații de turcă fie-mii, și care mai și slujește în geamia de pe terenul lui Striga, nu prea ține la băutură. E și normal, doar de-aia a interzis Profetul lor alcoolul. Îți dai seama ce-ar fi zis comunitatea lui dac-ar fi aflat?

— Măi, ce veste bună mi-ai adus tu! Mai că nu-mi vine a crede! Când e controlul?

— Cum ziceam, mâine! Enoriașul își freca mâinile de bucurie. Înțelegi acum de ce aveam nevoie de binecuvântarea Sfinției tale după o zi atât de obositoare?

Preotul se ridică în picioare, gata să-și felicite prietenul cum se cuvine, când în Altar intră diaconul.

— Părinte, iertare, trebuie să te mai vezi cu cineva!

— Alte vești bune?

Încântarea de pe chip i se șterse însă când zări uniformele de poliție. Știa că niciodată oamenii nu intră înarmați în biserică pentru a face sau a spune lucruri bune.

— Părinte, începu abrupt unul din ei, ne pare rău să te anunțăm că în urmă cu o jumătate de oră, Cristian, băiatul de l-ai luat de suflet, a fost găsit mort, la intrarea în clubul nou deschis în Cazinou!

— Ce?

— Din cercetările preliminare se pare că ar fi avut o altercație destul de violentă cu unul dintre gemenii lui Striga. S-a lovit cu capul de o bordură și a murit pe loc.

O rugăciune scurtă (chiar și lungă), după o veste atât de-ngrozitoare, n-aduce mare alinare, chiar și-ntr-o zi de sărbătoare. Totuși, cei de față s-au așteptat ca preotul Silvăstru să găsească în el puterea să rostească (nu să zâmbească, ar fi fost prea mult!) o omilie preoțească,  cât de puțin durerea s-o mai domolească.

În schimb, el a-ntrecut măsura, din clipa când a deschis gura; a și-nceput amarnic să blesteme, lângă Sfântul pristol, de  unde, mai devreme, tot el, cu mult har a oficiat slujba Vecerniei, Utreniei şi Acatistul „Sfântului Apostol”.  De-ar fi avut simțirea mai bogată ca vorbirea, în clipele acelea, popa sigur ar fi turbat! Căci ce bărbat, nu zic ce față bisericească (Silvăstru pare, mai degrabă, „cuier de haină preoțească”), hulește ca păgânii, fără să se sfiască, în fața sfinților la care mai devreme s-a-nchinat?

Vedeți, chiar dacă în Biserica de-Argint, Dana lui Tudor i-a șoptit doar vorbe dulci, de-alint, în Sfânta Catedrală, tatăl frumoasei fete n-a strigat decât cuvinte-amare, de ocară. Cred c-ați ghicit pe cine afurisea popa cu-atâta sârg, ca un bezmetic ce-a băut prea mult  în zi de târg: Mora și Striga, seniorii, cine altcineva să fie, ei sunt dușmanii lui de când se știe!

De când i-a povestit al său părinte, despre primul Silvăstru, stră-stră-stră-bunul fără minte, care a jurat fierbinte, că neamul său va fi apărătorul celor sfinte; și din iubire creștinească, s-a oferit să le fie dușman de moarte celor ca Striga, ori ca Mora, pe motiv că aceștia-ndeamnă lumea să comită păcate, din cele mai întunecate.

Îngeri nemuritori, trimiși de Cel de Sus pe oameni să-i păzească, cei doi s-ar fi dedat la desfrânare, în brațe de femeie găsindu-și alinare, făcându-i să păcătuiască și pe ceilalți frați ai lor, tot îngeri veghetori. Nesăbuiți, cu toții s-au lepădat degrabă de credință și-au zămislit copii de sânge, din trupească dorință — Nephilimii, abominații bune doar să fie excomunicate, căci naștere lor nu a adus pământului decât durere și moarte și păcate, multe păcate.

