Din inima mamei

— Ai grijă de tine, mamă!

Aspazia abia îşi recunoscu propriul glas. „Trebuie că-s tare emoţionată” îşi spuse, privind-o pe Iasmina cum se deplasa de-a lungul culoarului, prin tren. Se descurca cam greu, mititica, cu două bagaje aşa de mari. Dacă i-ar fi permis timpul, ar fi ajutat-o să se instaleze în compartiment, dar în doar două minute cât staţiona trenul în halta lor, era imposibil.

În capătul peronului, impiegatul îşi aşeză mai bine cozorocul şepcii şi-şi consultă plin de importanţă telefonul mobil. Aspazia încercă un zâmbet, văzându-l. În urmă cu mai bine de paisprezece ani, Nea Gore, aşa cum îl ştiau toţi pe impiegat, măsura trecerea timpului cu un ditamai ceasul deşteptător, o monstruozitate rusească, cu cadranul cât farfuria şi cheiţe cât degetul. Acum, chiar dacă îmbătrânise, ca toată lumea, Nea Gore dovedise că poate fi în pas cu lumea şi cu progresul. Ceasul rusesc devenise istorie şi în locul lui impiegatul se bucura acum de avantajele unui telefon chinezesc care, pe lângă faptul că-i arăta cu exactitate ora, mai putea fi folosit pentru convorbiri şi SMS-uri.

Gata, chinezăria a marcat trecerea timpului. Un fluierat prelung, pus în valoare de tot aerul din plămânii lui Nea Gore, apoi faţa verde a paletei se ridică în aer. Locomotiva şuieră şi ea, strident şi scurt, apoi, după o scurtă zdruncinătură, trenul se puse în mişcare.

Aspazia inspiră adânc şi încercă să-şi stăpânească lacrimile. Nu dorea ca Iasmina s-o vadă plângând. Iasmina era aşa de sensibilă…

Îşi închipuise o despărţire mult mai dramatică. Sau mai romantică, mai bine spus. Iasmina privind-o de la geamul vagonului, cu batista fluturând în mâna ei mică şi delicată. Şi ea, urmărind-o pas cu pas printre trecătorii de pe peron, fluturând, la rândul ei, batista brodată din buzunar.

Îi dăduse de acasă un set întreg de batiste. Să ai acolo, mamă. Sunt atâtea lucruri la care e de folos o batistă, dar Aspazia spera ca Iasmina să nu folosească niciodată vreuna dintre batiste pentru a-şi şterge lacrimile.

Paşii însă nu o ascultau şi, în loc să urmărească trenul care prindea viteză, se mulţumi să se sprijine de unul dintre stâlpii de susţinere ai acoperişului. Mai bine aşa, putea s-o vadă pe Iasmina. Fata se lupta de-a lungul culoarului, cu valiza uriaşă, mult prea grea pentru puterile ei, mititica. Când să se mai uite după mama, săraca?

Spatele mătăhălos al unui muntean îi fură orizontul şi Iasmina dispăru din ochi. Gata despărţirea.

Un fluierat prelung şi, când munteanul se răsuci spre stânga pentru a apuca o boccea uriaşă, Aspazia revăzu vagonul, vopsit într-un albastru spălăcit, mâncat pe alocuri de rugină. Dar n-o mai revăzu pe Iasmina. Probabil intrase în compartiment, sau poate că mai era încă pe culoar dar unghiul nu-i permitea s-o vadă.

Pentru prima dată când Iasmina pleca de acasă… Era domnişoară de-acum. Domnişoară de liceu. Clasa a noua.

Acum putea să-şi dea drumul lacrimilor. Nu-i păsa că poate s-o vadă cineva. Important era că n-o vedea Iasmina. Şi că biata fată n-o să ajungă la internatul liceului cu inima frântă de jalea mamei.

Poate că ar fi fost mai bine s-o însoţească până la destinaţie. Da, ar fi fost mult mai bine. Să vadă în ce cameră se cazează, să vadă cu ce colege îşi va împărţi camera. Poate că-i mai trebuia ceva, o faţă de pernă sau poate chiar o plapumă; pe vremea când făcuse ea liceul economic era un frig în camere ceva de speriat; reumatismul care-i măcina oasele data încă de pe atunci.

Din păcate, trebuise să se despartă de fată pe peronul gării. Control de la audit, pentru luni dimineaţă, o anunţase şeful, domnul Livadaru. Dacă ar fi depins numai de domnul Livadaru, acum s-ar fi aflat în tren, cu Iasmina, împărţind amândouă aceeaşi bancă tare din compartimentul de clasa a doua. Ăia de la audit nu ştiau prea multe, dar ce ştiau, ştiau bine. Cine nu e de faţă pe timpul controlului se ascunde. Şi cine se ascunde, are ceva de ascuns. Şi acum, cu criza asta de locuri de muncă, numai să fii bănuit de lucruri necurate mai lipsea. O să-i facă o vizită de îndată ce se va termina cu controlul ăsta. Din toate zilele din an, tocmai acum şi-au găsit să vină pentru constatări…

Dacă trenul ar fi avut clasa întâi, i-ar fi luat un bilet acolo, să fie mai în largul ei. Nu-i vorbă, nici la clasa a doua nu mai era înghesuială. Zilele când oamenii circulau agăţaţi de uşile trenului ca ciorchinii de struguri erau de multă vreme apuse. Tinerii din ziua de azi pufneau în râs când auzeau pe câte unul din „generaţia veche” povestind cum a mers de la Suceava până la Bucureşti cocoţat pe tampoanele dintre vagoane. Da, aşa se călătorise într-o vreme, dar acum era mai bine. Cel puţin din acest punct de vedere. Nici măcar la clasa a doua nu se mai îngrămădea nimeni. Uneori jumătate dintre compartimente erau goale. N-o s-o înghesuie nimeni până la Suceava. Şi, de acolo, altă poveste. Bine măcar cu Aurica, fosta ei colegă de cameră timp de patru ani, şi cu sănătatea ruinată de pârdalnicul de reumatism. O asigurase la telefon că nu avea de ce să-şi facă griji. O s-o aştepte pe Iasmina în Gara Burdujeni, cum să nu. Şi o s-o ajute să ajungă la internat. Da, o ştia şi pe contabila de la liceu. Nu era chiar cea mai sociabilă fiinţă, dar putea să le ajute. O cameră orientată mai bine, sau să nu o pună cu fele mai mari, din clasa a douăsprezecea, că alea ori învaţă, ori se ţin de prostii. Mai degrabă se ţin de prostii decât învaţă.

Nădejdea ei era la Aurica. Dar de îndată ce trece afurisitul ăsta de audit o să meargă la Suceava. Cu prima rută. Spera ca, până atunci, Iasmina să nu sufere prea mult. O să-i telefoneze de îndată ce va ajunge la Suceava. Aşa promisese.

Îşi şterse lacrimile. Fata mamii, fata mamii…

— Ăsta-i mersul lucrurilor, îl auzi pe Nea Gore. Ei cresc, noi îmbătrânim şi, până să-ţi dai seama, le cresc aripi şi zboară de lângă noi. Ce să-i faci?

— Da, aşa e, ce să-i faci? suspină Aspazia. Dar parcă e prea repede…

— Repede?! S-ar putea să ai dreptate, oftă impiegatul, manevrându-şi cozorocul. Tot avea ce-avea Nea Gore cu şapca asta a lui. Una-două, şi-o tot aşeza pe cap. Ca şi cum ar fi avut o mie de poziţii disponibile.

— Repede, oftă femeia. Parcă mai ieri…

— Parcă mai ieri, repetă şi impiegatul, cuprins de nostalgie. Mare curaj ai avut, Aspazia. Şi uite ce mare a crescut. Şi-ţi seamănă…

— Da, vezi să nu, îl repezi deşi, în sufletul ei, chiar credea că fata îi seamănă. Chiar dacă nu era fiica ei, o iubea ca şi cum ar fi fost. Şi gândul îi zbură la acea noapte de decembrie. Geroasă noapte. Şi plină de surprize.

 

***

 

— Vrei să mă ajuţi puţin cu copilul?! Nu mai pot, trebuie să ajung la baie…

Aspazia tresări. În ciuda faptului că în sala de aşteptare era frig ca într-un congelator, reuşise să aţipească. Era două noaptea, aşa că avea tot dreptul.

— Da, poftim?! clipi repede către femeia din faţa sa.

— Vă rog să aveţi grijă de fetiţa mea câteva clipe, cât merg la baie. Ştiţi, nu cred că m-aş descurca cu ea pe acolo.

Aspazia zâmbi. Nu putea decât să-i dea dreptate. Cum să te descurci de una singură şi cu un copil mic în toaleta din halta lor uitată de lume? Toaletă era mult spus. Nu era decât o căcăstoare nenorocită, din cărămidă reciclată din cine ştie ce construcţie de pe timpul boierilor, alipită de corpul principal al haltei. O uşă dulgherească, ţinută de două balamale desperecheate, ar fi trebuit, chipurile, să asigure intimitatea nefericiţilor pe care-i trecea nevoia taman odată ajunşi în haltă. Cât despre ce se găsea în interior… Aspazia nici nu dorea să-şi imagineze. Nu folosise toaleta haltei decât odată în douăzeci de ani şi-şi promisese să n-o mai folosească niciodată. Civilizaţia este o spoială pe care unii reuşesc s-o eludeze.

— Fetiţa mea, insistă femeia.

Da, sigur că se grăbea. Numai dacă erai într-o mare nevoie te puteai refugia în toaletă.

Era o femeie înaltă, puţin adusă de umeri. Cât priveşte faptul că era frumoasă sau urâtă, Aspazia nu reuşi să-şi facă nicio idee. O broboadă neagră îi acoperea partea de jos a feţei, aproape ca la femeile arabilor. Ochii incredibil de albaştri clipeau trişti în lumina chioară a neonului din sala de aşteptare.

— Lăsaţi-o cu mine, acceptă Aspazia. Vai, cum să nu te ajut? Păi, suntem creştini sau ce suntem? Lăsaţi-o. Numai să nu plângă…

— Nu vă faceţi griji, o asigură femeia. Doarme, aşa că nu o să vă facă griji. O cheamă Iasmina.

— Iasmina?! Frumos nume…

— Da, aprecie mama privind visătoare către peretele din spate. Aveţi grijă de ea.

Îi strecură în braţe ghemotocul de viaţă învelit într-o păturică pufoasă, apoi îi ridică de pe feţişoara cât un pumn batista înflorată şi o sărută pe frunte. Copila tresări şi începu să se foiască, dar nu se trezi.

— O cheamă Iasmina, repetă mama, tristă. Să aveţi grijă de ea. Vă rog eu mult de tot.

Îi strânse mâna cu blândeţe, într-un gest de absurdă tandreţe; în fond şi la urma urmei, nu trebuia decât să se ducă la baie şi să-şi golească ce avea de golit, iar pe urmă să revină să-şi ia fetiţa. Aspazia se strâmbă neplăcut. Femeia avea mâinile îngheţate; chiar dacă ea şi fetiţa erau bine îmbrăcate, totuşi nu avea mănuşi. Pe frigul ăsta… Şi le-o fi uitat pe undeva sau poate că le-a pierdut?

— Iasmina…, oftă străina, ca şi cum ar fi dorit ca Aspazia să-şi întipărească în memorie pe vecie numele puiului de om.

Se răsuci şi porni către ieşire. Aspazia o urmări cu privirea, nereuşind să scape de senzaţia că se va întâmpla ceva neplăcut. N-o mai văzuse niciodată, dar de asta nu era foarte sigură. Cum avea jumătate de faţă acoperită, îi venea cam greu s-o identifice. Şi nici nu se simţea în stare s-o întrebe „Măi fată, tu a cui eşti?”. Ar fi fost totală lipsă de politeţe. O să stea la taclale după ce-o să revină de la budă.

Uşa se deschise şi de afară vântul răbufni cu putere, mai-mai s-o doboare pe mama micuţei. Un val de zăpadă măruntă explodă în interiorul sălii. Cât ghinion avea fata asta de trebuia să folosească buda din haltă într-o noapte ca asta?

Uşa se închise şi Aspazia suspină mai uşurată. Mai uşurată, deoarece nu putea spune că se simţea foarte relaxată. Nu, ţinând în braţe un copil cât un pisoi înghesuit într-un morman de haine şi păturele. Aspazia se apropia binişor de treizeci şi cinci de ani şi, după standardele rigide ale colţului de lume în care trăia, era deja bătrână. Chiar foarte bătrână, dacă era să se ia după cicălelile mătuşii Magdalena, singura rudă pe care-o mai avea în viaţă. Ar fi trebuit să se mărite de ceva vreme; mătuşa Magdalena nu ar fi avut nimic împotrivă s-o ştie măritată încă de pe vremea când de-abia terminase liceul economic. Doar că Aspazia avusese destule împotrivă. Nicu… Ei bine, ce s-o mai lungească şi să dezgroape caii morţi pentru potcoave? Destul că avea treizeci şi patru de ani şi câteva zile şi nu cunoscuse încă înălţătorul sentiment al maternităţii. Aşa că, să ţină un copil de ţâţă în braţe, în condiţiile în care era aproape pierdut prin mormanul de haine, era o încercare de-a dreptul temerară. Dintre haine se auzi un scâncet slab. Inima Aspaziei tresări, gata să-i sară din piept şi o mulţime de întrebări şi temeri se prăbuşiră asupra ei ca o avalanşă din vârf de munte. Aoleu, ce mă fac? Dacă o ţin prea strâns şi o doare? Dacă a intrat cumva aerul rece la fetiţă şi o să răcească, n-o să mă blesteme mama ei pentru că mi-a cerut să am grijă de ea şi din cauza mea a răcit? Dacă n-are aer? Dacă se trezeşte, ce pot să fac? Dacă începe să ţipe, ce e mai bine să fac? Să încep s-o legăn sau să-i cânt?

Treaba cu legănatul i se părea mai potrivită, doar că uşor de spus, greu de făcut. Nu mai ţinuse niciodată un copil în braţe, cel puţin nu un copil atât de mic. Începu să-i dea târcoale un gând de-a dreptul îngrozitor. Dacă se mişca şi copila îi scăpa din grămada de haine? Dacă o scăpa pe jos? La drept vorbind, nu i se părea deloc imposibil să se întâmple aşa ceva. Despre înfăşatul copiilor nu ştia decât că erau rulaţi într-o păturică sau cam aşa ceva. Puteau să scape prin partea de jos a ruloului, nu? Dacă i se întâmpla şi ei o asemenea nenorocire? Prin comparaţie, aceasta era adevărata catastrofă, nu să se trezească fetiţa şi să înceapă să urle. Tot din auzite şi nu din experienţa proprie, ştia că fetiţa s-ar putea trezi numai simţind lipsa mamei. Cum poate un ghemotoc de om să simtă asta? Nu-şi putea imagina.

Fetiţa scânci din nou. Uşor, ca o răsuflare, dar Aspazia încercă senzaţia că se află în pragul infarctului. Of, măi Iasmina, de astea îmi faci tu?

Dacă se trezea? Dacă începea să se zbată? Aspazia nu se considera deloc pregătită să facă faţă acestor probleme. Privi neajutorată prin sala de aşteptare. Nicio speranţă. Scaunele de tablă galbenă erau goale, doar într-un colţ un individ cu aspect de vagabond sforăia încetişor, cu capul lăsat pe spate şi cu gura deschisă. Să-i ceară, la o adică, ajutor lui? Mai bine lipsă. Nu avea destule probleme?

Şi femeia aia care nu mai vine de la baie… Dacă nu s-ar fi grăbit să ajungă la Suceava şi ar fi optat pentru trenul de la ora şase, ei bine, atunci n-ar mai fi avut problema asta. Alungă însă repede gândul egoist. Da, bine, şi dacă nu ai fi fost tu, ce ar fi trebuit să facă femeia asta cu un copil mic? Să o lase în grija vagabondului? Să încerce să-şi facă nevoile cu copilul în braţe? Numai imaginându-şi-o pe biata mamă în poziţia potrivită şi cu copila în braţe şi simţi c-o pufneşte râsul. Haz de necaz. Dar era mai bine așa…

Mai bine că optase pentru ruta de la două jumătate, chiar dacă ajungea la Suceava cu patru ore mai devreme şi o costa aproape dublu. Şedinţă pe la Partid, plus ceva pe la Centru. Şi, dac-o să-i rămână timp, o să mai şi cumpere câte ceva.

Nu putea suporta să circule cu personalul plin de navetişti. Erau de-a dreptul respingători. Nu pentru că erau mulţi, motiv pentru care se călătorea ca în cutia cu sardele, ci pentru că erau mai toţi bărbaţi. Bărbaţi tăbăciţi, care nu aveau prea multă carte, în schimb aveau apucături. Vorbeau tare, vorbeau porcos şi mai aveau prostul obicei de a se agăţa de femei. Mai ales dacă erau singure. Nu s-ar fi ajuns niciodată la violenţe; Aspazia era sigură de asta, cu aşa de mulţi oameni prin compartimente şi pe coridoare se găsea întotdeauna cineva dispus să intervină dacă lucrurile scăpau de sub control. Şi, odată ce intervenea unul, interveneau şi alţii. Doar că nimeni nu considera că e cazul să intervină în cazul aluziilor fără perdea sau chiar a micilor ghionturi şi pişcături. Chipurile, din dragoste. Ce dragoste? Ultima dată când călătorise cu personalul de şase se pricopsise cu nişte vânătăi cât palma pe coapse, dar mai mult decât toate o duruseră râsetele de-a dreptul animalice ale colegilor inidividului care se dădea cocoş. Nişte nesimţiţi, dar ce poţi să le faci? Bine că exista şi varianta de la două şi jumătate, de ce să se complice inutil? Dai un ban, dar stai în faţă.

Mda, dar iată că situaţia era complicată. Minutele, măsurate de ceasul de deasupra uşii, treceau greu, ca şi cum, brusc, timpul ar fi hotărât să se dilate. Secundarul, care mai degrabă putea fi ghicit decât văzut prin lumina ceţoasă a neonului, înainta cu viteză de melc.

Să se grăbească, îşi spuse Aspazia. Când ştii că ai un copil mic lăsat în baza unei străine pe care nici nu ştii cum o cheamă, trebuie să te grăbeşti. Nu ai timp, nu te lasă inima să fii tacticoasă. Minimum de mişcări cu maximum de eficienţă.

Un minut… De-abia un minut de când plecase mama bebeluşului. Un minut mai lung decât o oră întreagă. Secundarul îşi continua cursa sacadată, zăbovind îndelung în dreptul fiecărei gradaţii şi săltând obosit pentru a marca trecea unei noi secunde.

Nu, nu era bine să se concentreze asupra ceasului. Greu sau încet, secundele oricum se depănau şi, dacă pentru ea timpul trecea atât de greu, probabil pentru mamă era şi mai greu. Să-ţi laşi copila în braţele unei necunoscute… Iată ceva ce unei mame nu ar trebui să i se întâmple niciodată.

