Corăbiile sinucigașe – Horacio Quiroga

Traducere și adaptare din limba spaniolă: Nicu Gecse

Se pare că sunt puține lucruri mai terifiante decât întâlnirea pe mare cu o corabie abandonată. Dacă ziua pericolul este mai mic, noaptea ele nu se văd și nu există niciun fel de avertisment posibil: impactul este inevitabil.

Abandonate dintr-un motiv sau altul, aceste nave navighează cu încăpățânare în direcția curenților sau a vântului, mai cu seamă dacă au pânzele desfăcute. Așa că străbat mările, schimbându-și în mod neașteptat traseul.

Multe vapoare care nu au ajuns niciodată în port au dat în drumul lor peste una dintre aceste corăbii tăcute ce călătoreau pe cont propriu. Întotdeauna, în orice moment, există șansa de a le întâlni. Din fericire, curenții obișnuiesc să le poarte spre Marea Sargaselor. Corăbiile se opresc în cele din urmă ici sau colo, rămânând nemișcate pentru totdeauna în acea pustietate de alge. Astfel, treptat, ele se dezintegrează. Doar că altele vin în fiecare zi, ocupându-și locul în tăcere, astfel că portul liniștit și sumbru este mereu frecventat.

Fără îndoială, motivul principal al abandonării acestor corăbii îl constituie furtunile și incendiile ce lasă schelete negre rătăcitoare la voia întâmplării. Dar există și alte cauze ciudate, printre care putem include ce s-a întâmplat cu Maria Margarita, care a plecat din New York pe 24 august 1903 și care pe 26 dimineața a intrat în câmpul vizual al unei corvete, căreia nu i-a răspuns la semnale. Patru ore mai târziu, o barcă nu a primit niciun răspuns și s-a apropiat de Maria Margarita. Pe corabie nu era nimeni. Tricourile marinarilor se uscau la prova. La bucătărie, focul mașinii de gătit era încă aprins. O mașină de cusut avea acul suspendat deasupra cusăturii, ca și cum ar fi fost părăsită cu un moment înainte. Nu era nici cea mai mică urmă de luptă sau de panică, totul era în ordine perfectă; și toți lipseau. Ce se întâmplase?

În noaptea în care am aflat despre acest fapt eram mai mulți adunați pe punte. Ne îndreptam spre Europa, iar căpitanul ne relata povestea lui maritimă, perfect adevărată, de altfel.

Prezența feminină, cucerită de starea conflictuală prezentă, asculta înfricoșată. Domnișoarele nervoase ascultau fără voie, cu urechile ciulite, vocile marinarilor de la prova. O doamnă proaspăt căsătorită îndrăzni să întrebe:

— Nu cumva or fi fost luați de vulturi?…

Căpitanul zâmbi blând:

— Cum, doamnă? Vulturi care să fi luat echipajul?

Toți au râs, chiar și tânăra, deși ușor rușinată.

Din fericire, un pasager știa ceva despre incidente similare. L-am privit toți cu multă curiozitate. Pe parcursul călătoriei fusese un excelent tovarăș de voiaj, care admira peisajul de unul singur și vorbea puțin.

— Ah, dacă ne-ați povesti mai multe, domnule! l-a rugat tânăra care se gândise la vulturi.

— Nu am nicio obiecție – aprobă omul discret. În două vorbe, și în mările nordului, la fel ca în cazul corabiei Maria Margarita despre care ne-a vorbit căpitanul, am găsit odată un vas cu pânze. Cursul nostru – și noi călătoream cu un vas cu pânze – ne-a adus aproape de el. Aerul ciudat de corabie abandonată, care nu înșală când este vorba de o ambarcațiune mare, ne-a atras atenția și ne-am încetinit mersul pentru a o putea observa mai atent. În cele din urmă, am trimis o barcă; la bord nu se afla nimeni, iar totul era, de asemenea, în ordine perfectă. Doar că ultima însemnare din jurnal era datată cu patru zile în urmă, așa că nu ne-am simțit impresionați. Ba chiar am râs puțin de celebrele dispariții subite.