 Acum, că ştiţi ce hramuri poartă, Striga şi Mora, ființe blestemate de Cel de Sus să bântuie-ntre oameni, ca duhuri necurate, reacțiile popii Silvăstru pot părea justificate. Dar eu vă sfătuiesc s-aveţi răbdare, şi să citiţi povestea-n continuare. Că nu degeaba vorba din bătrâni ne dă povaţă, aminte să luăm doar la ce spune, nu la ce face, un popă, cât e-n viaţă.

V

Biroul lui Mora senior, patronul celui mai mare cimitir ortodox din Constanța (și al câtorva, mai mici, desigur) semăna în clipele acelea cu un cavou. În aerul înghețat nu mișca o boare, iar cei doi bărbați așezați în dreptul ferestrelor largi cât un perete păreau niște statui de mult încremenite-n piatră.

Priveau înmormântarea băiatului de suflet al popii Silvăstru, la numai o aruncătură de băț de clădirea în care se aflau, de parcă era singurul lucru din lume care ar fi trebuit să-i preocupe în clipa aceea; asta deși, în camera alăturată, inspectorii puși pe găsit nereguli le răsfoiau cu abnegație prin acte.

Afară, tocmai coborau coșciugul în groapa proaspăt săpată. Popa Silvăstru, cu cădelnița într-o mână și cu Cartea în cealaltă, începu să cânte pre limba lui. Nu-l auzeau ce spune; era suficient că nu-și lua ochii de pe clădirea lor, cu o privire care le spunea clar celor doi observatori dinăuntru că, de fapt, pentru ei ține acea slujbă de înmormântare.

Înăuntru, amândoi bărbații începură să respire cu greutate, incapabili să se smulgă de sub vraja omului în negru. Nu văzură durerea de pe chipurile înroșite de ger și de plâns ale oamenilor adunați în cortegiul funerar, nu prinseră momentul când Mioara se aruncă peste fratele ei, în groapă, nici măcar pe tânărul Tudor Mora, care urmărea ceremonia pitit după un cavou, la o aruncătură de băț de fata popii, nu-l observară.

Se întoarseră de la  fereastră abia când imamul Aidîn intră intempestiv în birou și dărâmă, din greșeală, suportul cu lumânări aprinse de pe măsuța din fața biroului. Fără să ia în seamă ceara lichidă ce amenința să compromită integritatea Registrelor de Casă pregătite să fie puse la dispoziția inspectorilor, imamul strigă precipitat:

— Mora-bey, Striga-bey, iar au venit polițiștii. Vor să vă mai întrebe ceva! 

Primul reveni cu picioarele pe pământ Mora senior:

— Cheamă-i încoace!

— Poate înțeleg odată că nu avem cum să-i ajutăm! adăugă și Striga senior.

— Și noi care veniserăm să vă ajutăm pe voi! îi replică unul dintre cei doi polițiști apăruți în prag.

Intrară amândoi, fără să salute.

— Cum așa? întrebă tatăl tânărului acuzat de ucidere din culpă. Nu avusese niciodată prea mare drag de uniformele albastre însă, în ultimul timp, îi venea să le sfâșie în bucăți ori de câte ori le vedea în fața ochilor. Mai ales de când îi povestise celălalt fiu al său cum se purtaseră oamenii legii cu el la interogatoriu, până să înțeleagă că fratele lui geamăn este cel vinovat.

— Am primit un pont cum că Matei ar ști unde se ascunde fratele său! Mai mult, ar intenționa chiar să-i facă o vizită, peste câteva zile, alături de Tudor Mora.

Seniorii Mora și Striga rămăseseră fără grai, întruchipări ale unei mirări sincere.

— Și sursa care v-a zis asta este de încredere? îi chestionă Striga senior neîncrezător.

— Sursa da, informația … încă nu suntem siguri! Am zis să vă anunțăm, măcar să stați cu ochii pe ei, dacă tot nu vreți să-i convingeți să ne ajute.