Să nu numere secundele. Nici minutele. Femeia o să vină să-şi ia fetiţa. Cât de curând. O să deschidă uşa, aducând în sală o parte din urgia de afară, o să vină zâmbind vinovată să-şi ia pruncul şi o să mulţumească pentru ajutorul acordat. Apoi o să se aşeze alături de ea şi vor sta de vorbă. O să-i spună a cui este — Aspazia nici nu se îndoia că nu e vorba despre fata sau nora cuiva din sat sau măcar din zonă; dacă n-ar fi avut faţa pe jumătate acoperită… Şi o să-i spună ce anume a pus-o pe drumuri într-o noapte în care iarna părea să-şi facă de cap cum nu-şi mai făcuse de multă vreme. Da, or să stea la discuţie şi se vor despărţi bune prietene.

În ceea ce-o privea, Aspazia ştia de ce anume trebuise să părăsească tihna casei pentru o călătorie în miez de noapte. Treaba cu Partidul. Tovarăşul Ţurcănaşu de la Partid convocase mare şedinţă mare. Şi ameninţase că cine nu va fi prezent va avea de suportat consecinţe. Pe Aspazia o lăsa rece treaba aia cu consecinţele. Ea oricum se ducea, dacă era vorba de Partid. Cu Partidul nu era bine să te pui.

Fata scânci din nou. Sau poate era mai degrabă un mic hohot de râs, aşa cum numai copii ştiu să râdă, când sunt mici, nevinovaţi şi atât de puţin conştienţi de răutatea lumii din jurul lor. Aspazia o strânse uşurel în braţe şi se foi încetişor pe scaun. Abia acum realiză că amorţise. Nasol moment pentru astfel de constatări. În mod normal, s-ar fi ridicat şi ar fi tropăit puţin să se încălzească, adăugând câţiva paşi care să-i repună circulaţia în valorile normale. Dar, cu fata în braţe, aşa ceva ieşea din discuţie. Las’ că vine mama şi se rezolvă totul!

Şi nu mai vine mămica ta, pui de om…

Rezista cu greu ispitei de a se uita la ceas. Timpul e acolo şi trece, doar că acum pare că trece mai greu. Nu are rost să te mai amărăşti privind secundarul ăla tembel. Poate că nici nu merge bine. Ceasul de la mâna ta funcţionează ireproşabil, dar parcă te poţi uita la el acum? Las-o moartă. O să vină…

Un nou zgomot dintre scutece. De data aceasta nu mai era râs de bebeluş, era mai degrabă un scâncet. Oare o strângea prea tare şi din cauza asta îi provocase dureri?! Mititica de tine… Ce să-ţi fac, dacă tanti nu are nicio treabă cu crescutul copiilor? Tanti a vrut şi ea, ca toată femeia de la ţară, să se căsătorească de tânără şi să umple casa de copii, însă nenea Nicu a dorit altfel. Şi i-a frânt inima lu’ tanti şi iată că acum tanti e singură. A dorit tanti multe, dar în niciun caz să trăiască o viaţă în minciună cu cineva pe care să nu-l iubească. Da, că alţii ar cam fi iubit-o pe tanti dar tanti n-a putut să iubească… Stai liniştită, sufleţel, şi iartă-mă dacă te fac să suferi, dar ştii, tare mă tem să nu te scap pe jos!

Când mai vine femeia aia, când mai vine? Că n-o fi având constipaţie… Probleme femeieşti?! Mă rog, treaba ei, că nu mă interesează pe mine ce şi cum. A avut nevoie la toaletă şi gata…

Într-un târziu, cedă ispitei şi se uită la ceas. Şase minute. Ba nu! Aproape şapte minute! Ia te uită, soro, timpul nu trece chiar aşa de greu… Şapte minute întregi acum. De ce nu venea mama? În şapte minute, poţi să… Ei, las-o, cine ştie ce-a îngrămădit-o. Nu s-a dus în căcăstoarea aia infectă pentru că se putea ţine sau că i-ar face mare plăcere. Chiar că avea nevoie.

După alte trei minute, Aspazia începu să se foiască neliniştită. Bebeluşul, atât de uşor la început, cu toată grămada lui de păturele şi hăinuţe, atârna acum greu ca o piatră de moară. Din fericire, scâncea la intervale regulate. De foame sau că visa ceva — cine ştie ce anume poate tulbura somnul unui prunc abia născut? Scâncetele o făceau să se simtă destul de prost. Dar dacă n-ar fi scâncit, Aspazia s-ar fi panicat de-a dreptul. Dacă i-am făcut ceva rău?

Nu mai vine, nu mai vine…

Încă un minut.

După alte patru minute, Aspazia hotărî că-i ajunge. Nicio mamă nu stă la toaletă un sfert de ceas, când copilaşul ei este în grija unei străine. Şi, de vreme ce trecuse atâta timp şi niciun semn, de bună seamă că se întâmplase ceva.

 

***

 

Nea Gore îşi aruncase chipiul pe masă şi se scărpina direct în creştet, acolo unde calviţia pornise să facă ravagii mult prea devreme. Începuse să-şi piardă părul la nici douăzeci de ani, dar în momentul de faţă chiar şi pentru impiegat asta era ultima grijă. Costel Bobeaucă, plutonierul, chemat în grabă, îşi scărpina guşa dublă. Sosise chiar în cinci minute, aşa cum promisese, în ciuda viscolului de afară. Avea miliţianul în el ceva din forţa şi încrâncenarea ursului.

— Hm, pufni plutonierul, stingherit. Deci zici că ţi-a dat fata şi apoi s-a dus la budă…

— Exact asta am spus, îl asigură Aspazia, oarecum înţepată. Era a patra, dacă nu cumva a cincea oară, când repeta istoria. Şi asta în faţa miliţianului. Nea Gore pricepuse din prima. Sau, dacă nu pricepuse, acţionase cum era mai confortabil pentru el. Sunase la Miliţie. Şi, spre norocul lui, şeful de post reacţionase ca la regulament. Miliţia, oricând la dispoziţia cetăţeanului. Aşa că acum lui Nea Gore nu-i rămânea decât să se scarpine în cap şi să o facă pe interesatul.

— Aha, deci…, mormăi ursuz Costel Bobeaucă. Care va să zică aşa.

Îşi mai aruncă o dată privirea asupra fetiţei care, scoasă din grămada de boarfe şi pături, dormea dusă pe biroul impiegatului. Făcu o grimasă şi-şi supse o măsea stricată.

— Era mama ei?!

Aspazia simţi că i se urcă sângele la cap. Cât să mai suporte? Mai întâi descreierata aia care-i plasase copilul în braţe şi o lăsase să aştepte ca proasta vreo douăzeci de minute, cele mai lungi minute din viaţa ei. Din fericire, apăruse Nea Gore, impiegatul, veşnicul angajat al haltei. Era cu vreo zece ani mai în vârstă dar, pentru ea, la fel ca pentru mulţi alţii, era de-o veşnicie în haltă. Un rond scurt, aşa, să vadă ce se mai petrece. De cum băgase capul pe uşă, îl şi strigase. Crezuse că e individa aia, cică mamă. Da’ de unde! Nea Gore îi ascultase păsul şi-o asigurase că se duce să verifice. Şi revenise în mai puţin de un minut de-a dreptul panicat. În budă nu era nimeni. Şi nici măcar urme pe zăpada adunată pe peron. Ce naiba era de făcut?

Ce trebuise de făcut, se făcuse. Cel puţin pentru moment. Miliţia fusese anunţată şi, teoretic, fiecare trebuia să-şi vadă de drum. Aspazia urmări, resemnată, cum trenul ei vine, opreşte şi pleacă. Nimeni nu urcă, nimeni nu coboară. Iată pentru ce m-am trezit eu cu noaptea în cap….

— Era mama ei? repetă miliţianul, răbdător.

Faptul că femeia părea mai degrabă pierdută îi convenea de minune. În situaţia dată, avea timpul necesar pentru a-şi face un plan de bătaie. Să dea măcar impresia că se pricepe să evalueze cazul cu profesionalism. Costel Bobeaucă, plutonierul cel viteaz!

— De unde vreţi să ştiu? reveni Aspazia, ţâfnoasă.

— Păi nu ţi-a spus?!

— Şi dacă mi-a spus, asta înseamnă că e adevărat? A spus că se duce la budă şi revine. Şi n-a revenit. M-a minţit o dată, ce dacă îmi mai turna o droaie de minciuni?

Miliţianul clătină din cap cu înţelepciune. Cel puţin aşa încerca să lase impresia, aprecie femeia.

— Nu ştiu, mă cam depăşeşte… O să fac ceva cercetări. Deocamdată, arată-mi tălpile.

— Ce să fac?! se scandaliză Aspazia, apoi brusc, înţelese. A, da, tălpile cizmelor.

Miliţianul îi cercetă tălpile cu interes, apoi îi ceru acelaşi lucru impiegatului care se execută în viteză, ca şi cum de asta ar fi depins însăşi viaţa lui, ori mai rău, chiar cariera de impiegat. În ciuda faptului că aproape îi venea să plângă, Aspazia nu reuşi să-şi reţină un zâmbet.

— Mda, făcu omul legii, plin de mulţumire, de parcă ar fi descoperit indicii cruciale. Să nu plecaţi de aici…

— Păi, unde să plecăm? se interesă Nea Gore. Cu viscolul de afară…

Costel duse degetele la buze. Linişte, prea multă vorbărie degeaba. Îşi potrivi centura peste burta impozantă, apoi luă din cuier vestonul şi ieşi afară.

— Ce ghinion, constată Nea Gore după plecarea miliţianului. Închipuieşte-ţi ce să ni se întâmple…

— Ce să ni se întâmple?! Nu ni s-a întâmplat nimic. Cel puţin nu ţie. Tu nici n-ai văzut-o pe neisprăvită. Dacă o să fie cineva luat la întrebări…

Se opri. Uşa se deschise şi miliţianul reapăru. Tuşi jenat în pumn.

— Ştiţi, cred că ar fi mai bine să veniţi cu mine.

— S-a întâmplat ceva?! răsări impacientat ceferistul.

— Lasă vorba şi mişcă-te!

— Dar fetiţa…, protestă Aspazia.

— Nu păţeşte nimic jumătate de minut.

Se supuse, ce era să facă? În faţa legii poţi comenta? Poate că da, dar nu în faţa reprezentanţilor ei.

Ieşiră afară. Surprinzător, dar peronul încă se afla la adăpost de urgia de afară. Câteva şiruri de urme bine întipărite brăzdau fîşia pavată.

— Uitaţi aici, mormăi miliţianul, ferindu-şi privirea. Degetele lui butucănoase arătau către o moviliţă de zăpadă adunată lângă zid.

— Ce?! făcu Aspazia, fără să priceapă. Nu se vedea nimic, decât zăpada adunată.

În schimb Nea Gore, minte mai luminată, pricepu de îndată. Fără o vorbă şi cu o mutră de înmormântare călcă apăsat în zăpadă, mai întâi cu stângul, apoi cu dreptul. A, da, cum să nu… Burduhănosul de miliţian nu era în stare să deducă impresiunile tălpilor. Avea nevoie de o imagine mult mai grăitoare. Şi Aspazia se grăbi să i-o ofere.

— A coborât sau a urcat cineva în tren?

— Nimeni, preciză repede ceferistul. Trenul a venit şi a plecat. Atât.

— Aha!…

— Mai este un vagabond în sala de aşteptare, socoti Aspazia că e de datoria ei de cetăţean să precizeze.

— Da, Vasilică de la Burdujeni, cum să nu, rosti înţepat impiegatul. Dacă ar fi după mine…

— Da, dacă ar fi după tine. Am trecut pe la el. Dormea buştean. Cred că a şi ciupit ceva. S-a mişcat cumva orele astea?

— Zace ca porcul de aseară, de când am intrat în schimb. Nici măcar nu s-a clintit de pe scaunul lui. Dacă nu sforăia aş fi putut să jur că-i…

— Lasă, nu cobi, nu ne ajunge ce avem? O mortăciune, asta ne mai lipseşte. Mergeţi în birou. Vin şi eu imediat!

Şi, plin de importanţă, se aplecă să analizeze impresiunile proaspete.

Reveniţi în birou, Aspazia şi ceferistul se priviră complice. Nea Gore zâmbea pe sub mustăţi. Ia te uită frate, se pare că bancurile cu miliţieni nu-s chiar toate scornite de mintea omului…

După o jumătate de oră, miliţianul reveni, plin de zăpadă şi gâfâind ca locomotiva unui marfar. Şi părea foarte prost dispus.

— Măi femeie, tu chiar eşti sigură de ceea ce mi-ai spus?

Aspazia rămase cu gura căscată. Cum adică? Păi ce, credea cineva că este beată ori că nu e în stare să lege două vorbe?

— Ce vrei să spui?

Ar fi trebuit să i se adreseze cu „Ce vreţi să spuneţi”. Era plutonier de miliţie, nu un oarecare. Dar îi scăpase, pur şi simplu.

Miliţianul începu să-şi frece iar bărbia înecată în şuncă.

— Nu mai ştiu ce să spun, naiba să mă ia, oftă într-un târziu. Am căutat urmele. Am căutat peste tot. Pe peron, urmele sunt clare. Şi chiar pe poteca pe care se vine la haltă, în dreptul Cooperaţiei se văd urme de paşi, urmele tale, Aspazia, se grăbi să precizeze.

— Da, şi?!

— Ei bine, aici este treaba încurcată.

— Încurcată, repetă ceferistul ca un ecou întârziat. Cât de încurcată?

— Of, ce pot să mai spun? Nu sunt decât urmele lăsate de mine, de tine şi de Aspazia. În rest niciun fel de urme, nici chiar mai vechi.

 

***

 

— Niciun fel de urme?! Ce vreţi să spuneţi, tovarăşe? întrebă Aspazia.

— Exact asta. Nicio altă urmă. Şi am studiat bine, se grăbi să precizeze. Am găsit urmele tale de când ai venit în dreptul Cooperaţiei, pe sub copertina de la crâşmă, mai exact. Sunt ca şi cum ai fi venit acum. Şi urmele mele când am venit. Pe peron mai sunt, pe lângă urmele mele şi ale tale, şi cele ale lui Gore. Mi-a luat ceva timp până să le urmăresc pe toate, adăugă, privind cu o urmă de reproş către ceferist.

— Da, tovarăşe, ce să spun? Patrulez. Mă mişc mult, tovarăşe, îndatoriri de serviciu, ştiţi cum devine cazul. Verific, evaluez, observ ce se întâmplă pentru bunul mers al societăţii multilateral dezvoltate.

— Mda, ştiu, ştiu. Dar nu am găsit nicio urmă. Eşti sigură că o femeie ţi-a dat fetiţa?

Aspazia simţi nevoia să plângă. Să plângă cu lacrimi şi urlete. Cum, adică, dacă era sigură că cineva i-a dat fetiţa? Păi ce, doar nu ţesuse ea povestea. Nu era nebună. Şi, dacă ar fi fost, dacă avea halucinaţii, totuşi fetiţa era aici, odihnindu-se pe biroul acoperit pe jumătate cu dosare şi hârtii. Restul hârţoagelor odihneau pe podea; Nea Gore le aruncase fără menajamente pentru a face loc micuţei. O să le pun în ordine mâine dimineaţă, o asigurase, cam fără tragere de inimă.

— Nicio urmă?! făcu ceferistul. Dincolo de linii nu aţi căutat?

Miliţianul se strâmbă. Da, cum să nu, civil arţăgos, te crezi mai deştept decât organul sau ce?

— Mai fac o verificare, mormăi. Să nu plece nimeni. Până mâine dimineaţă, nu pleacă nimeni!

— Tovarăşe, dar eu am de ajuns la Suceava. Şedinţă de Partid!

— Dă-l dracului de Partid! izbucni miliţianul. Se opri brusc, realizând enormitatea debitată.

— Mă rog, încercă el s-o dreagă. E vorba de şedinţă, desigur. Cine şi-ar permite să spună aşa ceva de Partid, ca atare, ca entitate şi emblemă politică, nu? Parcă aşa se spune. Nu plecaţi până nu vă dau eu drumul. E o situaţie, înţelegeţi? Şi la Partid o să… o să vă înţeleagă. Partidul înţelege tot şi vrea binele cetăţeanului, desigur.

— Deştept, nu? izbucni ceferistul de îndată ce miliţianul ieşi din birou. Ce naiba-i învaţă la şcoala aia de miliţieni? Să fie după mine, eu i-aş învăţa un singur lucru. Să asculte sfaturile unui civil isteţ. Ceferist, dacă se poate…

Aspazia îl privi cu răceală. Ei nu-i ardea de comentarii acide privitoare la competenţa sau incompetenţa organelor de miliţie. De fapt, toată lumea ştia că, până la proba contrarie, fiecare dintre cunoscuţi, chiar şi cei mai apropiaţi, era un foarte posibil turnător la Securitate. Şi securiştii se dădeau în vânt după bancuri. Mai ales după bancuri.

— Biata fetiţă, oftă, privind micuţa care dormea dusă. Mai bine să schimbe subiectul discuţiei până nu devenea periculoasă. Abia acum realizase că, de fapt, mai devreme scâncise de frig. Cu atâtea boarfe pe ea şi aşa de înfofolită şi tot îi fusese frig. Acum scăpase. Era la căldură.

— Da, un pui de om părăsit de mamă. Cine să facă aşa ceva?

Da, cine? Tare ar fi dorit să dea şi ea cu ochii de muierea aia netrebnică ce-şi abandonase fiica în braţele ei şi să-i spună vreo două de la obraz.

— Da, a abandonat-o, suspină nostalgic ceferistul. Poţi fi sigură de asta, că doar nu a uitat-o. N-avea niciun fel de bagaje, nu?

— Bagaje?!

— Da, bagaje, vreo valiză ceva. Un sac sau o traistă.

— Nu, nu avea nimic. Doar copilul.

— Eşti sigură?!

— Cum altfel? M-am uitat după ea când a deschis uşa. Avea amândouă mâinile libere. Şi nici în sala de aşteptare nu a lăsat nimic…

— Ei, vezi? clătină ceferistul din cap, plin de înţelegere. A părăsit-o şi a fugit. Poate că avea bagajele pe peron.

— Fără să lase urme?!

— Aş, chiar crezi asta? La cum se mişcă şi gândeşte miliţianul ăsta… Poate să stea de vorbă trei ore cu un hoţ de lemne şi să nu-şi dea seama că are în căruţă ditamai bradul.

— Ce-o să se aleagă de ea? încercă Aspazia să mute discuţia pe un teren mai puţin riscant. Din câte ştia ea, Securitatea nu-i băga în seamă pe cei care discutau despre problemele unui bebeluş abandonat.

— Greu de spus, aprecie impiegatul, dându-şi importanţă. Dacă pune miliţia mâna pe mă-sa şi se dovedeşte că aia e iresponsabilă, îţi spun eu că înfundă puşcăria. Şi dacă nu are vreo rudă sau ceva care să se ocupe de fată, asta mică ajunge la casa de copii. Amarnică soartă dacă ajunge acolo!

Aspazia aprecie în tăcere. Groaznică soartă, era de acord. În liceu, făcuse practică la un orfelinat. Sau casă de copii. Şi imaginile groaznice de atunci încă o bântuiau. Copii fără copilărie. Subnutriţi, prost îmbrăcaţi şi prost educaţi. Ce părinte capabil să-şi crească pruncul ar fi capabil să-i rezerve o asemenea soartă? Să fie ea mamă…

Brusc, în mintea îi încolţi un gând. N-o s-o lase biata fată să ajungă în iadul acela instituţionalizat numit casa de copii.

