Exploratori pe planeta Radio – Nicu Gecse
Fragment din cartea dedicată împlinirii a 50 de ani de la înființarea Canalului 3 al Radiodifuziunii Române
Din februarie 1990, Programul 3 și-a reluat emisia și a devenit Radio România Tineret. Odată cu extinderea timpului de emisie și cu unele modificări în structura instituției, a apărut nevoia angajării unor redactori noi și, ca prim pas, s-a încercat cooptarea unor foști colaboratori ai emisiunilor și rubricilor radio. Lui Ștefan Ghidoveanu i s-a încredințat continuarea proiectului Exploratorii lumii de mâine.
Pe la finalul lunii mai, primesc un telefon de la Ștefan, care mă roagă să colaborăm la un proiect de carte, mie revenindu-mi realizarea grafică a copertei, iar traducerea o făcea el. Nu mai discutasem de câțiva ani, dar propunerea mi s-a părut tentantă. Nu știam nimic despre schimbările produse la Radio România și m-a surprins când am aflat că îl pot găsi acolo.
În ziua stabilită, m-am dus la intrarea din strada Nuferilor (încă se numea așa), unde mă aștepta la poartă un bilet de intrare semnat. Din dorința de a nu întârzia, ajunsesem cam cu o jumătate de oră mai devreme, dar am intrat, am luat liftul până la etajul 5 și încercam să deslușesc numerele înscrise pe uși. Urmând principiul shakespearian „se vede un glas“, am recunoscut după voce silueta care mi-a dat binețe în timp ce înainta spre mine pe culoarul slab luminat. I-am răspuns grăbit, surprins de o asemenea coincidență. Mă întâlneam pentru a treia oară cu domnul Dan Ursuleanu, dar am discutat preț de mai multe minute.
La câțiva metri distanță, era o ușă deschisă. La un moment dat, apare silueta prelungă a lui Ștefan Ghidoveanu, rămâne în prag, apoi se decide să vină spre noi. Ne salută și mi se adresează oarecum nedumerit:
– Cunoșteam vocile, dar nu știam de unde s-o iau pe a ta. Credeam că vii mai târziu…
– Da, am ajuns mai devreme.
– Nu vrei să-mi citești un text pentru o rubrică?
– Să citesc un text pentru Exploratori? Nu-nu. Nu se poate.
– Ai voce bună, caldă, și pronunți corect.
– Așa este, îl susține Dan Ursuleanu, parcă încântat de idee.
– Nu. Știi ceva, Ștefan? Comparativ cu mine, bunica lui Delavrancea era o novice plină de candoare. În armată, la orele de învățământ politic, glasul meu adormea șaptezeci de soldați în zece minute. Nu vrei asta!
Râdem tustrei.
– N-am încotro, spune Ștefan Ghidoveanu. N-am voci masculine în emisiune, altele decât a mea. Trebuie să mă ajuți.
Un sfert de oră mai târziu, în cabina de înregistrare, emoționat și fâstâcit, am citit cu noduri în gât un text critic din care nu am înțeles nimic, în care toate virgulele păreau puse anapoda, oprindu-mă să fac pauze și când era cazul, și când nu. Doamna operatoare mai avea un minut și demisiona elegant, dar ferm. Ștefan a oftat, a sugerat să luăm o pauză și s-a dus să fumeze. Am recitit în gând tot materialul și am pus virgule de-o șchioapă pe foi, unde le simțeam eu. Urmarea? La fonotecare, a doua citire a avut nevoie de doar 15 intervenții. Cred că la prima ar fi trebuit 90 pentru doar 7 minute de lectură. Așa am devenit colaborator săptămânal al Exploratorilor. Proiectul cu coperta de carte a căzut în seama altcuiva.