Celălalt polițist adăugă sumbru:

— Mai degrabă să-și ajute fratele, respectiv vărul, după cum am tot încercat să vă explicăm! Dacă Alin vine să-și recunoască fapta, ar putea fi acuzat doar de omor prin imprudență. Ia maxim zece ani cu suspendare. Altfel, judecătorul o să încadreze sigur dosarul la omor calificat, plus circumstanțe agravante! Și, dacă informațiile pe care le avem se dovedesc adevărate, Matei și Tudor ar putea fi cercetați și ei, pentru  sprijinirea infractorului sau ascunderea săvârșirii unei infracțiuni. Ca să nu mai zic că și dvs. ați putea fi acuzați de omisiunea de a denunța aceste infracțiuni, faptă pedepsit, conform art. 262 din Codul Penal, cu „închisoare de la trei luni la trei ani”.

— Auzi băiețaș, crezi că poți să vii la mine în birou și să-mi reciți câteva articole învățate pe de rost din Codul Penal ca să mă ameninți cu pușcăria? Ai habar cu cât vă pedepsește pentru metode ilegale de anchetă, ca intimidarea martorilor și…

Polițiștii îl enervau, e clar, din cale-afară pe Striga senior.

— Lasă-i, în pace, frate, încearcă și ei să-și facă datoria, îl opri Mora senior. Domnilor, vă jur că nu știam nimic despre intențiile fiilor noștri și că nici nu am avut vreun contact cu Alin, din seara cu pricina. Mulțumim că ne-ați anunțat despre intențiile lor. Fiți siguri că vom face tot ce ne stă în putință ca să contribuim la identificarea locului unde se ascunde nepotul meu.

— O să-i chestionați, deci, despre planul lor? insistă, iarăși, polițistul răuvoitor.

— Ca să-i avertizăm că știm ce vor să facă? îl persiflă Striga-senior cu tot disprețul de care era capabil în voce. Și să-i determinăm să-l schimbe?

Polițistul își înghiți sec saliva. Nici el nu-l suporta pe Striga.

— Aveți dreptate, interveni celălalt, împăciuitor. Speram doar că-i veți supraveghea cu atenție și ne veți pune la curent cu tot ce aflați.

— Așa ne gândeam și noi, îl aprobă Mora senior, aruncând și el priviri dezgustate celuilalt polițist. Avem cărțile dumneavoastră de vizită! Acum vă rugăm să ne permiteți să revenim la treburile noastre. Din câte vedeți, un rău nu vine niciodată singur, adăugă el și încercă să zâmbească.

— Doar însoțit de Garda Financiară și inspectori de la Administrația Cimitirelor, continuă Striga senior, indicându-le ușa cu o mână rece și galbenă ca ceara.

— Poate-ar trebui să mai aprindeți o lumânare, din când în când, ca să vă ferească Cel de Sus de atâtea rele, nu se lăsă mai prejos polițistul răuvoitor, înainte să iasă pe ușă.

Imamul Aidîn reveni în biroul înghețat după câteva clipe, doar ca să-i găsească iarăși pe cei doi bărbați pironiți în dreptul ferestrei dincolo de care înmormântarea se apropia de sfârșit.

— Pot să-i mai țin de vorbă o vreme pe inspectori, dacă vreți să mergeți să aprindeți o lumânare la…

Ieși fără să-și termine vorba, conștient, dintr-odată, că nicio lumânare n-ar putea alina sufletul unui tată al cărui fiu e căutat de poliție pentru omucidere.  

De dincolo de veacuri, Cartea lui Enoh spune că toate sunt deșertăciune și că nimic nu-i mai  firesc decât un nefilim ce varsă sânge omenesc.

 Atunci, probabil vreți să știți de ce părinților de nefilimi le e atât de greu de acceptat (doar varsă atâtea lacrimi!), că spre cer a plecat un fiu de om, forțat de cineva din neamul lor?

Ei știu mai bine ca oricine cum e când pierzi pe cineva născut din tine, atâta timp cât toți cu-același sânge ca al lor, când vine vremea, mor; doar foștii îngeri, tot nemuritori, rămân să bântuie însingurați, nemângâiați și mistuiți de dor, de-a lungul și de-a latul pământului oamenilor.

În plus, ce Enoh n-a  știut când și-a scris cartea sa (ori n-o fi vrut să spună și-altora),e că există-o posibilitate, prin care Striga, Mora și ceilalți îngeri care-au crezut că răzvrătirea-nseamnă libertate, să capete-ndurarea și iertarea Celui de Sus, slăvită fie-i calea.