— Ştii ce? O să am eu grijă de fată.

 

***

 

Şi aşa se găsiseră una cu alta. Aspazia cu Iasmina. Mama şi fiica. Fiica adoptivă, dar asta chiar că nu conta. O iubea ca şi cum ar fi fost a ei. Chiar era fata ei. Ce dacă nu o purtase în pântece şi nu o născuse? O crescuse şi asta, în opinia ei, era mai important decât să dai naştere unui copil. Era fata ei. O înfiase şi se ocupase de ea cu toată dăruirea de care era în stare. Mătuşa Magdalena bombănise, că şi aşa era fată bătrână, ce-i mai trebuia să-şi lege tinichele de coadă? Cine s-o mai ia acum, şi bătrână, şi cu un copil care nici măcar nu era al ei? Dacă ţinea neapărat să aibă vreun suflet pe lângă casă, de ce nu-şi luase şi ea, ca tot omul, un câine sau o pisică?

Şi dacă ar fi fost numai cicălelile mătuşii… Da, pentru a o creşte pe Iasmina se sacrificase şi îndurase o mulţime de încercări. Chiar de la început. Şi asta se datorase în mare măsură şi tolomacului de miliţian, şi lui Ţurcănaşu de la Partid.

Pentru început, Costel Bobeaucă întocmise un raport alambicat, fără cap şi fără coadă în care nu pomenise nimic despre urmele găsite dincolo de linie. Când revenise în birou, având mutra cuiva care tocmai zărise o stafie, începuse să vorbească despre nişte urme de paşi. Şi, dintr-odată, tăcuse brusc. Cotrobăise fără să ceară voie în dulapul impiegatului şi scosese de acolo o sticlă pe jumătate plină. Cu ţuică, desigur, că doar nu avea să aibă apă minerală. Se îmbătase, astfel că dimineaţa şi plecarea personalului cu navetişti o găsise pe Aspazia tot în biroul impiegatului, cu fetiţa culcată pe birou. Dar fetiţei i se făcuse foame şi, vrând, nevrând, miliţianul o expediase acasă, asigurând-o că va face el lumină în caz, că doar era competenţa întruchipată.

Da, cum să nu… Raportul lui îi complicase viaţa. Idiotul concluzionase, pe baza unor probe de el închipuite, că Iasmina ar fi fost fiica naturală pe care ea se găsise s-o scoată la iveală într-un moment ca acesta. Povestea nu părea greu de înghiţit. Era o femeie mai mult decât tânără, matură în toată regula. Necăsătorită, desigur, dar asta nu însemna că nu avea şi ea unele nevoi, nu? Şi mai şi trăia într-o margine de sat, chiar sub poala muntelui. Cine să-i ţină evidenţa la ce şi cum? Se încurcase cu vreun pădurar sau vânător, ori poate că avea pe cineva pe la Suceava, pe unde se ducea cam des. Născuse singură şi, ca să nu-i iasă vorbe născocise treaba asta cu copilul abandonat. Şi treaba asta i-ar fi reuşit de minune, doar că Aspazia ignorase un singur amănunt. Şi anume vigilenţa organului…

Urmaseră anchete interminabile. Convocări la Suceava. Interogatorii încrucişate, ba chiar şi câteva rânduri de analize, atât pentru ea cât şi pentru fetiţă. Imbecilii se încăpăţânaseră, în prima etapă, să meargă pe varianta debitată de miliţian. Pe urmă, o lăsaseră mai moale în privinţa asta. Fata nu era a ei, cel puţin din punct de vedere biologic. Aşa că începuse o altă anchetă, cea prin care să fie depistată adevărata mamă, cea vinovată de abandonul micuţei. Din păcate, fără rezultate.

Însă, în timp, sâmburele îndoielii sădit în sufletele oamenilor se dezvoltase într-o buruiană otrăvitoare, greu de plivit. Pentru toată lumea, Iasmina, micul boţ de viaţă abandonat în sala de aşteptare, era în realitate fiica Aspaziei. Care, astfel, măcar încercase să-şi salveze cinstea. De parcă durea capul pe cineva de cinstea unei femei ce se apropia de patruzeci de ani şi nu fusese în viaţa ei măritată… Nici măcar logodită. De povestea cu Nicu nu ştiau foarte mulţi.

Până şi mătuşa Magdalena o întrebase într-o bună zi, privind-o pe Iasmina care se juca în faţa casei:

— Măi fată, cum ai reuşit să-mi ascunzi tu că vei avea mândreţea asta de copilă? Şi barem acum de mi-ai spune cine-i este tată…

Da, tare greu o mai încercase viaţa. Dar reuşise. Iasmina era sănătoasă, isteaţă şi ameninţa de mică să fie o frumuseţe care să rupă inimile flăcăilor. Iar Aspazia reuşise s-o înfieze. Fata ei. Pe acte. Şi în inimă. Ce anume spunea gura lumii, chiar nu o interesa.

 

***

 

Aurica o sună spre seară şi o asigură că nu e cazul să-şi facă niciun fel de griji. Da, dragă, s-a rezolvat totul. Am vorbit eu cu prietena aia a mea şi i-a dat cameră cum trebuie. Am fost şi eu înăuntru. Da, stă bine, stă cu nişte fete de-a zecea, din Vicov, fete cuminţi, m-a asigurat pedagoga. Da, tot Scorpia e pedagog; mai are până la pensie şi s-a rablagit, dar tot a dracului a rămas. Da, tu, asta e de bine, o să-şi dea fata seama mai târziu, cu debandada din ziua de azi şi la cât de destrăbălat e tineretul, e tare bine să-ţi ştii fata în grija uneia ca Scorpia. Mai e şi una mai tânără, de vreo treizeci de ani, dar nu e de talia Scorpiei. Linge şi ea la blide prin internat, că dacă aşa s-a ajuns, ca fiecare să mănânce o bucată de pâine, fie că merită, fie că nu… Da, tu, stai liniştită. Am avut eu grijă de toate, am ajutat-o să despacheteze şi să pună în dulap lucrurile. I-am dat două pachete de cafea la pedagogă. Stai liniştită, că nu am dat nimic pe ele, mi le-au adus clienţii. Dar din dar se face raiul, fii pe pace. Când vii pe la Suceava, o să-ţi dau şi ţie vreo două pachete, că în colţul ăla de lume unde te-ai dus tu, nu cred că primeşti nici măcar un mulţumesc spus din inimă. Nici măcar pupă-mă în fund… Stai liniştită, o să se descurce, e fată isteaţă. Îi merge mintea, am stat şi eu de vorbă cu ea. Şi e şi cuviincioasă. Ai crescut-o foarte bine, ferice de tine, fiică-mea mă scoate din sănătate cu ifosele ei. Mare domnişoară de oraş, de ditamai cartierul Burdujeni, ce să-i spun! Of, poate că ai şi tu dreptate, la ţară oamenii sunt cu mai mult bun simţ. Da’ de unde. Atunci numai bine. Să treci să mă vezi când vii pe la Suceava. Cum merge cu auditul pe acolo, pe la voi? Da, da, cum să nu, se bagă şi ei în seamă, că ce pot găsi în neregulă? Păi, tu eşti fată deşteaptă, nu laşi lucrurile vraişte, să aibă careva ocazia să-ţi găsească păduchi. Ceva pe la ordinele de deplasare? Dă-i în mă-sa, trebuie să-şi justifice şi ei cumva existenţa. Nu au decât să şi le bage în şezut, nu mori tu din atâta lucru. Ei, acum chiar că trebuie să te las, Grigore al meu urlă prin balcon să-i duc nu ştiu ce mă-sa. Pa, te-am pupat. Şi să nu-ţi faci griji din cauza fetei…

Ceva mai târziu sunase şi Iasmina. Mult mai scurt decât se aşteptase, dar era de înţeles. Mititica era ruptă de oboseală. Drumul, cazarea, statul pe la cozi pentru pături şi cearşafuri şi alte neajunsuri specifice primei zile la internat o sleiseră.

Să suni mâine să-mi spui cum a fost prima zi de liceu. Îmi pare rău că nu pot fi alături de tine, dar ştii cum e cu serviciul şi eu sunt mulţumită că am o bucată de pâine. Te doare burtica?! De la ce, mamă? Mâncarea de la internat nu e ca cea de la mama acasă, da’ ce să-i faci? O să te obişnuieşti tu, o să-ţi mai trimită mama de-acasă. Dacă gara aia n-ar fi aşa de departe de internat… Culcă-te şi tu şi ai grijă de tine. Noapte bună, puişor! Te pupă mama şi să fii cuminte.

Mda, asta era de-acum. Fata ei se făcuse mare. Era la liceu. Şi Aspazia chiar se simțea mândră de asta.

 

***

 

— Mama?!

Vocea trăda o asemenea încordare, încât Aspazia rămase fără aer în plămâni. Iasmina. S-a întâmplat ceva?

— Da, măi fată, mama la telefon. Spune, s-a întâmplat ceva?

Spera din tot sufletul să nu fie vorba de ceva rău. Poate că i s-a părut, poate că aştepta atât de mult telefonul de la fată încât ajunsese să-şi imagineze tot felul de prostii. Aurica o asigurase că era mai mult decât normal să-şi facă griji, dar din fericire şi le făcea degeaba pentru că Iasmina era fată cuminte.

— Mamă… Ştii, am o problemă…

— O problemă?! Vai, puiule, da’ ce ai păţit? Eşti la spital sau ce-ai păţit?

— Nu mamă, nu te îngrijora. Doar că… Vai, mamă, mi-e aşa de ruşine să-ţi spun.

Ruşine?! Da’ ce-ai mai făcut măi fată? Ce boboroanţă ai mai comis chiar din prima zi?

— Ce s-a întâmplat, fata mamei?

— Of, măi mamă, nu ştiu cum să-ţi spun…

Dincolo de telefon, o auzi oftând. Oftând de ţi se rupea inima, dar Aspazia îşi promise că, dacă a făcut vreo prostie, cu toată inima ei de mamă, o s-o muştruluiască de-o să-i meargă fulgii. Şi las’ că-mi vii tu acasă, domnişoară…

— No, da’ spune odată, măi fată, nu mă fierbe atât. Vrei să mor din cauza inimii?

— Mamă…

Urmă o pauză înebunitor de lungă din punctul de vedere al Aspaziei. Ca în noaptea aia când a primit-o pe Iasmina de la femeia aia.

— Mamă…

Iasmina părea să-şi fi revenit. De fapt, Aspazia şi-o închipui trăgând aer în piept. Gata, ia taurul de coarne Iasmina. Dă-i drumul şi nu te mai codi atâta. Şi las’ că-mi vii tu acasă…

— Mamă, mai ştii când mi-ai spus în ce moment o fată devine femeie?

Of, asta era?! Mamă, da’ ce spaimă mi-ai produs.

— Ştii, ne-a mai spus despre asta şi doamna de biologie, la ora despre… Ştii tu.

— Ei, măi fată, acum că ştii despre ce-i vorba…

De asta o durea burta, mititica. Dar asta-i soarta femeilor. Vine o zi când copilăria se termină. Nu e ca la băieţi. Ziua în care o fată se desparte de copilărie e greu de uitat. Mai ales dacă n-a fost instruită cât de cât în direcţia asta.

— Da, mamă, ştiu ce vrei să spui. Doar că, ştii, m-a luat prin surprindere. Şi nu am… Nu am tampoane. M-am pătat rău de tot şi la magazinul de lângă internat este vânzător un bărbat. Şi…

Se opri. Deja spusese prea multe şi Aspazia ştia din propria experienţă cât de greu îi era. Ea, când i se întâmplase, trecuse prin toate chinurile iadului, cel mai jenant moment de care-şi putea aduce aminte. Şi pe vremea ei nu se ştia ce erau acelea tampoane, vata era la putere şi se găsea atât de greu…

— Mamă, nu ştiu ce să fac. Mi-e aşa ruşine să mă duc la magazin să…

— Ei, lasă, măi fată, că nu e sfârşitul lumii. Roagă şi tu o colegă să meargă cu tine la un magazin unde vinde o femeie. Ori mai bine mergeţi la farmacie. Acolo vând numai femei şi nu e nicio ruşine să-ţi cumperi cele necesare pentru problemele lunare. Că, să-ţi spun drept, n-aş mai apela la Aurica. Are şi femeia servici, are şi familie…

Până la urmă, tot vina ei era. Ar fi trebuit să-şi dea seama că fata a crescut suficient de mult cât treaba asta să se petreacă dintr-o clipă în alta. Iată că, din păcate, se întâmplase chiar acum, când Iasmina avea şi aşa destule pe cap. Stresul primei zile de liceu, după tămbălăul presupus de cazare, complicase lucrurile şi accelerase ceea ce trebuia să se întâmple. Ar fi putut să prevadă asta ea, ca mamă. Un pachet de absorbante intime, ce era aşa mare lucru? Ei bine, de-acum încolo o să ştie, dar asta n-o scutea de vinovăţie. Ar fi trebuit să se gândească şi la asta. Dar faptul era consumat. Şi, pentru prima dată de când se ştia, simţi nevoia să trimită pe cineva la origini. Pe cei de la audit. Să nu-i fi venit chiar acum pe cap, s-ar fi aflat la Suceava, alături de fiica ei.

— Mamă?!

— Da, puiule…

— Mulţumesc pentru sfat. Chiar nu mi-a trecut prin cap să merg la farmacie. E una ceva mai departe de liceu, am văzut-o când am venit aici cu tanti Aurica. Mulţumesc, mamă.

— Pentru puţin, puiule, pentru puţin. Pune hainele pătate într-o pungă de plastic. Ai grijă să o strângi bine la gură. Le spală mama când vii acasă, la sfârşit de săptămână.

— Mamă!

De data aceasta nu mai era glasul timorat. Iasmina răsărise.

— Da?!

— Mamă, nu mai trebuie să-ţi faci griji. Îmi pot spăla singură hainele. Pa, mama, am plecat la farmacie. Te mai sun eu diseară.

Închise, înainte să-şi poată lua la revedere.

Aspazia răsuflă uşurată. Ei, iată că se rezolvase. Chiar se simţea mai bine. Acum să se ocupe mai departe de cafea şi tartine. Pentru cei de la audit, bineînţeles. De ce naiba nu se cărau odată să poată şi ea respira mai în voie? Nu plecase niciodată de la serviciu înainte de expirarea programului, avea conştiinţa lucrului bine făcut, dar iată că, după atâţia ani, îi trebuiau şi ei câteva zile — poate chiar numai ore — să se ocupe de fată, nu pentru nazurile ei personale, ci pentru copil. Of, să-i ia naiba pe ăştia de la audit!

Zâmbi. Fata ei se maturiza atât de repede… Mai întâi plecase de acasă la liceu. Singură. Bine, intervenţia Auricăi nu se punea, deşi contase enorm. Ajutase mult, dar fata tot departe de mamă fusese. Iar acum trecuse dincolo de prag. Două evenimente majore într-o singură săptămână. Mai exact, în nici două zile. Avea fată mare de-acum.

 

***

 

— Aspazia?! Chiar tu eşti?

Ea era, cum să fie altcineva? Se bucură în sine că Scorpia reuşise s-o recunoască fără o mână de ajutor din partea sa. Cât despre ea, o recunoscuse pe fosta pedagogă din prima. Era mai uscată, mai stafidită şi părul odinioară negru arăta acum vârsat de fire albe, dar tot Scorpia era. Cu ridurile din jurul gurii, care i se adânciseră de parcă ar fi fost tăiate cu cuţitul. Şi gura, cu buzele subţiri, capabile să ţipe fără încetare mai bine de-o oră, rămăsese neschimbată. Scorpia era mai mult decât pedagogul unui internat de fete; era o instituţie prin ea însăşi. Una pe care nu trebuia s-o ignori.

Scorpia nu putea fi uitată uşor. Surprinzător era însă faptul că Scorpia își mai aducea aminte de ea.

— Ce mai faceţi, doamna pedagog?

Pe vremuri îi spunea „tovarăşa pedagogă”, dar vremurile se schimbaseră.

— Bine, tu?!

— Păi… am venit să-mi văd fata.

— Fata?!

— Iasmina, clasa a noua…

— Iasmina, zgâtia aia bruneţică şi isteaţă?

— Da, da…

Se aşteptase la măcar o tentativă de zâmbet din partea Scorpiei. Nimic. Femeia îşi merita din plin porecla. Ba, din contră, de îndată ce auzise că Iasmina era fiica ei, mutra şi aşa acră îşi înăsprise trăsăturile.

Chiar dacă reacţia Scorpiei nu o surprinsese aproape deloc (sperase, totuşi, la un mic zâmbet complice, nu era chiar aşa o mare aşteptare, nu?), Aspazia simţi un fel de junghi în partea stângă a pieptului, chiar sub inimă. Aoleu, să nu fi făcut Iasmina ceva…

Până acum, fata nu-i dăduse niciun motiv să se plângă. Învăţa bine, chiar foarte bine, diriginta avea numai cuvinte de laudă la adresa ei şi o dădea mereu drept exemplu pentru celelalte fete, ceea ce nu era chiar foarte bine, pentru că aşa fetele puteau prinde ură pe ea. Dar în rest nu-i făcuse niciun fel de probleme…

Însă o ştia prea bine pe Scorpia. Nu se încrunta ea în felul acesta de la nimic.

— Ştii, Aspazia, ce-ar fi să bem o cafeluţă în camera mea?

— Da, doamna pedagog.

Îşi şterse transpiraţia de pe frunte. Mamă, mamă, fusese cât pe ce să-i spună „tovarăşa”. Unele lucruri nu se uită uşor. Calul bătrân şi buiestru…

Scorpia porni înainte şi Aspazia, şovăind, o urmă. Junghiul de la baza pieptului înaintă o treaptă pe scara durerii. Ce-a făcut fata? Scorpia o chemase la cafea. Asta ca să-i poată spune câte ceva despre Iasmina, bineînţeles, că doar n-o să depene amintiri de pe vremea Împuşcatului. Scorpia nu ştia nici de trecut, nici de viitor. Trăia cu încrâncenare în prezent.

Încercă să se liniştească. Poate că nu era aşa de grav. Scorpia avea darul de a face din ţânţar armăsar. Îi plăcea disciplina şi punctualitatea şi reuşea să bage milităria în fete încă din primele zile. Aspazia tremurase ani în şir după terminarea liceului, numai aducându-şi aminte de glasul strident al Scorpiei. Dar, tot după ani întregi, înţelesese. Scorpia se pricepea ca nimeni alta să le ţină în mână pe fetele de la ţară care, odată ajunse la oraş şi lipsite de supravegherea părintească, începeau să folosească greşit această libertate. Şi, cu libertinajul ăsta care afecta acum tânăra generaţie…

Camera (sau vizuina, cum îi spunea în adolescenţă) aparținând Scorpiei se afla la primul etaj, chiar lângă scări. Prima pe stânga. Nimic nu se schimbase, chiar şi după mai bine de treizeci de ani. Aceleaşi perdele înflorate, de Paşcani. Aceleaşi muşcate roşii în ghivece cărămizii. Un afiş cu Florin Piersic în rolul lui Mărgelatu, cu celebrul lui pistol cu opt ţevi. Patul metalic, de internat, impecabil făcut. Cu decenii în urmă, Scorpia verifica patul cu moneda, ca în armată. Vai de fata care nu reuşea să întindă pătura atât de bine încât să facă moneda să sară. Dar Scorpia nu cerea de la nimeni mai mult decât cerea de la ea însăşi. Nimeni nu se pricepea să facă un pat mai bine decât ea.