Ca inginer într-un institut de cercetări, mă ocupam îndeosebi de documentare, învățând din ce făcuseră alți, selectând și traducând informații tehnice utile din revistele de specialitate străine pentru temele pe care le aveam în lucru. Așa că am acceptat să scriu materiale științifice informative pentru emisiunea Exploratorii lumii de mâine, pe care le citeam din ce în ce mai bine, fiindcă știam unde pusesem virgulele și alternativa de a le edita eu cu foarfeca nu îmi părea foarte atractivă.
În schimb, cel mai fascinant lucru la Radio era să descopăr treptat chipurile care se ascundeau de ani buni în spatele vocilor pe care le cunoșteam deja: Camelia Stănescu, Marius Groza, Mihaela Ioan, Florin Helmis, Sorin Caracseghi, George Enache, Aurel Dinu, Sebastian Sârcă, Costin Diaconescu sau Cristina Vasiloiu, ca să ofer doar câteva nume pe care le-am văzut în primele săptămâni de colaborare. Mai mult decât atât. Odată pătrunși în spațiul de emisie, observam cum oamenii aceia minunați își lăsau la ușă problemele personale, durerile și neîmplinirile, știute sau nu, pentru că erau profesioniști, iar profesionalismul nu admite concesii.
Cabinele de înregistrări, de exemplu, aveau un program minuțios pus la punct, dar nerealist și greu de respectat, mai ales dacă apăreau evenimente neprevăzute sau invitați deosebiți. Într-un astfel de moment am simțit că îmi cade cerul în cap. Aveam de înregistrat două texte pentru două ediții diferite, ceea ce m-ar fi scutit de un nou drum până la Radio. Un sfert de oră ar fi fost suficient și m-am prezentat la cabină cu o jumătate de oră înainte să expire spațiul pe care îl aveam rezervat. Doar că, în cabină se afla deja uriașul actor Mircea Albulescu, lecturând cu talentul său colosal un text care se înregistra pentru Radio Cultural. Operatoarea mi-a făcut semn să aștept, iar eu am tăcut mâlc, ascultând fascinat cum cuvintele și frazele se supuneau cu pioșenie nemaiîntâlnită meșterului Actor, care le oferea cu migală dezinvoltă o nouă viață. După doar câteva minute, mi s-a alăturat în tăcuta-mi admirație și doamna redactor care-l avea invitat pe maestru. Timpul nu mai avea trecere, avea doar aripi. Curând un alt domn s-a alăturat uluirii noastre – venise prompt ca să nu piardă din fereastra pe care o avea prinsă în program. Când Actorul a încheiat, a închis cartea cu un gest umil, parcă atent să nu o strivească, s-a ridicat de la masă și a ridicat timid din umeri, ca un copil care făcuse o poznă. Apoi a ieșit din cabină și, în vreme ce noi ne temeam parcă să spunem ceva ca să nu rupem vraja, ne-a dat tuturor binețe și a rostit simplu, cumva spășit: „Mulțumim pentru îngăduință!“ Operatoarea a pus banda cu înregistrarea într-o cutie de carton și i-a înmânat-o doamnei redactor, care a plecat grăbită să-și urmeze invitatul. Textele le-am înregistrat de îndată ce s-a putut, cam după o oră, deși părea că nimic nu mai poate fi interesant în acea seară.