Ca să-și răscumpere din păcate, ei trebuiau, întâi de toate, sincer să se căiască și mai apoi să se ferească să facă alte rele, mici sau mari, cum or fi ele. De asta s-au și zbătut, o spunem pe cinstite!, de secole nenumărate, să țină calea bună,  pe-ai lor să-i crească în dreptate, la Judecata de pe Urmă să n-aibă după ei prea mari păcate.

Doar că, după moartea lui Cristian, nimic din ce-ar face ori spune foștii îngeri n-ar mai fi de-ajuns să oprească cerul din plâns, nici să spele tot amarul în inimi păcătoase strâns.

 Greșeală involuntară ori accident fatal, moartea băiatului i-a condamnat pe toți – nefilimi și îngerii ce le-au dat inimi – s-ajungă drept în iad, locul de unde îngerii nu cad, doar sunt chemați la Judecată, cu Sfârșitul Lumii odată.

Vorba aceea, toți oamenii greșesc, însă perseverarea în păcate nu-i destinată decât celor cu-adevărat aparte, precum cei ce comit păcat de moarte! Pedeapsa, după cum se vede, e-ntotdeauna dată cu dreptate!

VI

Faleza se întindea, dincolo de vitrina pătată de apă sărată, pustie și mohorâtă ca sufletul Andreei. La fel și cafeneaua de la parterul Cazinoului, în care fata își bea cafeaua în acea dimineață.

Interiorul, împodobit doar pe jumătate pentru petrecerea care urma să aibă loc pe seară, părea și mai dezolant, în lumina intermitentă a instalației doar parțial funcțională. Beteala aruncată în dezordine deasupra aparatelor de râșnit cafea sclipea stins, globulețele roșii atârnau ca niște fructe răscoapte în bradul ascuns după ușă, în timp ce cutiile fără cadouri în ele zăceau stivuite, la grămadă, aproape blocând culoarul ce ducea spre toalete. Cafeaua i se răcea în față, neatinsă, iar chelnerul dormita la tejghea, cu capul sprijinit de casa de marcat.

Doar șaizeci de minute până la întâlnirea lui Tudor Mora (și noua lui iubire cu păr ruginiu) cu Matei Striga. Acesta îi aștepta deja, pitit în mașina lui sport, într-un colț al parcării din fața cafenelei.

Când îl văzuse sosind cu o oră mai devreme decât stabiliseră, Andrea se felicitase în gând că se grăbise și ea; numai de nu le-ar fi trecut prin cap asta și polițiștilor, pe care nu-i zărea, însă, pe nicăieri.

Mai rău, timpul se scurgea chinuitor de încet, comparativ cu toate întâmplările ce o făcuseră să caute o ceașcă de cafea fierbinte în cafeneaua de la parterul Cazinoului, într-o dimineață geroasă de decembrie.

Anul trecut, pe vremea asta, colinda fericită mall-urile în căutare de cadouri, alături de cele mai bune prietene, cu cardul de credit al tatălui ei în buzunar și cu spiritul Crăciunului în suflet.

Cu mai puțin de o lună în urmă, își primea cadourile de onomastică în barul de deasupra cafenelei în care stătea acum, Tudor o săruta franțuzește, Matei Striga se pilea pentru prima oară în viața lui, iar frate-su, Alin, spunea numai bancuri haioase și n-avea nici un motiv să se ia la harță cu Cristi, băiatul crescut de popa Silvăstru.

Privi cafeaua din fața ei și, pentru o clipă, avu impresia că se află în fața băuturii blestemate pe care i-o ceruse lui Tudor în seara cu pricina. Dacă nu ar fi insistat să-i aducă și ei un pahar, poate că prietenul ei n-ar mai fi intrat în vorbă cu Dana, iar Alin n-ar mai fi dansat cu mironosița de Mioara. Așa Tudor ar fi rămas cu ea, iar fratele Mioarei nu s-ar fi luat la bătaie cu Alin.