Masa metalică cu blat de placaj, tot din inventarul internatului, cu aceeaşi faţă de masă brodată, de acum treizeci şi mai bine de ani. Şi, bineînţeles, dulapul dublu.

— Ia loc, Aspazia.

Femeia se aşeză, asaltată de sentimente pe care nu le mai încercase de ani întregi. Odată instalată pe scaun se simţea deja în pielea adolescentei venite dintr-un sat amărât de munte să dea piept cu viaţa de la oraş. Şi să devină contabilă…

Scorpia, la rândul său, se aşeză pe un alt scaun. Iată o schimbare. De obicei, Scorpia stătea în picioare. Şi-ţi ţinea predica cu morga unui dictator nazist. Privită de jos şi cu alura ei, dădea impresia că este gigantică. Reuşea să strivească prin prezenţă, dar şi prin stilul în care punea lucrurile în scenă. Dar, aşa, aşezată pe scaun, părea aproape normală. Chiar umană.

Scorpia îşi aprinse o ţigară. Fuma ca un turc, încă din tinereţe, dar spre lauda ei, nimeni nu o văzuse cu ţigara în gură prin camerele fetelor sau pe hol. În schimb, în camera sa duhnea ca într-un bar de duzină într-o zi când s-a dat şomajul.

— Aspazia, aş vrea să vorbim despre fata ta.

Parcă despre ce altceva puteau vorbi? Se aşteptase la asta încă de când o invitase la cafea. Care cafea, se pare că avea să se lase aşteptată. Sau n-o să mai fie nicio cafea, mult mai probabil.

— Da, doamnă.

— Ştii, e fată cuminte, chiar foarte cuminte, de mult nu am mai întâlnit o fată aşa de liniştită, de docilă cum e fata ta. Ştii şi tu ce se întâmplă în ziua de azi, cu libertatea asta prost înţeleasă — copiii, în general, au devenit de-a dreptul sălbatici. Ca să nu mai vorbesc de fete. Ştii că băieţii au ajuns mai uşor de ţinut în frâu decât fetele? Nu ştiai. Ei bine, află de la mine. Băieţii n-au în cap decât ţigări şi calculator. În schimb, fetele… Cu fetele deja sunt probleme din ce în ce mai mari. Unde mai vedeai tu, pe vremea când erai elevă, cirezi de golani în jurul internatului?

— Aoleu! izbucni Aspazia. Să nu-mi spuneţi că s-a înhăitat cu vreun derbedeu. Asta mi-ar mai lipsi…

— Stai calmă, îi ceru Scorpia, nu înainte de a trage un fum prelung. Nu, n-are de-a face cu derbedeii, ştiu sigur. Dar cele mai multe dintre fete, da. Şi asta ţi-o spun ca să înţelegi cât de la locul ei e fătuca asta a ta. Plină de bun simţ şi silitoare. Mereu stă cu cartea în mână, când trec pe la camere. Aş spune că e prea cuminte, zău aşa…

— Aş, să nu-i spuneţi şi ei asta, doamna pedagog, vă rog frumos. Să nu şi-o ia în cap. Ştiu că în ziua de azi e mai bine să fii obraznic şi impertinent, altfel reuşeşti în viaţă, zău aşa, dar… Mai bine să fie cu capul pe umeri şi să reuşească în viaţă prin propriile forţe. N-o să se îmbogăţească, dar măcar va trăi împăcată.

— Spune-mi, Aspazia, tu şi fiica ta faceţi parte din vreo sectă, ceva?

Întrebarea Scorpiei, pusă pe un ton care ar fi despicat şi un butuc noduros de stejar, o lăsă fără aer. După o veşnicie, îşi găsi suflul.

— Vai, doamna pedagog, cum aţi putut să credeţi aşa ceva?! Eu şi fiica mea… Noi… Niciodată…

O greutate imensă îi apăsa pieptul şi-şi simţea faţa arzându-i de ruşine. Iar mintea îi fu inundată de o singură întrebare. Ce-o fi făcut Iasmina?

— Mă rog, am presupus şi eu, ridică din umeri Scorpia, fără să dea prea mare importanţă faptului că-şi adusese fosta elevă în pragul infarctului. Se pare că nu e aşa, continuă, strivind mucul în scrumiera plină cu rezidurile viciului. Am presupus, doar.

— Dar ce-a făcut Iasmina? Vă rog să-mi spuneţi şi aveţi încredere în mine, o să stau de vorbă cu ea.

Aşteptarea asta o omora, iar Scorpia ataca subiectul prin ocoluri largi care nu-i erau deloc specifice. În tinereţe ataca direct, la gât. Scurt şi la obiect.

Nu mai putea suporta. Ce se întâmpla? Avea tot dreptul să ştie ce a făcut Iasmina. Era mama ei!

— Nu ştiu dacă pot spune că a făcut ceva, ridică din umeri Scorpia, aprinzând o nouă ţigară. De fapt, ea nu a făcut nimic care să atragă dojana mea, cel puţin nu ceva în mod conştient.

Avea Scorpia asta un stil când începea să fie diplomată… Dacă încă nu s-ar fi simţit timorată de autoritatea acestei femei a cărei lume era internatul şi curtea acestuia, i-ar fi aruncat în faţă: „Ori spui ce ai de spus, ori taci naibii odată, ce atâta învârteală în jurul cozii?”.

— Fata e cuminte, reluă pedagoga placa. Doar că, de la o vreme, fetele de cameră au început să se plângă de ea.

Să se plângă de Iasmina ei?! Dar ce le-o fi făcut mâna asta de om de să ajungă să se plângă tocmai Scorpiei? Iasmina nu-i povestise niciodată că ar avea probleme cu fetele cu care îşi împărţea camera.

— Adică?!

— Of…

Scorpia oftă într-un mod care arăta, totuşi, că există şi o parte umană în acest robot a cărui existenţă se baza pe exigenţă şi regulamente.

— Fetele au început să se plângă din ce în ce mai des, reluă Scorpia. Au spus chiar şi părinţilor. Un ciobănoi din Vicov a fost chiar ieri şi mi-a făcut scandal că-şi retrage fata de la internat şi o duce la gazdă, dacă nu iau măsuri. Ce mai, să mă fi văzut ieri.

Of, eu aşa ceva nu mai suport…

— Dar ce face doamnă? Cu ce le-a deranjat pe fete de-a ajuns omul ăla de la Vicov să-şi retragă fata de la internat?

Chiar nu ai inimă, Scorpie? De ce mă fierbi aşa? În tinereţe loveai cu barda, firesc, scurt şi la obiect.

Nu mai strigase niciodată în faţa pedagogei. Vai…

— Vă rog să mă scuzaţi…

Scorpia se strâmbă, ca şi cum ieşirea de moment a Aspaziei nu ar fi privit-o câtuşi de puţin. Dar se hotărî să atace direct.

— Uite ce e, Aspazia. Mă gândeam să te iau mai pe ocolite, dar se pare că nu asta e cea mai bună soluţie. Fata ta are… să le spun aşa… Are nişte probleme. Vorbeşte noaptea în somn. Ba, chiar mai mult decât atât, strigă în somn şi le trezeşte şi pe colegele ei de cameră. Şi situaţia nu se linişteşte deloc.

— Vai de mine, doamnă…

— Da, aşa e. Noapte de noapte are coşmaruri sau ce naiba mai visează ea şi strigă în somn. La început a fost bine, nu au fost probleme în camera lor. Se împăca bine cu fetele şi se împacă şi acum. Doar că, atunci când vine noaptea, în dormitorul lor e ceva de groază.

— Ţipă în somn?!

— Să nu spui că nu ştiai, pufni Scorpia pe un ton care nu avea nimic pedagogic în el. Mai degrabă inchizitorial.

— Nu, de unde să ştiu? Acasă n-a vorbit niciodată în somn.

Ei, asta era cam minciună. Iasmina avea camera ei, chiar şi în timpul iernii. Casa era mare şi aveau lemne cu care să încălzească o cameră şi bucătăria. Bucătăria pentru mama, camera de la apus pentru fată. Poate că o fi vorbit prin somn, dar dacă nu dormea în cameră cu ea, de unde s-o audă?

— Vorbeşte în somn, o asigură Scorpia, ca şi cum ar fi fost vorba de cine ştie ce crimă. Şi urlă. Are coşmaruri.

— Şi nu aţi vorbit niciodată cu ea?

Scorpia făcu una dintre grimasele pe care Aspazia le detestase întotdeauna. Când Scorpia se strâmba în halul acesta, sigur avea să-ţi livreze ceva neplăcut.

— Să vorbesc… Aspazia, eu sunt aici să am grijă ca fetele astea să respecte regulile şi programul şi să nu se încurce cu tot felul de golani care le pot distruge viaţa. Nu fac pe dădaca cu ele. Dar fata ta vorbeşte în somn şi asta devine o problemă care le deranjează şi pe celelalte fete. Ţi-am spus că, acum câteva nopţi, una dintre colegele ei de cameră m-a trezit la două noaptea să-mi spună că Iasmina iar urlă prin somn?

Nu-i spusese, dar parcă putea ţine Scorpia aşa ceva doar pentru sine?

— Vai de mine şi de mine…

Aspazia încă nu se putea hotărî ce anume o doare mai tare. Faptul că Iasmina avea probleme serioase — chiar dacă Scorpia exagera, chiar şi jumătate din ceea ce aflase era destul de grav — sau că fiica ei îi ascunsese drama pe care o trăia. Să fii marginalizată de colegele de cameră, ce nenorocire putea fi mai mare pentru o fată de liceu?

— Ascultă, Aspazia, nu este cazul să o iei chiar aşa de în tragic. Am mai avut fete care ţipau noaptea în somn; în fiecare serie există măcar una, dar niciodată una ca… Una ca fata ta. Cred că ar fi bine să mergi la psiholog cu ea. Ar putea să…

Până aici. Aspazia putea să rabde multe dar nu totul. Şi picătura asta era mai mult decât putea suporta paharul.

— Fata mea nu este nebună! Nu ştiu cine v-a băgat asta în cap, dar Iasmina mea nu e nebună. E fata mea!

Abia acum realiză că se ridicase de pe scaun şi acum ea era cea care o privea de la înălţime pe Scorpie şi nu invers, cum se întâmplase odată. Iată că roata se mai şi învârte.

Pedagoga o privi impasibilă, cu aerul uneia care a văzut suficient de multe încât să nu o mai mire nimic.

— N-a spus nimeni că fiica ta este nebună, Aspazia. Dar are coşmaruri noapte de noapte. Ţipă în somn şi colegele de cameră nu mai pot suporta. Au început să vorbească pe la colţuri şi… Mă rog, e problema ta. Dar să ştii că ar trebui să apelezi la ajutorul psihologului. Au un cabinet pe la Universitate, din câte am auzit.

— Fata mea nu e nebună!

Câtă hotărâre… Nu se crezuse niciodată în stare de aşa ceva. Să o contrazică pe Scorpie. E drept, nu mai era de multă vreme fata timidă în uniformă şi cu ecuson, cu părul împletit în două cozi simetrice, care s-ar fi aruncat şi în faţa trenului dacă i-ar fi cerut-o Scorpia, dar vechile deprinderi se uită greu.

— N-am spus că e nebună, Aspazia. Dacă era nebună, îţi recomandam s-o duci la psihiatru, nu la psiholog. E o diferenţă.

— Dar lumea nu ştie care e diferenţa, se încăpăţână Aspazia — la drept vorbind, nici ea nu ştia care-i treaba asta cu psihologul şi psihiatrul. Indiferent dacă ajungeai la unul sau la celălalt, lumea nu putea să tragă decât o singură concluzie: eşti dus cu capul. Şi încă bine de tot!

— Şi?! Vrei să faci ceva pentru fata ta sau nu? O s-o laşi să urle aşa, ca sălbatica, noapte de noapte, şi să bage fetele în sperieţi sau o să încerci s-o ajuţi?

Aspazia deschise gura de câteva ori, dar o închise fără să scoată niciun sunet. Argumentul Scorpiei o dezarmase. Scorpia nu rămânea niciodată în pană de argumente. În asta consta, de fapt, marea ei forţă. Totdeauna avea ultimul cuvânt.

— O să fac ce e mai bine pentru ea…

Încă nu ştia ce anume trebuie să facă pentru a-i fi Iasminei mai bine, dar deocamdată treaba asta cu psihologul nu intra în discuţie. Din punctul ei de vedere, dar mai ales din al celor pe care-i cunoştea, la psiholog nu ajungeau decât nebunii. Cărora, de cele mai multe ori, nici psihologul nu mai avea ce să le facă. Iar Iasmina ei nu avea probleme dintr-astea. Şi Aspazia ştia ce înseamnă să fii marginalizat. Ştia chiar prea bine. Aflase dintr-o amarnică experienţă de viaţă, ce părea să nu se mai termine. Încă era vorbită pe la colţuri, încă existau muieri de muntean care încetau brusc să discute dacă se arăta ea prin preajmă. Ştia prea bine şi nu dorea în ruptul capului ca Iasmina să ducă mai povara unui asemenea stigmat. O să… O să facă ceva. Ce-o să facă?!

— O să vorbesc eu cu ea…

— Da, sigur, plescăi Scorpia, sictirită.

Nici nu era nevoie de mai mult pentru ca Aspazia să priceapă mesajul. O să rezolvi tu cu vorba când o să zboare porcii peste internat!

— O să rezolv…

Pe moment, habar nu avea cum anume să rezolve. Dar trebuia s-o facă. Pentru Iasmina.

— Uite cum văd eu lucrurile, încercă Scorpia, atât de împăciuitoare cum Aspazia nu o văzuse niciodată. Săptămâna asta, fetele de clasa a noua au practică, dar o fac numai pe hârtie, că în realitate profesoara care se ocupă de practică şi-a luat concediu medical. Divorţ sau cam aşa ceva, nu mă priveşte, important e că fetele vor fi lăsate de izbelişte şi când fetele sunt lăsate de capul lor… (vocea Scorpiei izbucni, asemenea forţelor înmagazinate în conul unui vulcan). Ştii tu, cine îşi lasă fata să gândească de capul ei prea devreme, nu mai joacă mai târziu dansul cearşafului.

Aspazia înclină din cap a aprobare şi mai adăugă şi un sfios:

— Da, doamnă…

Scorpia era prea pornită să-i bage în seamă atitudinea obedientă; femeia asta avea ceva din delicateţea unui tanc rusesc ce se năpusteşte într-o pădure tânără. Nimeni nu-i putea sta în cale.

— Aşa că, dragă Aspazia, iată ce-ţi propun eu… Pedagoga reveni la glasul calm de mai devreme cu o uşurinţă care-o făcu pe Aspazia să clipească nervos. Ia fata cu tine acasă, stai cu ea de vorbă, află ce şi cum şi, după aceea, dacă o să consideri necesar… Ştii unde mă găseşti şi eu ştiu pe cine să-ţi recomand. Ce spui de asta? O să aveţi amândouă de câştigat. Fata o să prindă două săptămâni de vacanţă în plus; asta o s-o facă să se simtă mai bine. Şi poate c-o să vorbească, o să-şi deschidă sufletul faţă de tine. Ştii, am încercat eu să vorbesc ceva-ceva cu ea, dar una este mama şi…

— Da, doamnă, m-am hotărât, o iau pe fată acasă mai devreme, numai că…

Aspazia se împotmoli în faţa unui obstacol pe care, până atunci, nu-l sesizase.

— Ce mai e?

— Păi n-o să-i pună absenţe?

Absenţele, vechea obsesie a Aspaziei. Să nu lipseşti niciodată de la ore. Nu ştii ce ai de pierdut.

— Absenţele?! pufni nepăsătoare Scorpia, schimbându-şi poziţia pe scaun. Asta e problema ta? Fii fără grijă. Ţi-am spus că individa care se ocupă de practică are altele pe cap. N-o s-o vezi pe la şcoală cum nu te văd eu cu anii, cum stai tu acolo, în văgăuna aia de munte.

— Şi nu-i ţine nimeni locul?

— Ei, aş! Au trecut vremurile alea… Acum fiecare face cam ce-l taie capul. În special fetele. Cum nu eşti cu ochii pe ele, cum se proptesc în dotarea primului vagabond care le iese în cale. Hai, ia-ţi fata acasă şi nu-ţi mai face atâtea probleme pentru absenţe. Vorbesc eu cu cine vine în locul matracucii; asta dacă o să vină cineva…

Parcă mai puteai argumenta ceva? Indiferent care era miza discuţiei, Scorpia triumfa de fiecare dată. Aspazia găsi răgazul să se întrebe cum de-i rezistase atât. De, îmbătrânise şi ea. Şi căpătase năravuri noi.

— O iau pe Iasmina acasă. Chiar acum trec pe la ea şi o pun să-şi facă bagajul.

— Negreşit să faci asta, insistă Scorpia, zâmbind într-un fel pe care Aspazia îl catalogă ca fiind îngăduitor. Ridică din umeri. De când o ştia, nu mai văzuse asemenea expresie pe chipul parcă cioplit în piatră al acestei femei masive.

 

***

 

— Uite, ce frumos ninge!

Nu era chiar adevărat. Nu ningea deloc frumos, mai degrabă viscolea. Rafalele îngheţate atacau neînduplecat trenul şi geamul de la compartimentul lor era pe jumătate acoperit de zăpadă, dar Aspazia simţea nevoia să spună ceva. Nu schimbase cu Iasmina mai mult de două-trei cuvinte, de când plecaseră din internat. Când aflase că vacanţa ei urma să înceapă mai devreme, fata ridicase din umeri, ca şi cum situaţia nu ar fi privit-o absolut deloc. Da, şi? păreau să spună ochii ei incredibil de albaştri. Nici măcar un murmur de protest, nici măcar o şoaptă de aprobare. Mergem acasă? Asta e.

Sperase să-şi dezlege limba de îndată ce trenul se pusese în mişcare. Nu se aştepta la o discuţie prea intimă, în ciuda faptului să erau singure în compartiment şi, judecând după faptul că în afara controlorului nu mai zăriseră ţipenie de om, poate erau singure în vagon. Pe Aspazia nu ar fi surprins-o să fie singurele călătoare în tot trenul dar acesta era ultimul amănunt care s-o intereseze. Avea altele pe cap. Fata ei, Iasmina, devenise un fel de mutălaucă. Ea, căreia nu-i tăcea gura.

— De mult n-am mai văzut asemenea iarnă…

Era cât se poate de adevărat, dar nu în sensul bun al cuvântului. Rafalele mai degrabă o îngrozeau decât îi trezeau nostalgii. Dar aşa iarnă chiar că nu-i mai încercase de multă vreme. Din anul în care…

Fata îşi întoarse privirea către geam. Mda, afară era Bătrâna Iarnă care-şi scutura abitir cojoacele. Şi Crivăţul…

— Ce-aţi mai făcut pe la şcoală?!