Cum e și firesc, minunea s-a repetat la Radio și nu doar o singură dată. Cum încă era o mare nevoie de voci profesioniste la Exploratori, am apelat la bunul meu prieten Florin Anton, actor la Teatrul de Comedie și profesor-asistent la IATC, ca să ne dea o mână de ajutor. Mai colaborase cu secția Teatru a Radiodifuziunii, așa că lectura unui text i s-a părut un proiect interesant. Ștefan îl aștepta cumva sceptic, deși mai lucrase cu actori profesioniști. Particula comedie îi șubrezea încrederea, dar eu știam de cât tragism și dramatism era capabil invitatul meu. Pe masă, dinaintea microfonului din cabina de înregistrare, era volumul Omul ilustrat de Ray Bradbury, traducerea mai veche. Semnul de carte era pus în dreptul povestirii Ploaia nesfârșită. Florin Anton a cerut un răgaz de câteva minute cât să citească textul în gând și să-și fixeze unele detalii și nuanțe. Apoi a făcut câteva mișcări de încălzire a maxilarului, a tușit ușor și a făcut semn că poate fi pornită banda de înregistrare. Noi cunoșteam textul, dar în urechile noastre ajungeau cuvinte altfel, cu ochii minții vedeam create aievea imagini noi, cu fațete inedite. Actorul a citit nuanțând impecabil, solicitând o singură dată o oprire și o derulare a benzii la punctul precedent. Îmi amintesc că i-a uluit pe cei doi operatori de la înregistrări citind fenomenal acel text pe care nu-l știuse până atunci. După ce a primit o ilustrație muzicală de excepție, înregistrarea a devenit un giuvaier. Mă tem că nu se mai păstrează în fonotecă însă. Ștefan Ghidoveanu mi-a reproșat prompt: „De ce l-ai ținut ascuns și nu l-ai invitat mai devreme?“ Colaborarea actorului Florin Anton cu Exploratorii a durat mult după aceea, cel puțin până în 2015, din câte știu eu.
Cum materialele științifice nu erau suficiente și nici tocmai atractive din punct de vedere jurnalistic, redactorul Ghidoveanu mi-a cerut la un moment dat să aleg o carte, oricare carte cu subiect cât de cât SF, și să-i fac o recenzie. Am ales Malevil de Robert Merle, apărută în traducere românească în 1977, la editura Univers. Nu eram obișnuit să scriu cronici de carte, dar am așternut totul pe hârtie ca dintr-o suflare, atent să nu fiu nici detașat, nici pasional, nici partizan, nici evident neutru. Emisiunea a mers la avizat, s-a difuzat pe post și, în aceeași după-amiază, pe când pregăteam un alt material pentru lectură, am fost întrerupt de redactorul emisiunii care mi-a spus oarecum mâhnit că am comis un mare pocinog, așa că să fac bine și să merg un etaj mai sus, ca să-mi încasez muștruluiala cuvenită de la redactorul-șef adjunct, nimeni altul decât distinsul publicist și profesor Titus Vîjeu, pe care îl ascultam pe când urmăream emisiunea Șapte zile, șapte arte. În acel moment, nu aveam nevoie de scări sau de lift ca să urc; îmi venea să intru în pământ doar prin resurse proprii. Am suspinat lung, am urcat pe scări un etaj, am bătut spășit la ușă, am spus stins „Bună seara“ și am încercat destul de stângaci să schițez un zâmbet. Imaginați-vă cum este să fii un tânăr cu pregătire de inginer, să fii convocat de un ilustru critic și istoric literar ca să-ți spună părerea domniei sale despre cronica de carte pe care ai comis-o, nu oricum, ci grav. Numai că în câteva clipe am parcurs drumul de la iad la rai cu viteză superluminică. Redactorul șef-adjunct mă chemase, dimpotrivă, pentru că dorea să-l cunoască pe cel care scrisese cu sensibilitate și echilibru o cronică de carte pertinentă și să-l încurajeze să continue. În loc de urecheli, primisem laude, nu sunt tocmai convins că meritate. Ștefan Ghidoveanu îmi făcuse o farsă.
Cam la un an după aceea, când deja activitatea mea de colaborator al redacției se extinsese și la alte rubrici și emisiuni, Irina-Iana Baltă m-a invitat să particip în direct la o ediție duminicală a emisiunii Radio în blue-jeans, a cărei realizare îi fusese încredințară recent, alternativ, prin rotație. Dacă ajunsesem deja să depășesc emoțiile microfonului din cabina de înregistrare, mă așteptam ca proba directului să îmi creeze probleme insurmontabile. Eram chemat să prezint succint un eveniment SF care urma să se petreacă și pregătit să răspund la eventualele întrebări legate de organizarea lui, mai ales că se adresa îndeosebi tinerilor pasionați de literatură. Am ignorat microfonul cu un aplomb de care nu mă credeam în stare, am vorbit fluent, fără ezitări, m-am descurcat onorabil, credeam eu. Abia ies din cabină, că sună telefonul.