Striga era rău la mânie, asta o știa oricine, dar, de data aceea, chiar nu fusese vina lui! Cristi dăduse primul cu pumnul, când văzuse că o pipăia pe soră-sa.

O rezemase de stâlpul de la intrarea în club și nici nu-i făcea cine știe ce mare lucru, când asta începuse să-i refuze avansurile.

S-o fi gândit c-o vede careva și-o spune popii?

De parcă-i păsa cuiva de ce făceau ei doi… Nenorocul făcuse ca tocmai atunci să intre în „Silver Church” fratele Mioarei, Cristi, însoțit de Radu Silvăstru. Ultimul o auzise pe fată strigând și-i zisese lui Striga s-o lase în pace. Numai că Alin era un pic băut și cam întărâtat, iar când Cristi îl lovise, pe la spate, ca un laș, acesta îl îmbrâncise destul de tare. Probabil nici nu-și dăduse seama cât de puternic îl împinsese, mai ales că nu avusese intenția să-l lovească, ci doar să se apere de un atacator apărut din senin.

Tresări puternic, abia reprimându-și un țipăt, când simți o mâna așezându-i-se pe umăr. Era tipul de la Poliție, care-i luase declarația în seara aceea nenorocită:

— Aștepți de mult? o întrebă el în loc de salut.

— A, nu, am ajuns doar cu vreo jumătate de oră înainte să ajungă Matei.

Fata zâmbea triumfătoare.

— Mda, cam obosit băiatul! Nici n-a parcat bine c-a și adormit, îi confirmă polițistul că ajunseseră cu mult înainte ei.

— Și unde stați la pândă? nu-și ascunse Andreea surpriza.

— Ei, avem metodele noastre specifice!

— Dacă zici tu! Dar chiar că nu înțeleg de ce l-ați chemat și pe turc. Aveți nevoie de martori sau să înțeleg că și el „are un aport important în finalizarea anchetei, așa cum ar trebui să o facă orice cetățean responsabil”?  

Liceana repeta cu o ușoară tentă de obrăznicie discursul pe care i-l servise, neinspirat, unul dintre colegii polițistului, atunci când ea făcuse denunțul despre intenția lui Tudor Mora de a fugi în lume, alături de gemenii Striga și noua lui iubire.

— Și dac-ar fi, nu ți-aș spune ție! i-o tăie polițistul scurt.

Andreea avu nevoie să arunce doar o privire spre el ca să înțeleagă că era neplăcut surprins de apariția profesorului ei de turcă pe faleza din fața Cazinoului. Pe de altă parte, turcul nu părea că s-ar fi aflat acolo întâmplător.

Ne-a zărit în vitrină, își spuse Andreea, pe când acesta intră în cafenea, aducând cu el un curent de aer umed și rece. Clopoțelul de deasupra ușii sună ascuțit și suficient de tare cât să-l trezească pe chelner.

— Vreți ceva, întrebă el automat, încă nedezmeticit.

— Două turcești, îi strigă polițistul, pe post de invitație adresată nou-venitului.

Acesta părea în mod evident jenat de prezența Andreei.

— Nu veniți lângă noi, Aidîn-bey? își întări polițistul invitația.

— Trebuie să-ți spun ceva neapărat! De ce ai telefonul închis?

Vorbea repede, șoptit, fără să-și ia ochii de la Andreea.

Fata își salută profesorul cu o înclinare scurtă a capului.

— Nu luăm cu noi decât stațiile, când suntem în misiune! Spune-mi ce-i atât de important cât să ne strici operațiunea!

— Silvăstru a aflat planul!

Polițistul se uită urât la Andreea, iar fata își ridică amândouă brațele în aer, ca și cum s-ar fi predat în fața unei arme invizibile.

— Nu te uita la mine, că n-am nicio vină!

— Nu, nu de la ea, confirmă imamul. De la Mioara. Azi dimineață a găsit bagajul Danei și a tras-o de limbă până a aflat tot. Apoi l-a sunat pe părintele și acesta pe mine.

— Unde-i popa?

— Trebuia să țină o slujbă tocmai la Brăila, dar a lăsat totul baltă și a zis c-ajunge aici cât poate de repede.