— Bine…

Bine şi-atât. Ei, asta cam le întrecea pe toate. Fata ei… Fata ei se schimbase. Aspazia simţi acumulându-se presiunea în spatele frunţii. Presiune care, mai devreme sau mai târziu, avea să izbucnească. Dar, deocamdată, încă era devreme. Prea devreme. Reuşi să se stăpânească.

Îi cercetă cu luare aminte faţa, câtă se ivea din spatele şalului pe care i-l înfăşurase pe cap şi în jurul gâtului. Să nu răcească, mititica. Cu vremea de afară, nici nu era aşa de greu să se întâmple o nenorocire.

Descoperi micile riduri din coada ochilor. Peste ani, o să se transforme în laba gâştei şi o să-i umple viaţa de amar. Cearcănele abil acoperite cu un strat de fard bine aplicat… Aspaziei îi stătu inima în loc. Fard, şi încă bine aplicat. Ei bine, treaba asta nu prevestea nimic bun. De ce se fardează fetele? Pentru băieţi, desigur. Şi băieţii nu aduc nimic bun, nu la vârsta asta şi nu dacă erau de teapa lui Nicu. Bine, ea îşi ratase şansa la o familie din cauza lui Nicu, dar nu era absurdă, n-o s-o condamne în veci pe Iasmina să-i împărtăşească soarta amară de fată bătrână. De fapt, nici nu era chiar aşa de rău; dacă ajungea să se compare cu fostele colege de clasă, prea puţine puteau spune că au o viaţă de familie împlinită. Cele mai multe divorţaseră sau îşi mâncau zilele alături de soţi posesivi şi abrutizaţi de băutură. Mda, decât o viaţă de câine alături de un tiran domestic, mai bine singură. Chiar dacă uneori simţea acea nevoie… Nu, nu neapărat să simtă pe cineva înăuntrul ei, ci mai degrabă să simtă pe cineva lângă ea.

N-o să-i impună fetei să îmbătrânească în aşteptarea cavalerului pe cal alb, dar poate că era cam devreme să se gândească la prostii. Acum, că-i venise şi ciclul, se puteau întâmpla atâtea nenorociri…

— N-am mai avut aşa iarnă de ani buni…

Şi felul în care îşi ţuguia buzele atunci când îi vorbea… Dispreţ, asta însemna. Dispreţ. O, nu mai încăpea nicio îndoială, fata asta a ei… Ei bine, cine ştie din ce sămânţă rea provenea.

— Mamă…

Vocea Iasminei suna stins, ca şi cum s-ar fi auzit de foarte, foarte departe.

— Da, puiul meu…

— Mamă, mi-e aşa de somn. Nu vrei să mă ţii puţin în braţe?

Oh, asta era? Aspaziei i se muie sufletul. Da, cum să nu, Iasminei îi era somn. Nici pe departe nu era vorba despre impertinenţă sau altă apucătură rea. Doar oboseală cronică. Învăţa aşa de mult şi, în plus, călătoria o luase pe neaşteptate. Alergătura până în staţia de maxi-taxi şi apoi prin gară, să prindă trenul. Şi asta sub muşcăturile viscolului. Obosise, sărăcuţa.

— Cum să nu, vino în braţe la mama, puiule. Şi dormi fără grijă. Cum să nu…

Iasmina se întinse pe umărul ei şi Aspazia uită de toate necazurile. Da, era fata ei. Se maturizase, cum să nu se maturizeze, viaţa de liceu şi cea de la internat, care numai liniştită nu era, o forţau să se adapteze. Şi exista o explicaţie pentru toate, chiar şi pentru fondul de ten. Era sigură că exista o explicaţie. Pentru că fata ei nu era „din alea”. Fata ei era cuminte. Cea mai cuminte dintre toate.

Aspazia îi sărută creştetul acoperit cu şalul ei cel mai bun şi începu s-o legene, ca în copilărie.

— Mamă…

— Da, puişor?!

— Mamă, nu mă mai legăna. Nu mai sunt de şase ani.

Da, nu mai era de şase ani. Dar tot copila ei era.

 

***

 

Urcuşul o istovea; cărarea pieptişă era făcută pentru bărbaţi zdraveni, în stare să înfrunte ursul, nu pentru femei, dar Aspazia încerca un sentiment mult mai nesuferit decât oboseala. Neliniştea, senzaţia că ceva nu este în regulă sau că în scurt timp urma să se întâmple ceva neplăcut era mai greu de suportat decât suişul care părea să nu se mai termine vreodată. Îşi ridică privirea şi zări, printre ramurile molizilor, cabana. Era destul de veche, bătrânii satului spuneau că număra mai bine de o sută de ani, dar se ţinea încă bine. În vechime, oamenii aveau mai multă răbdare şi mai ales, mai mult simţ estetic. Contemplase de zeci de ori cabana şi parcă tot nu s-ar fi săturat să-i admire conturul trasat de un artist al lemnului şi pietrei care se îmbinau şi se întretăiau în unghiuri greu de imaginat, dar atât de frumoase. Şi acoperişul — într-o mulţime de ape care ducea cu gândul la un castel din poveste, poate chiar la castelul Frumoasei Adormite… Era frumoasă cabana, nimic de spus, doar că astăzi Aspazia nu simţea nevoia s-o admire. Nu, ceva de rău prevestitor îşi croia loc în mintea ei.

— N-are rost să te amărăşti singură, se pomeni vorbind către doi huhurezi poposiţi pe crengile de la poalele unui molid. Nu e nimic, ai să vezi. Ţi se trage de la urcătura asta blestemată, dar ce să-i faci? Cine iubeşte, rabdă, cine doreşte, se străduieşte. Para mălăiaţă nu cade în gura lui nătăfleaţă!

Începu să râdă, atât cât îi permitea zbuciumul plămânilor. Iată că începuse să vorbească asemenea mătuşii Magdalena, numai ea era singura expertă în proverbe de pe partea asta a muntelui şi — foarte posibil — treaba asta cu experta era valabilă pentru arii mult mai extinse.

Mda, cine iubeşte… Cine iubeşte se ia în piept cu muntele. Încă trei paşi, încă doi paşi, încă un pas… Da, cabana se vedea acum mai bine, dar tot departe era. Şi, cu senzaţia asta răuvoitoare care-i otrăvea sângele şi sufletul, parcă era şi mai departe. În mod obişnuit, şi-ar fi permis încă un minut de răgaz, dar nu, nu şi acum. Ce naiba era în capul ei? De ce se omora aşa? Îşi notă într-un colţ al minţii să ţină toată afacerea pentru ea. Mai mult ca sigur stăpânul cabanei n-o să aprecieze sentimente de-astea otrăvite. Lui nu-i plăcea decât liniştea şi să lucreze lemnul. Un vrăjitor al lemnului, la fel de iscusit precum cel ce durase cabana. Ieşeau din mâinile lui nişte sculpturi aşa de frumoase cum nu mai reuşea nimeni să facă. Primise tot felul de propuneri, să lucreze pentru unul sau pentru altul, undeva în vale, chiar şi pe la capitală; când ai talent, se găsesc destui care să ţi-l preţuiască, dar el refuzase scurt. Nu putea pleca de pe munte, de la cabana lui. I-ar fi secat inspiraţia şi, de o mie de ori mai rău decât atât, i-ar fi pustiit sufletul. Aşa că, cine dorea să-i preţuiască munca, nu avea decât să se caţere până la cabană. El nu-şi vindea sufletul nici pentru faimă, nici pentru arginţi. Bocănitul dălţii era singura muzică ce-i mângâia sufletul.

O scurtă clipă de răgaz, nimic mai mult, apoi câţiva paşi repezi către cabană, ceea ce o slei pe dată. Când urci muntele nu trebuie să te grăbeşti niciodată. Păstrează-ţi puterile, negreşit vei avea nevoie de ele. Dar parcă putea…

— Nu-i nimic…

Să fi păţit ceva? Nu-l ştia suferind de vreo boală, ceva, dar când lucrezi cu ciocanul şi dălţile alea ascuţite se pot întâmpla o mulţime de lucruri rele. Şi până să afle cineva şi să intervină, lucrurile rele pot deveni şi mai rele.

Încă un efort, dar mai era atât de mult până la cabană…

Mai că-i venea a plânge de disperare. De ce nu sunt eu pasăre, să zbor? Nu fi proastă, se dojeni singură, ştergându-şi transpiraţia de pe frunte. Păi, dacă ai fi pasăre, ce-ai mai căuta la cabană? Că lui poate îi plac păsările, dar nici chiar aşa…

O ultimă zvâcnire şi ajunse pe platoul unde se afla construcţia. De aici totul era mai simplu, dar parcă tot nu-şi putea simţi picioarele. Şi răul care-i dădea târcoale devenise şi mai agasant. Aproape palpabil; era încredinţată că, dacă s-ar fi uitat în spate, ar fi văzut răul zâmbind mulţumit şi…

Nu, n-avea timp de astea. O luă la fugă către cabană. Incredibil, după un urcuş care ar fi scos sufletul dintr-un om zdravăn, mai avea puterea să alerge. Şi asta cu doar câteva clipe după ce era să se prăbuşească de osteneală. De unde reuşea să scormonească atâta energie?

Uşa era întredeschisă. Semn rău? Neglijenţă? Nu se lăsau uşile deschise pe aici. Nu din cauza hoţilor sau a tâlharilor, erau primejdii mult mai cumplite decât cei pe care-i interesau doar banii. Vipere reci, cu guşile pline de venin, animale sălbatice cu gheare şi colţi. Uşa deschisă musafiri aşteaptă, dar nu la munte.

Cu inima strânsă, pătrunse în casă. Asemenea unei avalanşe, deşi nu-şi dorise nici măcar o clipă să se întâmple asta, dar ceva căruia nu i se putea împotrivi îi dicta ce să facă. Umbre fantasmagonice o înconjurau din toate părţile, ca nişte diavoli gata să-i apuce sufletul. Clipi nervoasă. Din fericire, ştia că nu era vorba despre niciun fel de demoni. Erau doar sculpturile alea ciudate pe care Nicu se încăpăţâna să nu le vândă nici pe greutatea lor în aur. Nu că i-ar fi oferit vreun smintit iubitor de artă aşa un preţ, dar cel puţin aşa spunea. Chipuri de femei, încremenite în tot felul de ipostaze ciudate, desfigurate de suferinţă şi chircite pentru a face faţă unor dureri care impresionau chiar dacă erau dăltuite în carnea fibroasă a lemnului. Casa era plină de astfel de oribilităţi şi, dacă ar fi fost după ea, le-ar fi transformat în lemn de foc; aveau ceva statuile astea care stârneau mai degrabă disconfort decât admiraţie. Mereu se simţea stânjenită în preajma lor. Dar nu şi acum. Acum avea alte priorităţi. Un rău de mii de ori mai mare urmărea s-o zdrobească.

Uşa de la dormitor era întredeschisă. Şi se auzeau gemete. Dar nu erau gemete de durere, erau gemete pe care le-ar fi recunoscut oriunde, le mai auzise de atâtea şi atâtea ori. Gemete de plăcere. Gemetele lui. Şi icnetele unei femei, cu răsuflarea întretăiată.

Dacă întreaga cabană s-ar fi năruit în acea clipă peste ea, Aspaziei i-ar fi păsat prea puţin. Chiar şi cerul să se fi prăbuşit asupra întregii lumi, tot n-ar fi interesat-o Şi dacă statuile hidoase, cu mâinile lor întinse după îndurare, ar fi prins viaţă, nici atunci nu i-ar fi păsat. De ce să-i pese? Bărbatul pe care-l iubea, singurul pe care-l cunoscuse ca bărbat şi cu care visase să întemeieze o familie o înşela.

Trânti uşa dormitorului, gata să spună ceva foarte urât, dar cuvintele îi muriră în gât. Direct pe podea, ca animalele, încolăciţi printre pilote şi perne, Nicu al ei şi o muiere îşi făceau de cap.

Aspazia dechise gura să-şi urle furia şi neputinţa. Dar urletele care îi sfâşiară auzul nu erau ale ei.

 

***

 

Se dezmetici cu greu. Nu, nu era în cabana blestemată, acolo unde-l găsise pe Nicu, bărbatul pe care îl crezuse al ei, făcându-şi de cap cu o nespălată de pe Valea Deii. Era în casa ei, în patul ei şi tocmai se trezise din coşmarul care-i bântuia nopţile însingurate. De multă vreme nu mai retrăise în somn acea zi nenorocită, care-i ruinase speranţele de a se înscrie „în rândul lumii”. I se mai întâmpla, din ce în ce mai rar în ultima vreme, însă, chiar şi aşa, durea al naibii de tare. Dar, de vreme ce ea se trezise, cine continua să urle?

Iasmina…

Iasmina, cine alta?

Sări din pat şi, în grabă, se împiedică de papuci. Reuşi să se redreseze şi, încă tremurând de spaimă, bâjbâi după întrerupător.

Iasmina visa urât. Îşi imaginase că Scorpia spusese adevărul, dar poate că exagerase. Dar strigătele astea… Strigătele astea puteau ridica în picioare un cartier întreg.

— Iasmina, mamă, eşti bine?

Străbătu holul care despărţea camera ei de cea a fetei fără să-şi dea seama. Deschise uşa şi apoi aprinse becul. Ce bine că funcţiona!

În pat, Iasmina se zvârcolea, cu membrele contorsionate într-un mod ciudat, care i se părea ciudat de cunoscut. Prin pijama, muşchii se zăreau încordaţi asemenea unor odgoane puse la grea încercare. Se repezi şi o apucă de mână.

— Iasmina! Iasmina, trezeşte-te, măi fată! Trezeşte-te!

O zgâlţâi şi fata se destinse brusc, asemenea unui arc. Se răsuci şi o privi cu ochii ei mari şi albaştri şi Aspazia se cutremură când văzu spaima din ei.

— Iasmina, sunt eu! Sunt mama. Ai visat urât, fata mea. Linişteşte-te, o să fie bine!

Iasmina se scutură, ca şi cum ar fi încercat să se elibereze de o povară numai de ea ştiută.

— Sunt mama, îngână Aspazia încercând să-i răvăşească părul.

Iasmina încercă să spună ceva, dar se înecă. Femeia se întinse după cana cu apă. Mereu avea grijă să se găsească o cană plină cu apă în camera fetei. Poate îi este sete noaptea şi nu e chiar aşa de bine să meargă la bucătărie după apă, holul nu e încălzit şi poate răci. În plus, cana cu apă ajută şi la reglarea umidităţii aerului din cameră.

— Ia şi bea, mama este lângă tine.

Iasmina încetă. O privi pe Aspazia în ochi.

Acum să-mi spună ceva neplăcut, anticipă femeia, propunându-şi să nu-şi facă sânge rău, indiferent ce ar urma. Dar ceea ce spuse Iasmina o lăsă fără grai.

— Tu…. Tu nu eşti mama mea…

 

***

 

Nu, asta le întrecea pe toate. Cine să-i fi făcut una ca asta? Oamenii sunt răi, cine nu ştie? Dar şi răutatea oamenilor trebuie să aibă o limită, nu? Cine să-i fi spus Iasminei că nu era fiica ei?

Iasmina îndurase multe dintre neajunsurile pe care le îndură un copil fără tată. Din fericire, zvonul lansat de Costel Bobeaucă avusese şi urmări bune. Astfel, se găsiseră destui să-i spună Iasminei — chiar şi la vârste fragede, căci răutatea se învaţă de acasă, când mama şi cu tata simt nevoia să se ştie mai buni decât alţii şi, în lipsă de altceva, trec pe comparaţii care să-i avantajeze — că era un copil fără tată. Copil din flori. Cum, mamă, poate fi cineva copil din flori? Adică aşa ca Făt-Frumos din lacrimă sau ca Pipăruş-Petru ăla din poveste? La fel se fac şi copiii din flori? Cum adică sunt copil din flori?

Mda, copil din flori. Parcă suna mai bine decât „tata tău i-o liniuţă”. Dar nimeni nu se gândise să-i spună că ea, Aspazia, n-ar fi fost mama ei. Nu, pentru că cei care erau atât de răi încât să se bucure de suferinţa unui biet copil lipsit de sprijinul tatălui, nu ar fi acceptat în ruptul capului că poate exista cineva cu sufletul atât de mare încât să crească un copil care nu-i aparţinea ca şi cum ar fi fost al lui. Aşa că, cel puţin, Iasmina nu cunoscuse umilinţa copilului de pripas, ci doar pe a celui fără de tată.

— Cum să nu fiu eu mama ta? Sunt mama ta, Iasmina, puişor, mămica ta…

Of, dacă aş afla ce pui de viperă s-a gândit să-mi muşte copila. I-aş smulge guşa plină de venin cu tot cu suflet, de asta îmi arde mie acum?

— Nu eşti mama mea, repetă fata cu încăpăţânare, împingându-se în picioare până ajunse lângă sobă.

— Asta-i absurd, bombăni Aspazia, rugându-se să pară cât mai convingătoare.

În acte era fiica ei. Chiar în dreptul numelui mamei figura numele ei, o găselniţă administrativă menită să scoată basma curată pe toată lumea. Miliţienii nu-şi puteau permite să admită că eforturile lor de a descoperi mama naturală au fost lipsite de rezultate. Nici cei de la Partid, care-şi băgaseră şi ei coada, nu puteau admite un asemenea eşec al organelor de cercetare. Ţurcănaşu se turase de era să facă atac cerebral. Nu permitem, tovarăşa… Şi, în plus, nu erau prea mulţi care să se priceapă cum anume poate fi înfiat un copil la care nu este cunoscut niciunul dintre părinţii naturali. Bine, erau pricepuţi, dar nu când era nevoie de ei. Aşa că, pentru a mulţumi pe toată lumea, pe certificatul de naştere al Iasminei, eliberat la o jumătate de an după ce fata fusese abandonată, la rubrica „numele mamei” figura numele Aspaziei. Şi cazul fusese repede dat uitării. Nimeni nu o întrebase niciodată ce şi cum şi nici Aspazia nu se grăbise să ofere explicaţii.

Dar acum cineva îşi adusese aminte de întâmplarea din gară din urmă cu paisprezece ani şi o folosise pentru a-i turna venin în suflet unui copil nevinovat. Să arzi în iad, jigodie, oricine ai fi!

— Nu eşti mama mea, scâncea în continuare fata, lipindu-se de sobă.

Aspazia oftă, dezarmată. Mamă, da’ acum ce-i de făcut? Să tragă aer în piept şi să-i spună adevărul gol-goluţ, aşa cum numai ea îl ştia? Părea o idee bună şi fata era suficient de isteaţă să priceapă fără prea multe explicaţii suplimentare că mamă nu e neapărat cea care ţi-a dat viaţă, ci aceea care te-a crescut după ce mama de drept a ajuns la concluzia că nu eşti decât un bagaj, un bagaj nefolositor de care te poţi debarasa oricând. Mda, era vina ei că nu se învrednicise s-o nască şi apoi s-o crească? Nu era. Şi Iasmina putea înţelege asta. Mai ales că se străduise să fie o mamă bună. Nu o bătuse niciodată, muncise pe rupte să nu-i lipsească nimic. Pe scurt, chiar că era o mamă bună.