Operatoarea de emisie răspunde, se uită mirată și întreabă:
– Care Nicu?
Îi fac semn că eu sunt cel în cauză și îmi dă receptorul. La telefon era Ștefan Ghidoveanu, redactorul cu care colaborasem cel mai mult și care mă știa cel mai bine.
– Dom’le. Ascultă-mă bine. Tu n-ai ce căuta la Exploratori…
M-am făcut palid, credeam că s-a supărat pe mine și nu înțelegeam de ce, mai ales că știa că voi fi prezent în direct. Apoi continuă:
– Mă, tu ești om de direct!
De atunci am preferat să lucrez împreună cu echipa pe care o strânsese Irina în jurul acelei emisiuni-maraton, îndeosebi pentru că, astfel, prezența mea la Radio România Tineret devenea necesară doar duminica. Îmi diversificasem genurile jurnalistice pe care le abordam, făceam comentarii, reportaje, organizam mici concursuri și căutam sponsori pentru premii, asiguram secretariat de redacție preluând apeluri telefonice și notând opiniile sau răspunsurile ascultătorilor.
Spre finalul anului 1996, noua conducere a postului a luat decizia de a schimba niște lucruri, dar schimbarea nu aduce întotdeauna doar lucruri bune. Urmau să apară în grilă mai multe concursuri destinate ascultătorilor, numai că nu avea cine să le gândească, să le pregătească și să le prezinte. Prelucrarea răspunsurilor venite de la participanți, stabilirea unor ierarhii și a premiilor nici nu păreau să fie luate în calcul. Probabil, urma să „facem până iasă bine“. Rugat de Irina-Iana Baltă, m-am înhămat la corvoadă și am proiectat patru concursuri distincte – Pretexte, Fazan, Piramida și Logicon (care revenea după mai mulți ani în grilă). Urma ca ele să fie difuzate în patru zile succesive din săptămână la 11,50 și, în reluare, la 17,50, dacă îmi amintesc corect.
Cel mai mult mă preocupa Logicon-ul. Aflasem că redactarea rubricii fusese preluată de la Dan Ursuleanu, fiind realizată pentru o vreme de Mihai Dudea, apoi de Răzvan Ursuleanu și, ulterior, de Florin Bălănescu, faimos în elita rezolvitorilor.
Știam la ce mă înhămam, mai ales că îmi continuam munca de cercetător științific. De aceea, m-am decis să mă consult cu predecesorii mei și am discutat, pe rând, cu ambii domni Ursuleanu, tată și fiu. Răzvan mi-a spus că se bucură de reluarea rubricii și că, din fericire, nu am de preluat un clasament anterior, cu punctajele aferente acestuia. Când am discutat cu maestrul Dan Ursuleanu pentru a primi permisiunea de a relua rubrica, lucrurile au fost ceva mai complexe. I-am sesizat în privire licărul de bucurie pentru că floarea plantată cândva urma să înflorească iar. Eram însă grădinarul potrivit? Eu veneam cu mult aplomb și cu rigoare de documentarist și inginer. Aveam creativitate, răbdare, precizie și acuratețe. Erau suficiente? L-am întrebat. Iar Dan Ursuleanu mi-a spus așa: „Ar mai fi ceva – păstrează bucuria în glas. Zâmbetul se aude!“ Am înțeles imediat că era un îndemn să fiu mai maleabil și să nu uit că le propun ascultătorilor să se joace. Poate că era bine să nu mă iau prea în serios și să nu uit să zâmbesc. Sfatul mi-a prins bine ulterior. Puteți să-l preluați, fără drepturi de autor.