Polițistul începu să repete noutățile în stația de emisie-recepție înainte ca imamul să termine de vorbit și discuția tactică se prelungi până la sosirea chelnerului cu cele două cafele comandate.

— Și cu ce scop te-a trimis popa aici? reveni polițistul la cei din fața lui.

— Ca să urmăresc tot ce fac fugarii până ajunge și el!

— Și când ajunge, ce intenționează să facă?

— Mie mi-a zis că  vrea să vadă cu ochii lui de ce e-n stare Dana. Vrea să fie sigur înainte s-o trimită la măicuțele de la Brebeni, știi schitul…

— Puțin îmi pasă. După ce-l găsim pe Striga, poate s-o trimită și pe lună!

— Să nu dea el peste noi, înainte, îi avertiză Andreea, și pe bună dreptate, fiindcă în cafenea tocmai intra fratele celui căutat de poliție.

Fără să privească în direcția lor, se îndreptă direct spre chelner și ceru trei cafele „la pachet”. Apoi ieși fără să arate nici cel mai mic interes pentru cele trei capete plecate, cu toată atenția îndreptată spre parcarea unde tocmai oprea o mașină de teren.

Dana și Tudor coborâră zgribuliți, îmbrăcați mult prea subțire pentru o zi atât de geroasă, dar destul de veseli. Nu păreau să fi observat cea de-a doua mașină, care oprise odată cu ei, dar în fața barierei de intrare în parcare, blocând-o. La fel, polițistul și profesorul de turcă nu aveau ochi decât pentru cei trei tineri, care începură să mute gențile de voiaj din mașina lui Matei Striga, în jeepul lor.

Andreei îi făcea rău să-l vadă pe fostul ei iubit lângă o altă fată, așa încât evita, pe cât posibil, să privească prea mult în direcția lor. Tocmai de aceea fu prima care observă apropierea pericolului — popa Silvăstru, îmbrăcat în odăjdii strălucitoare, se zbătea, caraghios și inutil, ca un pește aflat pe uscat, să iasă din mașina care bloca accesul în parcarea cafenelei. Mioara, aflată pe locul șoferului, nu părea să dea doi bani pe dificultățile prin care trecea pasagerul său. Își sprijinise bărbia de volan, cu toată atenția îndreptată spre cei trei tineri.

— A venit și popa, a strigat profesorul de turcă, observându-l pe acesta ieșind din cea de-a două mașină.

Mioara se hotărâse, într-un sfârșit, să-l ajute. Cu un braț în jurul gâtului ei, cu un baston metalic în celălalt, părintele Silvăstru se îndrepta poticnit, dar cu hotărârea înscrisă pe chip, spre cei trei tineri.

— Ieșiți acum! strigă în stație polițistul, înainte s-o  zbughească pe ușă. Turcul îl urmă în scurt timp, numai Andreea rămase încremenită timp de câteva clipe; totuși, ajunse la timp pentru a auzi, prima oară în viață, un preot rostind o blasfemie:

— Ce crucea mă-tii cauți lângă criminalii ăștia?

— Dacă Tudor e criminal, la fel și eu. Iar tu, tată de criminală!

Andreea nu mai văzuse niciodată pe cineva tremurând atât de tare ca Dana. Îi auzea până și dinții lovindu-se unii de alții și era convinsă că dacă n-ar fi fost Tudor s-o ia în brațe, imediat ce-l văzuse pe popă apropiindu-se, fata cu siguranță s-ar fi prăbușit.

— Dănuță, tată, ai fumat și altceva în afară de tutun?

Preotul era la doi pași de tineri; polițistul și profesorul de turcă și ei, destul de aproape. Andreea auzea și vedea foarte bine toată scena, din ușa cafenelei.

— Ia seama, Aidîn-bey — își îndreptă preotul bastonul spre acesta — ești martor la ce efect are băiatul acesta asupra ei. Că maica preoteasă nu mă crede!

Popa tremura și el, probabil de indignare. Își agita fără sens bastonul, bruscând-o oarecum pe Mioara, și îi sărea saliva din gură când vorbea.