Mda, uşor de spus, dar cât de greu de făcut? Să-i spună fetei c-o minţise, că amânase şi tot amânase momentul în care să-i spună că, de fapt, se pricopsise cu ea doar pentru că într-o noapte geroasă de iarnă îşi dorise să ajungă mai devreme la Suceava?

— Ei, hai, linişteşte-te, măi Iasmina, ce tot îndrugi acolo?

Fata izbucni în plâns. Un plâns mai degrabă isteric. Moment în care, deşi i se rupea inima văzând-o, Aspazia se simţi ceva mai bine. A visat. A visat tot felul de tâmpenii şi acum plânge. Of, ce m-a mai speriat copila asta…

Sub imboldul matern, se împinse peste pat şi o îmbrăţişă iar Iasmina îi lăsă braţele s-o înfăşoare. Şi începu să plângă şi mai tare.

— Gata, gata, mama e cu tine…

— Nu eşti mama mea, sughiţă fata într-un târziu.

— Ei, asta-i bună! Cum să nu fiu mama ta?!

 

***

 

A doua noapte acasă, a doua noapte când fata se trezea urlând. Bine că, măcar de data asta, n-o mai acuzase că nu ar fi mama ei. Dar, de fapt, nimic nu era bine. Scorpia avusese dreptate. Iasmina urla cât o ţinea gura, se auzea prin pereţi. Pentru fetele cu care stătea în cameră trebuie să fi fost un adevărat chin să fie trezite astfel în miez de noapte.

— Ce-ai visat, mamă? Ce-ai visat?

Chipul întunecat al fetei se înegură şi mai mult.

— Nu… Nu pot să spun.

Încă o pată de amărăciune. Cum adică să nu-i spună? Ea era mama, cum adică să nu-i spună? Păi ce, am intrat în zodia aia numită „am secrete faţă de mama care m-a crecut şi m-a şters la cur când eram mică?”. Mda, în alte condiţii i-ar fi administrat o predică pe care s-o ţină minte şi peste două sute de ani, dar acum, când o vedea cât e de răvăşită, numai morala mamei îi mai lipsea.

Şi se simţea atât de dezarmată în faţa situaţiei cu care se confrunta… Ce era de făcut? Iasmina visa urât şi ea nu putea să facă nimic altceva decât să fugă până în camera fetei atunci când începea să urle. Îi ajuta asta? Nu putea şti. Poate că Scorpia avea dreptate, poate că era timpul să apeleze la individul ăla… — cum îi spune? — psiholog sau cam aşa ceva. Mai degrabă pisălog…

Da, sigur, şi dacă o să se afle în sat… Ei bine, soarta Iasminei, cea de copil fără tată, o să fie şi mai cumplită. Şi fără tată, şi cu minţile duse, da’ duse bine. Cu aşa o carte de vizită, ce viitor mai avea fata pe meleagurile astea? Ce băiat cu scaun la cap să încerce să întemeieze o familie alături de ea? O, nu, chiar nu putea să-i distrugă fetei viitorul astfel. Dar, din păcate, Iasmina avea o problemă. Şi Aspazia trebuia s-o rezolve cumva.

 

***

 

— Mă rog, tu te-ai legat la cap, tu să te scarpini, bombăni bătrâna, făcându-şi de lucru pe lângă vatra în care ardea mocnit un butuc zdravăn. Îţi dai seama că, dacă nu te băgai atunci, acum nu aveai niciun fel de dureri de cap? Şi eu tot mai cred că e fata ta, dar dacă tu nici măcar mie nu vrei să-mi spui care este adevărul…

Aşa era mătuşa Magdalena, bombănea mereu şi făcea tot felul de presupuneri cu privire la viaţa nepoatei sale. Uneori se contrazicea singură, chiar în aceeaşi propoziţie, dar nu-i tăcea gura nicio clipă. O fiinţă fără vârstă — Aspazia nu şi-o amintea altfel decât adusă de spate şi uscată ca o stafidă — pe care trecerea anilor o afecta mult mai greu decât pe alţii. De când o ştia, doar cocoaşa din spate i se mai împlinise şi de vreo zece ani nu se mai deplasa decât cu ajutorul unei cârje din lemn de sânger. Dar se încăpăţâna să trăiască singură şi să-şi administreze puţinul ei avut cu o energie incredibilă.

— Mătuşă, eu am venit să-ţi cer ajutorul, să-mi dai un sfat, nu să mă boscorodeşti. Ce pot face eu cu fata?

Bătrâna, care scormonea în sobă, se opri şi-i aruncă o privire care o făcu pe Aspazia să regrete pe dată lipsa de tact.

— Măi fată, cârâi mătuşa. Eu ştiu multe şi am văzut şi mai multe. Chiar credeai tu că treaba aia o să rămână fără urmări?

Aspazia se chirci. Ştia cam ce avea să urmeze. Păi da, că tu ai făcut fata cu cine ştie ce nespălat şi ai încercat să înşeli buna credinţă a oamenilor. Şi asta era, în opinia bătrânei, un păcat de moarte. Părinţii păcătuiesc şi copiii ispăşesc, ce, nu ştiai asta?

Însă bătrâna nu spuse nimic, ceea ce o făcu pe Aspazia să se simtă şi mai stingherită. Şi ea, care credea că-şi cunoaşte mătuşa ca pe propriile buzunare…

— Greu, oftă bătrâna. Greu…

Greu, normal că era greu. Dacă o ţinea tot aşa, cu vise urâte şi ţipete în miez de noapte, bine nu se putea termina. Şi nu dorea să apeleze la psihologul ăla sau cum mă-sa îi mai spunea.

— O fi deochiat-o careva, ce zici? o ispiti mătuşa Magdalena, plimbându-şi mâna uscată ca un vreasc pe muşamaua de pe masă. Mănâncă bine, e vioaie?

— Să fie de la zburător?! presupuse Aspazia bucuroasă că se poate arăta şi ea pricepută, dar şi de faptul că bătrâna o scutise de predica la care se aştepta.

— Zburător pe dracu’ chicoti mătuşa, iţindu-şi printre buze trei rădăcini negre. Cine mai crede în prostia aia cu vărsătorul? Şi-apoi, fata e prea mică, şi ai crescut-o bine, nu cred că s-a dat careva la ea, dar mai ştii? În ziua de azi nu mai poţi fi sigură de nimic. Dar eu cred că fost deochiată. N-ai ascultat, ce spune când ţipă noaptea în somn?

— Nu spune nimic, oftă Aspazia, mustrându-se în sinea sa că nu fusese mai atentă. Ar fi trebuit s-o ia pe fată în camera ei şi să-i vegheze somnul. Aşa, poate că ar fi aflat mai multe.

— Nu spune nimic, dar ţipă cât o ţin plămânii, consideră că e necesar să precizeze.

— Aha, deci poate că nu e aşa de grav, concluzionă bătrâna, cu faţa ridată luminată de un zâmbet de mulţumire.

De unde ştia mătuşa Magdalena că e grav sau mai puţin grav? Aspazia socoti că e mai înţelept să nu întrebe.

— Cred că fata trebuie descântată.

— Descântată?! aproape că ţipă Aspazia, îngrozită de perspectiva acestui leac băbesc şi care ţinea, după ştiinţa ei, mai degrabă de vrăjitorie decât de medicină.

Baba aprobă clătinând din cap.

— Descântată! O fi deochiat-o careva sau poate că i-a făcut farmece. Ce vrei? În ziua de azi lumea este rea şi sunt unii care şi-ar vinde sufletul şi diavolului numai să ştie că-ţi merge mai rău decât îi merge lui.

— Şi cine s-o descânte, tuşă Magdalena?

Bătrâna zâmbi, asemenea unei vulpi sigure de prada ei.

— Eu!

 

***

 

Suprinzător, dar Iasmina nu se împotrivise deloc la sugestia de a fi descântată de mătuşa Magdalena. Ba chiar părea s-o amuze ideea. Iniţial, Aspazia se gândise că ar fi mai bine să nu-i spună care este scopul vizitei la căsuţa bătrânei, dar mai apoi se răzgândise. Dacă fata nu era de acord? Dacă-i făcea o scenă să o ţină minte? Ea ar fi răbdat, dar dacă era de faţă şi mătuşa Magdalena, atunci situaţia putea degenera serios. Nu de alta, dar bătrâna nu încerca niciodată să-şi ţină limba în frâu şi avea un fel de a mânui vorbele… Uneori era mai bine să fii plesnit cu biciul decât muştruluit de mătuşa Magdalena. Şi apoi, trebuia să-i arate că are încredere în ea.

Dar Iasmina cedase. Chiar nesperat de uşor. Şi părea chiar să se bucure că o vor vizita pe bătrână. Aspazia îngrămădise într-o sacoşă câteva borcane cu zacuscă de vinete, brânză de oaie şi compot de gutui, preferatul bătrânei. Nu se cădea să mergi la o sesiune de descântat cu mâna goală!

Afară, vremea începuse să se strice. Peste zi nu se zărise deasupra satului pic de nor, dar acum începuse să ningă.

— O să viscolească, îşi dădu Aspazia cu părerea.

— Da, aprobă Iasmina. Ce fericire că tuşa nu stă prea departe!

— Chiar şi aşa, sper să nu viscolească până nu ajungem acasă. Nu de alta, dar poate fi periculos.

— Periculos?!

A, da. Cum să nu… Iar uitase. Iasmina era la vârsta la care nu i se putea întâmpla nimic rău. Cel puţin aşa credea ea.

Zăpada se adunase pe alocuri în cantităţi impresionante şi cărarea nu se mai vedea. Iar sacoşa, în care Aspazia socotise iniţial că nu erau decât câteva nimicuri, părea să tragă din ce în ce mai greu.

— Lasă, mai avem doar câţiva paşi…

Doar câţiva paşi. Se şi zărea fumul de pe coşul bătrânei.

— N-am mai fost la tuşa de anul trecut, de când am mers cu uratul, îşi aminti Iasmina.

Mda, asta cam aşa era. Ar fi trebuit s-o viziteze mai des.

Bătrâna le întâmpină cu mai multă căldură decât se aştepta Aspazia. În fond, bătrâna nu prea o avea la suflet pe Iasmina. Pentru că era prea tânără şi zvăpăiată, pentru că-i umpluse de ruşine nepoata, pentru că ea era o bătrână uitată de vreme şi cârcotaşă de felul său…

— Bine-aţi venit, fetelor. Hai, intraţi repede şi să începem, nu de alta, dar vine viscolul şi…

Restul expresiei se pierdu într-un cor de mormăieli. Mătuşa se apucase să înteţească focul din sobă, arma ei împotriva iernii.

 

***

 

Deşi mătuşa insistase să rămână la ea peste noapte, Aspazia refuzase. Până acasă nu era chiar aşa de departe şi, în plus, avea treburile ei. Se vor descurca chiar şi pe viscol.

Dar, odată ajunse afară, îşi dădu seama că nu le va fi foarte uşor să răzbată până acasă.

Ningea viscolit şi fulgii mari şi pufoşi care trezesc nostalgia iernii se tranformaseră în ace veninoase de gheaţă.

Însă n-ar fi rămas sub acelaşi acoperiş cu bătrâna în ruptul capului. În primul rând, pentru că nu era sigură că descântecul îşi făcuse efectul. Dacă Iasmina s-ar fi apucat să ţipe în miez de noapte, chiar şi după „tratamentul” bătrânei, atunci mătuşa Magdalena ar fi suferit o gravă lovitură în orgoliul ei de maşteră pricepută la toate. În plus, nu putea spune că era mulţumită. Iasmina se străduise să se abţină, e adevărat, dar de câteva ori tot o pufnise râsul, spre iritarea bătrânei, care nu aprecia astfel de manifestări deplasate, mai ales că ea era foarte serioasă.

O stropise cu conţinutul suspect al unei oale de lut. Nu avea o culoare prea frumoasă, dar bine măcar că nu mirosea. Apoi, bătrâna se lansase într-o litanie mormăită:

 

„Ieşiţi draci

Ieşiți belele

Din braţe

Din piept

Din rărunchi

Din oase

Din gât…”

 

Şi, pe măsură ce descântecul avansa, zumzăiala devenea din ce în ce mai obsesivă şi mai puternică, umplând toată încăperea, strivindu-se de tavanul jos al acesteia.

 

„Să te bat cu cârcei

Să te spânzur de grindă

Să te tai în coasă

Să te strivesc în piuă…”

 

Vocea bătrânei, din ce în ce mai ameninţătoare. Mătuşa Magdalena părea să nu mai vadă, nici să mai audă ceva în jurul ei. Se mişca şi-şi rostea litania ca şi cum ar fi fost posedată. Posedată… Constatarea îi stârnise fiori Aspaziei. Nu era bine, să încerci să scoţi răul dintr-o fată cu ajutorul descântecului. Dar litania înainta şi Iasmina făcea eforturi din ce în ce mai mari să nu râdă.

Bine măcar că se terminase. Cu doar câteva clipe înainte ca Aspazia să ajungă la capătul răbdării, mătuşa declarase că totul s-a terminat. Apoi se trântise pe pat, sfârşită de efort.

— Eu spun că-i gata. Şi dacă spun eu că-i gata…

Mda, dacă spunea mătuşa…

Aspazia mulţumise şi plecase. De când începuse ritualul acela băbesc — pe alocuri ridicol şi sinistru, totodată —, o încercase o senzaţie de disconfort. Atmosfera din casă era apăsătoare, primejdioasă chiar. Suficient cât să-şi dorească să se termine totul mai repede, să poată merge acasă. Acasă, doar ea şi cu Iasmina ei.

Erau în drum spre casă. Dar cât de greu era drumul… Însă Iasmina părea bine. Chiar începuse să facă nişte glume pe seama descântecelor bătrânei. Superstiţii de oameni bătrâni. Când o să le povestească prietenelor…

Aspazia decise pe dată că nu era deloc indicat să le povestească fetelor cu care era prietenă ce anume se întâmplase în casa mătuşii. Pentru că aşa ceva nu era de spus. Nu era decât un nou prilej de a da apă la moară celor care… Celor care o vorbeau de rău pe Iasmina. Chiar şi Scorpia sugerase că nu ar fi ceva în regulă cu ele două. Faptul că ar fi făcut parte din vreo sectă sau cam aşa ceva… Lucruri de-astea nu se spun. Însă o să-i spună acasă, când vor avea ocazia să stea de vorbă doar ele două. O să-i explice ce şi cum.

O rafală de vânt puternică aproape că reuşi s-o dea jos. Aspazia strânse din dinţi şi căută să se sprijine de trunchiul unui copac. Dacă ea abia făcea faţă viscolului, atunci Iasmina…

Poate că era mai bine să accepte ospitalitatea bătrânei. Chiar cu riscul de a-i demonstra că descântecele ei nu sunt atât de grozave pe cât pretindea reclama. Deşi nu-şi aducea aminte ca cineva să se fi plâns de descântecele mătuşii Magdalena…

— Ce e acolo? o auzi pe Iasmina, ca vorbind de departe, foarte departe.

— Ce e, mamă? urlă, încercând să se facă auzită.

Fulgii îngheţaţi îi intrau în ochi. Se simţea îngheţată, istovită. Ce e cu vremea asta?

— Acolo! indică fata, ridicând braţul drept.

Aspazia îi urmări mâna. Nu vedea nimic. Chiar nimic. Acele de gheaţă ameninţau s-o lase oarbă.

— Mergi înainte, fată.

Indiferent ce i se năzărise Iasminei, dacă nu era vorba de vreun urs, lup sau altă lighioană mare cât casa şi înfometată, nu merita atenţie. Era întuneric, era frig, era viscol. Era iarnă.

— Acolo, parcă se zărește o lumină!

Lumină?! De unde vedea Iasmina lumină? La cum se vântura zăpada, Aspazia socotea că n-ar fi putut vedea o lumină nici dacă aceasta ar fi fost de la Farul din Alexandria.

Înaintă către Iasmina, care încremenise în drum, cu mâna întinsă către direcţia din care pretindea că văzuse lumina.

— E acolo, mama, o auzi bolborosind.

— Lasă prostiile, măi fată, hai să mergem Vrei să ne găsească îngheţate prin primăvară?

Parcă era tare greu să se întâmple asta…

O prinse de umăr şi o smuci. Era ca şi cum ar fi încercat să urnească din loc o stâncă. Strigă din nou, însă Iasmina părea să nu mai bage în seamă ce se petrece în jurul ei.

— E acolo, mama, o auzi repetând.

Nu striga, dar exista ceva înfiorător în felul cum se rostogoleau cuvintele de pe buzele ascunse în spatele fularului de bumbac vişiniu.

— Iasmina, termină cu prostiile şi hai să mergem!

Ca şi cum ar fi vorbit la pereţi. Hotărâtă, se postă în faţa fetei. Iasmina se mulţumi să facă un pas în lateral, aţintindu-şi privirea spre ceva ce vedea numai ea.

Of, ce mi-a trebuit?

Poate că descântecul mătuşii Magdalena dăduse alte roade decât cele urmărite. Sau poate că fata ei era nebună, dusă de-acasă, doar că ea era prea obtuză, prea egoistă ca să observe asta? Poate-ar fi fost mai bine să asculte de sfaturile Scorpiei, ori poate că era și mai bine să se întoarcă la casa mătuşii, până nu se întâmpla vreo nenorocire?

— Acolo!

O auzise pe Iasmina sau era numai imaginaţia ei cea care începuse s-o ia razna?

Deodată, fata se puse în mişcare. Părăsi cărarea înzăpezită şi porni spre munte, către pădure.

— Iasmina, ce naiba faci?

Nu-i vorbise niciodată urât, dar iată că porcăria îi zburase din gură.

Însă Iasminei puţin îi păsa. Înainta, croindu-şi drum prin zăpada care-i ajungea până la brâu.

— Ce mă fac? ţipă Aspazia, dorindu-şi din toată inima să le audă cineva. Ce mă fac?

Fusese o zi plină de greşeli, de decizii proaste. Ultima tâmpenie o făcuse cu nici zece minute în urmă. Dorind să mai scurteze din drumul către casa lor de sub poala pădurii, Aspazia îşi dusese fata pe o potecă ce ocolea satul dar care, în mod obişnuit, scurta calea cu mai bine de jumătate de oră. Pe o asemenea urgie, putea să le ofere şi mai mult răgaz. Dar putea să le aducă şi moartea.

Ultima casă din sat nu se mai vedea prin perdeaua de zăpadă. Îşi amintea că-l văzuse, ca prin ceaţă, pe Costel Bobeaucă, cărând un braţ de lemne. Numai el putea să fie, cu cojocul lui mare, care-l făcea să semene cu un urs. Cine să le ajute? Pe cine să cheme în ajutor? Până să anunţe pe cineva, urmele Iasminei aveau să fie şterse de vânt.

O luă la fugă după fată. O să-i tragă vreo două… Nu e de joacă, Iasmina dragă. Poate să aterizeze acum chiar şi o navă cu omuleţi verzi, nu e momentul să părăseşti cărarea. Acasă. Mergem acasă.

Însă copila părea să înainteze prin zăpada groasă ca şi cum ar fi plutit, ca şi cum faptul că se scufunda în stratul alb până la brâu n-o deranja deloc. Cum să te ţii după ea?