Opt dintre oamenii noștri au rămas la bordul noii nave pentru a o conduce. Urma să navigăm ca navă de escortă. Spre seară am rămas puțin în urmă. A doua zi am ajuns la corabie, dar nu am văzut pe nimeni pe punte. Am trimis din nou barca, iar cei care au urcat la bordul corabiei au căutat în zadar: toți dispăruseră. Niciun obiect nu era nelalocul lui. Marea era complet liniștită pe toată întinderea ei. În bucătărie fierbea încă un vas cu cartofi.

După cum veți înțelege, teama superstițioasă a oamenilor noștri a ajuns la punctul culminant. După scurt timp, șase dintre ei au luat inițiativa de a umple golul lăsat de echipaj, iar eu am mers cu ei. Abia ce am ajuns la bord, noii mei tovarăși s-au hotărât să bea pentru a alunga orice preocupare. Se așezaseră în cerc și, după vreo o oră, majoritatea cânta deja.

A venit amiaza și a trecut vremea siestei. Pe la patru, briza a încetat și pânzele s-au pleoștit. Un marinar s-a apropiat de balustradă și s-a uitat la marea uleioasă. Se ridicaseră cu toții în picioare, plimbându-se, fără chef de vorbă. Unul s-a așezat pe o frânghie și și-a scos cămașa pentru a o petici. A cusut o vreme în tăcere. Apoi s-a ridicat brusc și a fluierat lung. Însoțitorii lui și-au întors privirile spre el. S-a uitat la ei vag, la rându-i surprins și s-a așezat din nou. O clipă mai târziu, a lăsat cămașa pe funia împletită, a trecut peste balustradă și a sărit în apă. Auzind zgomotul, ceilalți și-au întors capetele, încruntându-se ușor. Au uitat imediat cele întâmplate, revenind la apatia comună.

După un timp, altul s-a întins cât era de lung, și-a frecat ochii în timp ce mergea și a sărit în apă.

A mai trecut încă o jumătate de oră; soarele apunea. Deodată am simțit că cineva mă atinge pe umăr.

— Cât este ceasul?

„Cinci”, am răspuns. Bătrânul marinar m-a privit suspicios, cu mâinile în buzunare, și s-a întins pe jos dinaintea mea. S-a uitat îndelung la pantalonii mei, distras. În cele din urmă a sărit în apă.

Cei trei rămași s-au apropiat rapid și s-au uitat la vârtej. S-au așezat pe balustradă, fluierând încet, cu privirile pierdute în depărtare. Unul a coborât și s-a întins pe punte, obosit. Ceilalți au dispărut unul după altul. La ora șase, ultimul s-a ridicat, și-a îndreptat hainele, și-a periat părul de pe frunte, a mers încă adormit și a sărit în apă.

Atunci am rămas singur, privind ca prostul spre marea pustie. Toți, fără să știe ce fac, se aruncaseră în mare, învăluiți în somnambulismul leneș care stăruia la bord. Când unul a sărit în apă, ceilalți au devenit îngrijorați pentru moment, de parcă și-ar fi amintit ceva, ca apoi să uite imediat. Astfel au dispărut cu toți și, presupun, la fel se întâmplase și cu cei din ziua precedentă, dar și cu ceilalți de pe alte corăbii. Asta este tot.

Ne-am uitat la bărbatul ciudat cu o curiozitate excesivă.

— Și dumneata nu ai simțit nimic? l-a întrebat vecinul meu de cabină.

— Ba da, o mare reticență și încăpățânare față de aceleași idei, dar nimic mai mult. Nu știu de ce nu am simțit altceva. Presupun că motivul este acesta: în loc să mă epuizez într-o apărare neliniștită cu orice preț împotriva a ceea ce simțeam, așa cum trebuie să fi făcut toți fără să-și dea seama, chiar și marinarii, am acceptat pur și simplu acea moarte hipnotică, de parcă aș fi fost deja mort. Fără îndoială, ceva foarte asemănător s-a întâmplat oamenilor acelui faimos regiment de gardă, unde cei care făceau de santinelă se spânzurau în fiecare noapte.

Deoarece comentariul era destul de complicat, nimeni nu i-a răspuns. Omul se retrase de îndată. Căpitanul îl urmă cu coada ochiului o vreme.

— Un farsor! concluzionă el.

— Dimpotrivă, în contrazise un pasager bolnav, care călătorea doar ca să moară acasă în țara lui, dacă ar fi fost un farsor, n-ar fi încetat să se gândească la asta și ar fi sărit în apă.

(1917)