— Nu mai fumez! îngăimă Dana, cu glas pierit.

— De când?

Ironia din vocea popii l-ar fi enervat și pe cel mai răbdător om din lume.

— De când s-a cununat cu mine, părinte! vorbi Tudor, pentru prima oară.

Părea calm, aproape plictisit de toată tevatura făcută de preot. O observă pe Andreea în ușa cafenelei și-o salută scurt din cap.

— Ce-ai zis, drace? Ascultă, bey, la el, ce minciuni scoate pe gura aia spurcată. Cine să vă cunune pe voi, păcătoșilor?

— Uite că i s-a făcut milă cuiva, unchiule!

Matei Striga accentuase ultimul cuvânt și chiar zâmbise în timp ce-l rostea. Nu era pic de sfidare în atitudinea lui, doar o liniște amuzată, ce păru să-l scoată definitiv din minți pe preot.

— Cine a făcut-o? zbieră popa agitându-și bastonul, gata-gata să se răstoarne, cu Mioara după el.

— Hai, recunoaște, imam Aidîn! îl auzi Andreea pe Matei ridicând și el vocea. Parcă nu erai atât de sfios când a fost vorba să aduci doi necredincioși pe calea cea dreaptă!

Turcul, galben ca ceara, se retrase câțiva pași în spate, până în dreptul ușii șoferului de la jeep. Preotul, însă, îl urmă amenințător:

— Ce-ai făcut imam? Zi-mi!

— I-am cununat în legea noastră, ce era să fac… Dacă au venit la mine!

— Ce lege? ceru preotul lămuriri.

În mod cu totul surprinzător, dialogul purtat cu Aidîn părea să fi avut un efect calmant asupra sa ori, cel puțin, asupra vocii sale.

— Păi, în legea Profetului, există alta?

— Aha, și cum ai legat tu în Sfânta Căsătorie doi păgâni, venetici de credința voastră?

Părintele Silvăstru își ridicase bastonul pe parbrizul jeep-ului, periculos de aproape de capul imamului, și se sprijinea în el. Mioara rămăsese mai în spate.

— Întâi i-a făcut osmanlîi, cum altfel ai fi …

Vocea lui Matei Striga fu acoperită de un răcnet înfiorător.

Preotul Silvăstru își răzbună durerea de a-și vedea fata trecută de la credința strămoșească, înfigându-și bastonul în gâtul turcului trădător.  Apoi, cu o viteză de care nimeni nu l-ar fi crezut capabil, mai ales în starea în care se afla, se îndreptă, cu mâinile goale, murdare de sângele turcului, în direcția cuplului proaspăt căsătorit.

— Ia-mă pe mine, părinte, strigă Tudor Mora, aruncându-i-se în cale.

Andreea înțelese dintr-odată că preotul era pus să facă încă o moarte de om. Nu conta cine, atâta timp cât mai murea încă unul.  

Îl văzu pe fostul ei iubit cum îl lasă pe nebun să-și strângă degetele în jurul gâtului său, fără să facă nici cel mai mic gest de apărare. Nicio clipă, băiatul nu păru să se opună preotului, ba ai fi zis că face tot posibilul să-i ușureze acestuia sarcina criminală: își îndoi genunchii, ca popa să ajungă mai ușor la gâtul lui, se sprijini de portbagajul mașinii, ca să-i ofere mai multă stabilitate și chiar și atunci când căzu, fără cunoștință, nu alunecă spre ucigaș, pe care, fără îndoială, l-ar fi zdrobit sub greutatea lui, ci glisă ușor, într-o parte.

Preotul căzu și el, cu doi polițiști în spate, foarte aproape de locul unde își dădea ultima suflare Tudor Mora.

Acesta îi zâmbi înainte să închidă ochii, iar în clipa respectivă preotul înțelese, cu ciudă înmiită, că prin faptele lui ajutase un păcătos s-ajungă în Rai. Iar asta îl făcu să se zvârcolească și să geamă ca toate fiarele pădurii până ce veniră paramedicii și-l adormiră.