Aspazia începu să strige, dar asta n-o opri pe Iasmina. Ba chiar părea să se mişte mai repede. Îşi înteţi eforturile, rugându-se să nu o piardă din ochi sau să cadă în vreo groapă, ceva. Cine ştie ce se mai găsea sub zăpadă. Fata alerga prin troiene, călăuzită de ceva ce doar în mintea sa exista. Era atât de greu…

Dacă fata ei era mai nebună decât era pregătită să accepte? Dacă era ţicnită de-a binelea? După felul în care începuse să se comporte, precis îi lipsea o doagă, dacă nu chiar mai multe. Ce să se facă ea, singură în puterea nopţii şi cu o fată care numai întreagă la minte nu era?

Printre urletele vântului, o auzea râzând întretăiat. Frânturi din ceea ce părea o conversaţie dementă îi ajungeau la urechi atunci când furia iernii se domolea pentru o clipă, doar pentru a-şi relua asaltul cu forţe proaspete.

— Iasmina!

Degeaba striga. Fata părea să nu o audă. Poate că nici nu o auzea, cu urgia ce-i înconjura nici nu ar fi fost greu de crezut, dar dacă ar fi fost întreagă la minte, măcar s-ar fi uitat din când în când în urmă, să vadă ce face mama. Şi se îndepărta de ea. Acum nu era decât o siluetă, jumătate întunecată, jumătate vârsată cu alb.

— Iasmina!

Înjură cum îi veni la gură. Nu mai conta că ar putea s-o audă. Pierdută în lumea ei, Iasmina înainta, fără să ţină cont de nimic.

Aspazia aruncă sacoşa în care mătuşa Magdalena îi înghesuise câteva bunătăţi, drept mulţumire pentru cele pe care i le livrase ea. Şuncă afumată şi nişte costiţă. Nu era mare lucru, dar o îngreunau. Ar fi trebuit să le arunce mai devreme, când încă putea s-o ajungă pe tembela asta de fată şi să încerce s-o tragă spre casă. Acum, abia dacă putea să se ţină pe urmele ei. Unde naiba s-o duce?

În faţa ochilor îi apăru un stâlp cu un profil foarte cunoscut. Apoi se poticni, mai-mai să se prăbuşească. O traversă de cale ferată. Erau pe calea ferată, ceva mai în sus de haltă.

Măcar ştia unde se afla, dar asta n-o ajuta prea mult. Nu putea s-o ajungă din urmă pe fată şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, realiză, dintr-odată, încotro se îndrepta ţicnita de copilă.

— Of, de ce mi se întâmplă mie aşa ceva?

Îşi aruncă şalul de la gât, fără să-i pese că ninsoarea îngheţată îi intra în gură. De fapt, îi făcea mai mult bine decât rău. Simţea nevoia să se răcorească, să urle, să dea cu ceva de pământ.

Existau puţine şanse, dar ceva îi spunea că nu are rost să se amăgească. Fata ei, fata cu care se pricopsise într-o noapte ce semăna leit cu cea care tocmai începuse, se îndrepta, călăuzită de o vrajă ce refuza să se desfacă, chiar spre casa lui Nicu.

Era în stare să desluşească poteca chiar şi pe întuneric, chiar şi după atâţia ani de când nu mai călcase prin zonă. După ce-l găsise pe Nicu cu femeia aia destrăbălată îşi jurase că n-o să mai încerce să-l vadă sau să stea de vorbă cu el. Pentru ea, Nicu încetase să mai existe. Dacă nu poţi iubi pe cineva din toată inima, mai degrabă nu-l iubi deloc. Ea îl iubise pe Nicu cu toată fiinţa. Poate că-l mai iubea; niciodată nu-şi oferise răgazul să se întrebe dacă-l mai iubea sau nu. Dar nu-l mai dorea. Socotise odată că nu merită să-ţi legi sufletul de cineva care e dispus să înşele. Pentru Nicu, femeile nu erau decât nişte pauze binevenite în munca sa, căreia altminteri i se dedica asemenea unui posedat. Dar o terminase cu el. De atunci, nu-şi amintea să-l fi văzut decât de vreo două ori. Şi chiar şi aşa, era prea mult.

Cărarea nu era atât de abruptă pe cât i se nălucea în vis. Meşterul lemnar întreţinea cu mare drag poteca şi — de la poalele muntelui până pe platoul unde era durată minunăţia de cabană — era mai mare dragul să urci. Dar nu pe o noapte ca asta.

Poteca era mărginită de un gard de nuiele, numai bun să se sprijine oamenii obosiţi. Aspazia nu visase niciodată acest gard, deşi îl ştia prea bine. Cumva, lipsa acestuia din somnul ei chinuit, făcea coşmarurile şi mai greu de îndurat. Dar acum se simţi recunoscătoare celui care ridicase gardul.

Glasul vântului, distorsionat de trunchiurile răsucite ale bătrânilor molizi, răbufnea în urlete înfiorătoare. Ca şi cum ar fi gemut laolaltă toţi năpăstuiţii din iad, alături de toate jivinele pădurii. Da, Aspazia era încredinţată că din talazul de sunete se desprindeau şi vaiete de om.

Bolboroselile babei or fi descătuşat urgia asta. Auzise multe legende despre consecinţele nefaste ale unor descântece sau vrăji prost făcute; unele dintre relatări le auzise chiar din gura mătuşii Magdalena, dar nu socotise că erau de crezare.

— Numai baba aia ţicnită şi descântecele ei au pornit totul! îşi strigă neputinţa către trunchiurile ce se zbăteau sub cumplitele lovituri ale vântului. Din fericire, reuşi să se apuce de răzlogii gardului înainte să fie aruncată la pământ. Iasmina… Iasmina nu se ţinea de gard, nu avea atâta minte să o facă, vraja care-i controla mintea (acum Aspazia nu se mai îndoia de faptul că fata ei fusese vrăjită; era vrăjită, nu nebună) o făcea să fie total nepăsătoare la primejdiile ce roiau în jurul ei ca bondarii în jurul borcanului cu miere. Dar, în ciuda faptului că era atât de mică şi de plăpândă, fata se comporta ca şi cum ar fi fost o stâncă. Rafala care fusese cât pe ce s-o doboare pe Aspazia abia dacă o clintise pe Iasmina.

— E vrăjită!

Ce om, normal sau ţicnit, ar fi putut rezista la o asemenea rafală? Numai diavolul era cel care potrivea astfel lucrurile.

Alunecă la vale câţiva paşi. Reuşi să-şi găsească echilibrul, chiar dacă glezna stângă o înjunghie. Piciorul! Îşi sclintise piciorul. Dar ce mai conta un picior sclintit pe lângă nenorocirea care i se întâmpla taman acum? Nu-i păsa nici de picior, nici de nimic. Dacă i se întâmpla ceva Iasminei? Dacă i se întâmpla ceva fetei, ea nu mai avea pentru ce să mai trăiască.

Fata nu se mai zărea. Însă în faţă, cu acoperişul troienit, se zărea silueta cabanei. Prin sticla geamurilor, ca frânturi venite dintr-o altă lume, ca o părere, pâlpâiau lumini jucăuşe.

— Iasmina, nu…

Alergă spre casă, fără să-i pese de piciorul rănit. Iar acesta îi aduse aminte de rană într-un mod perfid. O durere cumplită o săgetă în clipa în care se apropia de prag. Se prăbuşi, bâjbâind după clanţă. Nicu închidea uşa, dar nu o încuia decât arareori. Nu avea de ce să se teamă, nu se temea de nimeni şi de nimic. De ce să se teamă de musafiri nepoftiţi într-o noapte ca asta?

Uşa se deschise şi Aspazia se târî înăuntru.

— Iasmina!

Închise uşa, împingând-o cu şoldul. Urgia de afară încetă ca prin farmec şi brusc fu inundată de un val de căldură. Ce bine e în casă! Doar fluierăturile vântului se mai auzeau, estompate de pereţi.

În hol era întuneric dar undeva, în măruntaiele casei, ardea o lampă, sau măcar o lumânare. Umbre şi lumini palide jucau pe pereţi. Şi-l auzi pe bărbat strigând:

— Ce cauţi aici?

Nu aşteptă răspunsul fetei. Se împinse în mâini şi reuşi să se ridice. Chiar şi într-un picior, îi era mai uşor să înainteze acum, că se afla în casă. Probabil zăpada de pe haine şi încălţări începuse să se topească, inundând podeaua de pin. Nu-i păsa. Trebuia s-o ajute pe Iasmina.

— Ce cauţi aici?

Glasul bărbatului bubuia ca un tunet. Când dorea, Nicu ştia să strige de să tremure geamurile. Putea să domine bărbaţi de trei ori mai mari ca dânsul prin forţa glasului. Însă Aspazia identifică, aproape fără să se gândească la asta, şi glasul spaimei. Nesiguranţă. Nehotărâre. Şi spaimă. Multă spaimă. Glasul îl trăda pe Nicu.

Şi nu asta era întrebarea potrivită. Când afară vântul bate mai-mai să ia coarnele de pe cap la cerb, nu-l iei la rost pe omul care a căutat adăpost sub acoperişul tău. Omeneşte este să încerci să-l ajuţi.

Auzi şi cum Iasmina îi răspunde lui Nicu. Ce anume, asta nu mai reuşi să înţeleagă. Fata nu striga, nici măcar nu încerca să se facă auzită.

— Maică-ta?! Care maică-ta? zbieră Nicu.

Aspazia reuşi să ajungă până la uşa atelierului. Nu o surprindea deloc faptul că, în ciuda furtunii de afară, Nicu îşi continua munca din atelier, meşteşugind fără doar şi poate la vreuna dintre creaturile alea ale lui, atât de înspăimântătoare dar şi atât de vrednice de milă. Doar pe o astfel de vreme se puteau sculpta aşa ceva, îşi spuse Aspazia.

Uşa era întredeschisă şi, la lumina celor două lămpi ce ardeau înăutru, Aspazia îl zări pe Nicu. Nu se schimbase chiar aşa de mult de ultima dată de când îl văzuse. Şi asta se întâmplase cu ani şi ani în urmă. Poate că de vină era şi lumina chioară, ce pâlpâia neîncetat, ca şi cum lămpile s-ar fi vorbit să se stingă amândouă deodată.

Se mai împlinise la mijloc, dar i se mai lărgiseră şi umerii, astfel că nu arăta deloc gras. Era îmbrăcat cu salopetă albastră. Alta decât cea pe care o ştia ea, dar tot salopetă.

Abia atunci Nicu o zări şi pe dată atenţia pe care-o acorda Iasminei trecu pe locul doi.

— Tu ce cauţi aici?

— Am venit să…

Constată că încă nu-și recăpătase suflul. Venise pentru ce?

— Mama, gemu Iasmina. Mama…

— Măi copilă, ţipă Aspazia, repezindu-se asupra ei.

Avea să stea mai târziu de vorbă cu Nicu. Poate o să-i ofere şi nişte explicaţii. Nu le merita, dar era în casa lui. Şi nu dai buzna în casa omului fără să-i spui ceva, chiar dacă e vorba despre omul care te-a rănit, odată, cu mult timp în urmă. Chiar dacă era vorba de o rană care nu se închisese complet niciodată.

Se aşteptase s-o găsească într-un fel de transă, încă sub influenţa unei vrăji pe care nu şi-o putea explica. Să fie de vină bolboroseala babei sau îşi băgase coada vreo altă făcătoare de rele? Dar Iasmina părea cât se poate de normală. Însă părea și foarte rece.

— Mama, gemu printre buzele arse de ger şi viscol. Unde este mama mea?

— Ce treabă am eu cu mă-ta?

Aspazia îi aruncă o căutătură urâtă lui Nicu. Şi-i văzu mâinile tremurând. Nu tremura de frig. Mai degrabă de frică. De ce se temea Nicu? De două femei? Mai exact, de o femeie şi de plodul ei de pripas?

— Mama, unde este mama mea? repetă fata, apăsând fiecare silabă. Unde este mama mea?

— Ascultă…

Glasul sculptorului nu mai avea multă hotărâre în el.

— Ascultă…, cârâi, încercând să se regăsească. Voi două aţi face bine să…

— Mama, ţipă fata isteric şi atât de ascuţit încât Aspazia îşi duse mîinile la urechi. Ce i-ai făcut tu mamei mele?

— Copilă, linişteşte-te, se smiorcăi Aspazia, deşi încerca neliniştită senzaţia că asistă la ceva ciudat, că urmează să se întâmple ceva neverosimil, ieşit din tiparele unei realităţi depăşite de situaţie.

— Nu i-am făcut nimic lu’ mă-ta, naiba să vă ia pe amândouă, răbufni Nicu, trântind ciocanul de lemn undeva prin spatele bancului de lucru. Mă-ta e lângă tine, nu vezi? Şi ceea ce i-am făcut eu lu’ mă-ta nu ne priveşte decât pe noi doi, ai înţeles.

— Ea nu e mama mea, replică Iasmina, lungind cuvintele şi punând pauze insuportabile între ele. Nu e mama mea.

— Şi?!…

Nicu tremura din ce în ce mai tare. Dacă ar fi fost vorba despre un alt bărbat şi nu despre el, Aspaziei i-ar fi fost milă. Dar de Nicu nu-i era. Se simţea mai degrabă intrigată.

— Ce i-ai făcut mamei mele adevărate? Mamei mele care a fost aici, în casa asta!

Era atâta hotărâre în glasul zgâtiei, atâta forţă, încât Nicu se dădu cu un pas în spate. Începu să clipească din ce în ce mai repede, nervos, tic pe care Aspazia îl ştia prea bine. Nicu se simţea încolţit.

— Tu de unde ştii?

Îi scăpase, pur şi simplu.

— Ce să ştie? interveni Aspazia, dar constată că nici Nicu şi nici Iasmina nu-i acordau vreo atenţie. Din punctul lor de vedere, în atelier nu se aflau decât ei doi, implicaţi într-o înfruntare ce depăşea tiparele firescului.

— Ce s-a întâmplat cu mama mea?

— Ţi-am mai spus…, începu Nicu dar se înecă. Începu să tuşească gros, asemenea unui fumător înrăit.

— Mama mea a fost aici!

Câtă încăpăţânare, câtă determinare…

— Da?! Şi, dacă mă-ta a fost aici, ştii şi ce-a păţit, nu?

Nicu îşi revenise surprinzător din accesul de tuse şi Aspazia observă îngrozită că nu mai tremura. Pe chipul lui încă frumos înflorise un zâmbet, dar nu era genul de zâmbet pe care să-ţi doreşti să-l vezi în fiecare zi. Era zâmbetul unui om nebun.

— Asta vreau să-mi spui dumneata, replică Iasmina, deloc intimidată.

— Nu ştiu cine naiba eşti tu, deşi pe maică-ta o cunosc.

— Ţi-am spus, nu e mama mea. Şi tu ştii despre cine vorbesc. Nu vreau să aflu cum v-aţi cunoscut, nu vreau să aflu dacă te-a iubit sau ai iubit-o, nu mă interesează. Vreau să ştiu doar ce i s-a întâmplat. Şi de ce…

— Copil nebun!

Iasmina râse. Râse fără să se clintească măcar vreu milimetru. Un râs răutăcios, plin de sine.

— Copil nebun spui? Dacă asta îţi face plăcere… Dar spune-mi ce s-a întâmplat cu mama mea. Chiar vreau să ştiu.

— Ce-ţi pasă?

— E mama mea. Sau măcar a fost mama mea. Cea care mi-a dat viaţă. Nu crezi că am şi eu dreptul…?

— Nu aveţi niciun drept, scroafe netrebnice. Nici cel mai mic drept. Şi v-aş spune să vă căraţi din casa mea, doar că…

— Doar că n-o să ne laşi să plecăm, nu? chicoti Iasmina, fără urmă de teamă. Aşa cum s-a întâmplat cu mama, vrei să spui.

Nicu îşi pierdu pe dată din aroganţă.

— Ce face?

Iasmina îi râse în nas dar nu era nicio veselie în râsul fetei. Un râs plin de amărăciune, de disperare.

— O ştii prea bine pe mama, spuse deodată Iasmina. Mi-a spus-o. Mi-o spune mereu, din noaptea în care a apărut în visele mele…

— Eşti nebună, ricană Nicu, cu ochii lărgiţi de spaimă. Ce naiba vă aduce în casa mea? Femeie, de ce nu-ţi iei plodul netrebnic şi nu te cari în sat, acolo unde este locul vostru? Nu vreau să ştiu nimic. Nici despre visele voastre, nici despre insinuările tale de copilă ţicnită şi răzgâiată.

— Hei! încercă Aspazia să intervină, însă vocea îi suna obosită, lipsită de orice autoritate.

— Nu încerca să negi, ţipă Iasmina, aproape de isterie. Nu încerca să minţi! Mama mea a fost aici. A fost aici şi nu a mai plecat!

— Minţi cu neruşinare! se stropşi bărbatul, strângându-şi pumnii mari cât nişte baroase.

— Ba tu minţi, i-o întoarse fata făcând jumătate de pas în faţă. Şi cum ar trebui să-ţi spun, tată?

Nicu încremeni, năucit, asemenea unei vite care a primit o lovitură între coarne, dar care încă nu s-a hotărât în ce parte să cadă.

— Ce-ai spus?!

— Ce-ai auzit… Nu-ţi vine să crezi? Mama mi-a spus tot. Mereu îmi spune câte ceva în somn şi mereu vrea să-mi arate ce i s-a întâmplat, doar că este cumplit, atât de cumplit…

Nicu bătu în retragere. Se aşeză molcom pe un scăunaş cu trei picioare.

— Ai mai spus cuiva?

Iasmina râse. Un râs plin de dispreţ.

— Crezi că m-ar crede careva? N-am spus nimic şi oamenii mă cred deja nebună. Chiar şi mama mea, mama care m-a crescut, crede că nu sunt cu toată ţigla pe casă.

— Atunci poate c-o să-ţi spun şi eu ceva, icni bărbatul masiv.

— Nu pot decât să ascult.

— Nu, n-o să stau la confidenţe cu tine. Da, poate că acum ştiu cine eşti deşi, la drept vorbind, nu prea m-a interesat persoana ta. Să fii tu fata aia care a dispărut aşa, fără veste într-o noapte ca asta? Cât să fie de atunci? Vreo cincisprezece ani? Paisprezece? Cine să mai stea să-i mai numere? Dar ai dispărut… Şi chiar dacă ştiam că Aspazia — arătă cu degetul către aceasta, ca şi cum femeia nu l-ar fi auzit, ci s-ar fi aflat pur şi simplu în peisaj, neştiind că cineva îşi dă cu părerea despre persoana ei — s-a ales cu un copil de pripas, nici prin cap nu mi-a trecut că ar putea fi vorba despre unul şi acelaşi copil.

— Se pare că adevărul iese întotdeauna la iveală, aşa cum uleiul iese deasupra apei, observă Iasmina cu detaşare.

— Mda, admise Nicu, cu ochii luminaţi de o hotărâre înfricoşătoare. Adevărul iese la suprafaţă. Doar că n-o să mai apucaţi să spuneţi ceva.

— Ce fel de vorbă-i asta, Nicule? strigă Aspazia.