Am reluat Logiconul și l-am derulat vreo patru luni și jumătate. La căsuța poștală, pe care o închiriasem pentru că scrisorile parveneau cu întârziere în redacție, probabil dinadins, primeam săptămânal circa 400 de scrisori.
Cea mai frumoasă amintire din acea perioadă este că mă deplasam prin institutul în care lucram documente la avizat și semnat, în timp ce în difuzoare se auzea o rubrică prezentată chiar de mine la Radio România Tineret. După 14 ani în care lucrasem în institut, toți colegii îmi recunoșteau cu ușurință vocea. De câte ori revăd în minte figurile uluite ale celor care credeau că mă aflu la Radio, nu la serviciu, concluzionez că a fost o experiență care a meritat tot ce am investit în ea.
Apoi serviciile mele n-au mai fost necesare. Colaboram din pasiune, nu pentru bani. Nu îmi pare rău că am fost nevoit să renunț la colaborare și să plec, ci regret că oamenii de calitate rămași nu s-au bucurat de un viitor în Radio cum ar fi meritat!
Un proverb japonez spune că o broască din fântână nu are habar despre largul mării, înțelesul fiind acela că orice om se mulțumește să judece lucrurile după propria lui experiență îngustă, ignorând ce se petrece în lumea largă. Mi-am distilat gândurile, apoi mi-am revizuit drastic textul încât să rămână doar ceva frumos despre oameni frumoși. Dacă n-am izbutit, alocați-mi o fărâmă de iertare!
Post-scriptum
De obicei, ne imaginăm realitatea mai frumoasă decât este. Peste câteva zile Radio România Tineret va împlini 50 de ani. La jubileu, mulți dintre oamenii dragi pe care i-am fi vrut prezenți lângă noi – colegi, colaboratori și prieteni – vor răspunde prezent doar din amintirile sau din sufletele noastre, ori – cine știe? – dintr-o lume mai bine imaginată decât aceasta. Realitatea este mult prea adesea nedreaptă, dar c red că fiecare dintre noi este o sumă a ceea ce am știut să dăruim și să primim de la cei cu care ne-am petrecut momente din viață.
Timpului îi place să se joace cu noi în moduri nebănuite. Acum zece ani, la începutul lui martie 2013, inimosul și neobositul Dan Ursuleanu n-a avut opțiunea de a-și continua misiunea pământeană. I-a fost hărăzită o stea doar a lui, unde să-și continue fascinat truda ca făuritor de frumos, umor și jocuri de cuvinte.
Șapte luni mai târziu, la inițiativa lui Eugen Lenghel, câțiva oameni pasionați de cuvântul scris și de lectură, tinerii de odinioară care aveau în emisiunea Exploratorii lumii de mâine un reper al dezvoltării lor ca oameni de viitor, au pornit un proiect ambițios – revista de literatură și arte vizuale Ficțiuni, cu apariție exclusiv online. Răsfoindu-i paginile, veți întâlni schițe, povestiri și poeme aparținând mai multor scriitori români, clasici și contemporani, cât și foarte multe traduceri, fără o preferință aparte pentru genul science-fiction. Acestora li se adaugă frecvent editoriale, cronici de carte, concursuri, grafică și caricatură.
În noiembrie 2022, Dan Ursuleanu ar fi împlinit 80 de ani. În octombrie 2023, revista ficțiuni.ro va împlini 10 ani. Ținând cont de aceste repere, în toamna anului trecut, redacția revistei Ficțiuni a organizat Concursul național de proză scurtă „Dan Ursuleanu“, rezultatele jurizării fiind anunțate în ziua în care maestrul cuvintelor ar fi devenit octogenar. Cu solicitudine și generozitate, doamna Camelia Stănescu-Ursuleanu ne-a făcut onoarea de a se număra printre membrii juriului. Laureații primei ediții au primit premii în bani, iar organizatorii pregătesc deja o nouă ediție a concursului – aviz celor care scriu cu talent și, mai ales, celor care doresc să acorde sprijin financiar unui act de cultură.
Vă mulțumesc.