Chinul adevărat, însă, începu abia după aceea, căci în spatele ochilor săi închiși îl aștepta fostul său cel mai bun prieten, imamul Aidîn, cu o țeavă de metal înfiptă în gât, gata să-i arate ce răsplată îl așteaptă, pe lumea cealaltă, pentru toate cele făcute pe tărâmul de la malul mării.

O, da, părintele Silvăstru a intuit corect, Aidîn i-un păcătos abject – de-i ziceți Talpa Iadului direct nu greșiți cu nimic, cu toate că i-a fost cândva amic popii Silvăstru, ca imam turcesc, iar îngerilor veghetori,  le-a fost, demult, frate ceresc. Și-n plus, acum, din tronul său de lângă Marea de Pucioasă — cum ar veni,  la el acasă — , pe popă el zâmbind l-așteaptă, ca să îi dea răsplată dreaptă, și după vorbă, și după faptă. Normal că-i tare mulțumit de sine, doar și-a-mplinit menirea cum nu se putea mai bine; regretă totuși că asta a-nsemnat să scoată din păcat câțiva foști frați care erau pe cale să i se alăture de bună voie, convinși că nu mai au nicio salvare. Și-așa ar  fi rămas de nu s-ar fi sacrificat Tudor prostește, când s-a lăsat ucis în locul fetei pe care o iubește.

Iar astă simplă faptă a fost de-ajuns să șteargă, păcatele ce-n Iad i-ar fi făcut pe toți ai lui să meargă!

Nu-i bai, fostul imam Aidîn, ființă experimentată, știe că lupta pentru foștii lui frați nu e complet ratată și-n plus, chiar nu e timpul să regrete, când popa singur i-a adus păcate, cât pentru zece capete!

Dintre acestea, cel mai mare-a fost că despărțise pe vecie, două inimi menite împreună, până la sfârșitul veacului, să fie. La bine, la rău, la tristețe, și mai ales la bucurie!

Pe Tudor, Dana-i oropsită acum să nu-l mai regăsească, în cer, când vremea vine să ne părăsească — toți știm motivul care-o va opri — din moși-strămoși, păcatele părinților cad pe copii! De asta,  fata popii, chiar și nevinovată, în lumea de jos o să meargă, nicicum în cea cerească, unde iubitul ei, cu drag, (și mai ales din drag, să nu uităm!), așteaptă să i se alăture, ca împreună să se bucure, de tot ce-are mai frumos de oferit, locul în care-ajung numai cei care-n Legea Dreaptă au trăit.

Și acum ați plânge-o poate, pentru soarta cea rea care-o așteaptă, iar eu v-aș da dreptate, de n-aș crede-ntr-o vorbă veche, ce orice supărare-ndreaptă: Necunoscute-s căile Domnului, la fel și socotelile lui!

De-asta, în ceea ce-i privește pe Dana și pe Tudor, vă spun din surse bine informate, să-i plângeți nu e niciun zor, chiar dacă pe moment au inimile sfâșiate. Doar nu degeaba ne-a trimis Stăpânul Sfânt, ca soră și ca frate, să veghem pe pământ, dar nu pe față, ci din spate, ca toți copii lui — foști îngeri păzitori și oameni mistuiți de patimi, s-o ia toți pe calea Luminii, plini de iubire și-adevăr în inimi. Și noi am aranjat lucrurile de-așa natură ca ei, întâi, să scape de ce-a fost mai urât în ochii Domnului, asta-nsemnând să uite repede de ură. Nu ne-ndoim, calea e grea și lungă, dar noi avem multă răbdare, cât să ne-ajungă  pe toți să-i scoatem din blestem, mai bine și mult mai ușor, ca pe nefericiții din Verona, care-au vărsat atâta sânge pentru-al lor amor.

Iar mie nu îmi mai rămâne decât să mă înclin! Plini de răbdare, m-ați urmărit pân’ la sfârșit, deși v-am dus pe-un drum bătătorit, și-n plus trăiți în lumea-n care, de nu tragi repede dintr-o țigară, se stinge singură. Ce deziluzie amară, să nu spun chin!

Amin.