Nu era o vorbă de duh. Ba dimpotrivă.

— Plodul Cristinei, rânji Nicu, plesnindu-şi palmele una de alta. Chiar dacă e greu de crezut, trebuie să ne plecăm în faţa evidenţei. Tu… Chiar tu… Nu-i vorbă, semeni cu Cristina, chiar de la început m-am întrebat unde am mai văzut eu faţa asta, dar tu…

Îşi suci gâtul spre stânga, trosnindu-şi vertebrele înţepenite.

— Am spus eu că diavolul şi-a băgat coada atunci. M-am gândit că, cine ştie, poate te-au răpit ielele sau cam aşa ceva. E o prostie să crezi în iele şi în Muma Pădurii, dar tu nu mai erai şi… Şi iată-te acum, fiica Cristinei, venită pe capul meu. Leit maică-ta, zău aşa. Doar că ea era ceva mai trecută atunci când diavolul mi-a scos-o în cale. Oricum, diavolul a potrivit bine lucrurile, nu crezi? Două, la preţ de una. Şi mamă, şi fiică!

Strălucirea din ochii bărbatului căpătase o nuanţă dementă. Şi glasul i se îngroşase, plin de hotărâre. Se ridică şi apucă o bardă grea, cu coada uşor încovoiată.

— De regulă, îmi place să trag de timp. Cioplitul lemnului nu se face în pripă, ca şi cum ai fi tocmit cu ziua şi singura grijă este să vină cât mai repede seara, să-ţi iei banii, să-ţi bei rachiul şi să pleci acasă. Şi nu numai în privinţa lemnului îmi place să trag de timp. Îmi place să savurez fiecare clipă, aşa cum face câte un snob când plimbă prin gură vreun vin cu pretenţii. Dar, în cazul vostru, o să fac o excepţie. Şi ştiţi de ce? Pentru că lucrurile pe care nu mi le pot explica mă sperie. Iar lucrurile care mă sperie nu mă lasă să dorm noaptea.

Tăie aerul cu barda, demonstrativ.

— Nicule, ce vrei să faci? gâfâi Aspazia, înaintând cu greu. Piciorul o durea, dar pentru moment existau priorităţi mult mai cumplite decât un picior vătămat.

Se interpuse între bărbat şi fată. Fata ei.

— Ce vreau să fac? repetă bărbatul absent, ca şi cu cum ar fi fost dus pe gânduri. Nu ceva ce vreau. Dar aşa s-au potrivit lucrurile. Treaba asta m-a măcinat, i se adresă Iasminei, privind peste umărul Aspaziei. Dar ce nu te omoară, te întăreşte, parcă aşa se spune. Iar de vreme ce am aflat cum ai dispărut, ce-ar fi să dispari de tot?

— Doar nu vrei să…, se poticni Aspazia, înspăimântată de grozăvia ce încolţise în capul omului.

— Ba da, oftă Nicu. Chiar dacă nu aşa-mi place mie să lucrez. Fata asta ştie mai multe decât e cazul şi, de vreme ce şi tu eşti aici, ştii şi tu destule. Nu ştiu cum a aflat de mă-sa, chiar că nu-mi vine să cred că i-ar fi transmis Cristina ceva anume în vis. Dar ştie. Şi pentru asta… Nu-mi pot permite să ajung în închisoare. Nu pot. Chiar dacă nu sunt eu vinovat. Vinovat este diavolul, el şi-a băgat coada peste tot. Diavolul este vinovat!

— Nu există alt diavol aici în afară de tine, îi aruncă Iasmina, sfidătoare. Sau preferi să-ţi spun tată?

— Termină, prăsilă a satanei!

— Prăsilă a satanei spui?! Nu zău? Mi-ai ucis mama şi acum vrei să mă ucizi şi pe mine? Propriul tău copil?

— Să te ucid?!

Nicu ridică din umeri.

— Pielea mea sau pielea ta? Aşa că ce mai contează cine ţi-e tată, cine ţi-e mamă? Destul că ştii prea multe.

— Dacă îndrăzneşti…, suspină Aspazia ştiind că nu era în stare să-şi ducă ameninţarea până la capăt. Ce putea face ea împotriva unui bărbat înarmat cu o toporişcă? Nu i-ar asigura Iasminei decât câteva clipe de viaţă în plus. Câteva clipe în care să-l vadă pe Nicu omorând-o pe cea pe care-o crescuse. Dar Iasmina nu trebuia să moară. Nu trebuia să moară chiar dacă asta însemna ca ea, Aspazia, să se sacrifice.

— Fugi, puiule!

O să se lupte cu dementul. O să-l ţină în loc cât o să poată de mult, cât îi vor permite puterile secătuite, glezna distrusă, inima ei de mamă. O să-și trăiască cu folos ultimele clipe de viaţă.

— Să fug?! De ce să fug? Mama o să mă apere.

— Mama?!

Un foşnet nepământean începu să agite grămăjoarele de talaş care zăceau pe podeaua atelierului. Mai întâi ca o părere, apoi din ce în ce mai iute. Lumina lămpilor pâlpâia desincronizat, aruncând umbre care de care mai ciudate pe pereţi.

— Mama…

Un ghem de lumină începu să se închege în mijlocul încăperii, chiar între Iasmina şi Nicu.

— Ce-i asta?

Nicu rânji.

— Morţii cu morţii, nu? Crezi că mi-e teamă de o fantomă? Nu mai pot eu de fantoma lu’ mă-ta. Trăiesc cu fantomele în casă, muieri netrebnice ce-mi sunteţi! Ele sunt povara vieţii mele şi sursa mea de inspiraţie. Aşa că nu mai pot eu de asta. Cine are de murit, o să moară!

Un val de frig se lăsă peste cameră. Aspazia îşi văzu deodată aburii propriei respiraţii. Nicu rânji din nou, rotindu-şi ochii de om nebun. Trecu de-a dreptul prin globul de lumină, glob care se lărgi dintr-o dată, căpătând vag conturul unei femei. Ridică barda.

— Da?! Mă-ta ce spune…

Aspazia îşi înălţă mîinile, gata să oprească tăişul ucigaş.

Uşa se pocni de perete.

— Nu mişcă nimeni!

Aspazia răsuflă uşurată. În cadrul uşii, parcă mai masiv ca niciodată şi răsuflând greu, stătea Costel Bobeaucă. Iar în mâini ţinea o puşcă de vânătoare.

 

***

 

— Mai vrei ceai?

Fostul agent negă, clătinând din cap.

— Ştii, n-am mai băut de multă vreme, dar parcă ar merge o ţuică.

— Am nişte rachiu de gutuie de la mătuşă-mea, îi destăinui Aspazia, chicotind complice.

— Merge, numai să n-o fi descântat băbătia.

Râseră amândoi. Nu-şi imaginase vreodată că o să stea la taclale cu fostul miliţian — și fost poliţist, că se pensionase destul de recent. Şi încă în casa ei, pe la o bucată de noapte.

Căută în dulăpior. Sticla era la locul ei, că doar cine era s-o urnească de-acolo?

— Ştii, ani de-a rândul m-a bântuit treaba aia, se destăinui Costel, alunecat pe panta confesiunilor. Mai băuse ceva şi pe acasă şi, dacă tot îşi deschisese pofta, mai golise şi sticla de vin. De ceai îi ardea lui acum?

— Bănuiesc…

— Mda. O să mă poţi ierta? Ştiu că din cauza raportului meu ai avut o serie de neplăceri.

Serie de neplăceri?! Nu era chiar aşa. Mai degrabă o singură neplăcere. Care începuse şi nu mai avea de gând să se termine niciodată. Doar că învăţase să trăiască cu neplăcerea în casă şi să nu mai pună la suflet. Dar îl iertase. Îl iertase încă înainte să le salveze viaţa, ei şi Iasminei.

— Am spus ceva de urmele alea, nu? Atunci când ai găsit-o pe fată…

Da, spusese. Şi ce era cu asta?

— Am găsit nişte urme care duceau dincolo de linie. Nu o să-mi dau seama niciodată cum de nu erau pline cu zăpadă, că pe acolo viscolul îşi făcea de cap. Era câmp deschis, deci ar fi trebuit să le umple cu zăpadă în câteva clipe. Dar erau urme proaspete, ca şi cum ar fi trecut cineva, chiar atunci, pe-acolo. Le-am cercetat cu lanterna. Şi am trecut de linie, până aproape să începi urcuşul. Şi ce să vezi?

— Ce să vezi? repetă toropită Aspazia. Era târziu. Iasmina dormea dusă în camera ei.

— Urmele alea încetau brusc, ca şi cum ăla sau aia care le-a lăsat şi-ar fi luat zborul dintr-odată. Să nu înţelegi nimic. Aici urma proaspătă, că se şi vedea o parte din desenul de pe talpă, aici nimic.

— Ca să vezi! remarcă femeia, doar să spună şi ea ceva.

— Da. Ca să vezi… Mi-am dat seama atunci că nu e lucru curat. Nu mă sperii uşor, dar atunci m-a apucat bâţâiala. Şi nu din cauza frigului de afară. Dacă ai şti că din cauza aia mi-am blestemat clipa în care m-am băgat în miliţie… Era ceva ce nu putea fi explicat. De-aia am şi dat-o cotită şi nu am mai spus la nimeni. M-ar fi crezut careva? Nu m-ar fi crezut nimeni. Dimineaţă, când am trecut pe-acolo, nu se mai vedea nicio urmă, nimic. Şi am socotit că e mai bine să tac. Ştii cum era atunci, dacă nu-ţi vedeai de treabă sau trăncăneai mai mult decât era cazul… Ştiu că ai avut probleme din cauza raportului meu. Atâta m-a dus capul pe mine atunci. Am încercat să mă scot şi te-am băgat pe tine în rahat…

— Ce-a fost a fost, hai să nu mai dezgropăm morţii.

— Ei, cred că de-abia acum începe dezgropatul morţilor…

Tăcură amândoi. Umbla zvonul că procuratura dezgropase câteva cadavre în beciul cabanei sculptorului. Sculptorul, adică Nicu.

După ce Costel îl ameninţase cu puşca de vânătoare şi-l dezarmase, sculptorul îşi ieşise din minţi. Repeta neîncetat că era munca lui, că diavolul era al lui şi el îl inspira dacă-i dădea ascultare. Însă pe el nu-l ascultase nimeni. Fostul plutonier chemase ajutoare, noroc că avea semnal la telefon şi deocamdată lemnarul era internat la nebuni iar acuzaţiile se adunau gârlă.

Prin relaţiile pe care încă le mai avea în Poliţie, Costel Bobeaucă era cât de cât la curent cu mersul anchetei. Nicu recunoscuse că unele dintre femeile care urcau la el, atrase deopotrivă de fizicul lui robust cât şi de creaţiile zănatice ce-i răsăreau de sub daltă, nu mai coborau niciodată. Cel puţin, nu vii. După ce-şi făcea meandrele cu ele, îl apuca câte o nebunie şi le omora. Încercase să sugereze că totul se petrecea repede şi bietele nefericite nu apucau să-şi dea seama că în artist se mai ascundea şi o bestie însetată de sânge, dar declaraţia Aspaziei şi dovezile care încă mai dăinuiau pe cadavrele deshumate făceau tot posibilul să-l contrazică. Nu era decât un dement, un descreierat însetat de sânge, pentru care suferinţa altora era un balsam care-i hrănea inspiraţia.

Pe mama Iasminei o cunoscuse la un târg în capitală şi o cucerise dăruindu-i o statuetă. Una dintre acelea despre care lumea ştia că nu se desparte în ruptul capului. Dar îi dăruise una Cristinei, fără să aibă în minte ceva anume. Şi femeia îl urmase în cabana lui dintre molizi. Unde îşi făcuse de cap cu ea, se iubiseră neştiuţi de nimeni. Cristina nu-l dorea decât pentru ea, iar lui nu-i păsa de restul lumii decât în măsura în care restul lumii îi cumpăra „lemnele” şi-i asigura traiul auster şi plin de mister.

Pe Cristina o răbdase mai mult decât pe oricare dintre femeile care-i trecuseră pragul. Până îi făcuse un copil. Nu se gândise, măcar de dragul copilului, să se oprească, să înceteze să mai ucidă femei şi să-şi găsească liniştea în sânul unei familii? Nu. Pentru el, Cristina nu fusese decât o distracţie mai lungă. Dar tot o distracţie, una care trebuia să aibă şi un sfârşit. Insistase, la fel ca și în celelalte cazuri, că nu o chinuise deloc pe femeie, că totul se terminase „repede şi curat”. Cine să-l creadă? Şi că-şi dorise să aibă grijă de fată, că fata era doar un suflet nevinovat, lipsit de vină. Doar că, atunci când revenise din atelier (mai degrabă din beci, unde ciopârţise cadavrul şi-l îngropase sub pardoseala de piatră), nu mai găsise fata. Cică înnebunise de grijă, se chinuise ani de-a rândul, bântuit de faptul că i-ar fi putut face un rău copilei în timp ce se afla într-o transă diavolească. Da, uneori cică nu-şi putea aduce aminte unele lucruri, aşa că… Totuşi, se pare că nu era chiar aşa de nebun precum pretindea. O expertiză de specialitate susţinea că are discernământ. Alta era în curs de desfăşurare. Cică era un pacient dificil, viclean şi egoist, care încerca să se scoată basma curată. Dar n-o să-i meargă, prevestise Costel. Nu avea cum să-i meargă. De caz se ocupau specialişti trecuţi prin ciur și prin dârmon. O să-i dea de capăt, până la urmă.

— Şi chiar crezi că fata aia, moartă fiind, ar fi putut veni până la tine, în sala de aşteptare, cu copilul în braţe?

Costel devenise dintr-odată foarte palid. Îşi aprinse o ţigară. Aspazia se gândi să protesteze; în casa ei nu se fuma, dar cedă înainte să treacă la fapte. Ce mai conta? Bărbatul acesta, pe care îl urâse în numeroase momente din viaţa ei, îi salvase viaţa. Dar mai ales, salvase viaţa Iasminei. Şi pentru asta se simţea datoare faţă de el cu propria viaţă.

— Pare greu de crezut, nu?

— Greu de crezut?! Eu zic că e imposibil.

— Dar totuşi s-a întâmplat, nu? Cine altcineva putea să ia copilul din casa lui Nicu?

— Nicio fiinţă vie.

— Nicio fiinţă vie, bine spus. Lumea asta este plină de mistere şi iată că ne-a fost dat şi nouă să trăim unul.

— Da…

Fumul ţigării se ridica leneş spre tavan. Parcă simţea şi ea nevoia să tragă un fum. Nu mai fumase din liceu. De fapt, se lăsase înainte să se apuce de acest „sport”. Scorpia, desigur, cine altcineva? Dar îi era recunoscătoare pentru asta.

— Ştii, atunci când v-am văzut trecând pe la mine, pe lângă casă, mi-am adus aminte de ceva, aparent fără legătură cu voi, oftă Costel. După ce-ai găsit fata, am visat de vreo două ori ceva ciudat.

— Ai avut coşmaruri?!

— Nu, nu coşmaruri, doar că… Doar că era un vis care părea să se repete. Nu ţin minte să mi se fi repetat vreun vis de prea multe ori, poate că acelea în care mă vedeam dat afară din miliţie şi trimis să sparg piatră la Canal. Aşa mă visam cel mai des. Doar că visul de care-ţi spun era altfel. Vedeam mereu o femeie în straie negre, una lungă şi slabă, care cobora din munte şi-mi tot repeta să am grijă de fata ei.

— O femeie înaltă şi slabă?! Să fi fost Cristina?

— Poate… Cine ştie? Destul că la asta m-am gândit. Pe urmă, am intrat în casă, dar treaba asta cu visul nu-mi dădea pace. Şi mi-am amintit cât de multe ai avut de tras din pricina mea…

— Lasă, ce-a fost a fost…

— Nu, nu… Ştiu că ţi-au mâncat zilele, în special dobitocul ăla de la Partid, Ţurcănaşu sau cum îi mai spunea. Şi asta din cauza raportului făcut de mine.

Da, aşa era. Ţurcănaşu îi făcuse multe zile fripte. Dar astea trecuseră de mult. Nu mai ura pe nimeni, nu mai învinuia pe nimeni. Erau toate date deoparte. Ce conta acum era doar faptul că Iasmina se simțea bine. Nu mai avea coşmaruri, doar că uneori o surprindea plângând după mama ei. Mama care se jertfise de dincolo de mormânt, pentru a-i salva viaţa. O să fie bine, îşi spusese. Trebuia să fie bine. Cristina, necunoscuta care-i dăruise fericirea vieţii, se sacrificase pentru asta.

— Da, continuă fostul milițian, mi-am adus aminte cât rău ţi-am făcut. Ţi-am făcut rău ca să-mi fie mie bine… Şi atunci mi-am spus că trebuie să vă ajut să ajungeţi acasă. Chiar dacă urma să mor pe viscol. Nu ştiu ce-a fost în capul vostru când aţi luat-o peste deal, de-a dreptul, dar trebuia să fac ceva. Mi-am luat puşca şi am plecat după voi. Abia vă mai vedeam prin viscol; am tot strigat, dar cine să mă audă? Mâ gândeam să trag un foc, dar cine ştie ce dandana mai ieşea din asta? Dacă te-ai fi uitat în urmă, m-ai fi văzut înaintând prin zăpadă. Mergeaţi cam repede, dar nu v-am pierdut din ochi. Până la cărarea de pe munte. Dar erau urme prin zăpadă. Şi am ajuns la timp. Nu am bănuit nicio clipă că Nicu ar fi…. Ar fi ceea ce este, cum s-o spun altfel, dar parcă-mi spunea ceva că nu e lucru curat acolo.

— Ai ajuns la timp, asta contează.

— Da, măcar o dată am făcut şi eu ceea ce trebuia. Tu ai văzut un fel de femeie de ceaţă acolo, în atelier?

Aspazia nu-i dădu răspunsul pe dată. Da, văzuse. Doar că nu era de ceaţă. Mai degrabă de lumină, un contur vag, dar văzuse ceva. Dar asta chiar că nu mai conta.

Dintr-un imbold pe care nu se simţea capabilă să şi-l explice — nici nu dorea, de fapt, descoperi asta plină de plăcere — se rezemă pe umărul masiv al bărbatului şi acesta o cuprinse cu o delicateţe aproape paternă. Nu-şi amintea să se fi simţit vreodată atât de bine, de împlinită. O pace adâncă îi legăna sufletul şi Aspazia începu să vadă lumea cu alţi ochi. Nu era chiar tânără, dar ce mai conta? Avea deja o fată. Fata ei, i-o încredinţase Cristina. Şi nici bărbatul de lângă ea nu era de lepădat. Nu era bătrân; ieşise la pensie mai devreme, în Poliţie se putea asta. Era divorţat de vreo opt ani şi avea copii deja mari, plecaţi pe la casele lor. Iubire? Parcă de asta le ardea lor? Mai bună decât toate este înţelegerea. Cine ştie? Poate că asta era şansa pe care încetase s-o mai aştepte. Închise ochii şi, legănată de braţul vânjos al bărbatului, Aspazia începu să viseze.

 

Mileanca, joi, 30 mai 2013 –

miercuri, 25 septembrie 2013