Dureri mărunte – Gheorghe Brăescu

Generalul X, fost multă vreme atașat militar la Paris, luase de curând comanda unei divizii de Dunăre. Înalt, fin, cu ochii profunzi, cu păr cărunt, noul comandant cucerise pe toată lumea prin apucăturile sale distinse.

Era sufletul cozeriilor de salon, susținând cu însuflețire, apărând pas cu pas, cu gesturi leneșe, blazate, teorii ușor paradoxale asupra amorului, artei, literaturii, care distrau societatea dispunând-o la spirite fericite și glume vesele. Nu se petrecea fără el. Era invitat pretutindeni. Văduvele – toate de război – îl urmăreau cu priviri incendiare, îl ispiteau cu râsuri scurte, provocatoare. În calea lui, duduile roșindu-se suspinau discret… știindu-l neînsurat, de se auzea pân’ la mansarde, în fine, toți cei căsătoriți făcuseră din el amicul casei. Apoi prietenii observară treptat că generalul, care lua masa la popotă și locuia la comandament, se arăta din ce în ce mai rar, pierduse culorile și bunele sale dispozițiuni, se plimba descoperit, agitat, pe aleile lăturalnice, monologând cu gesturi ciudate, ce spintecau aerul ca niște lovituri de sabie. Se zvonea chiar că în serviciu era acum de o violență extremă. Nu mai primea audiențe, brusca ofițerii, repezea ordonanțele, nimeni nu știa ce vrea, deși se căzneau toți să-l înțeleagă și n-ar fi îndrăznit nici unul să-l contrazică.

— Cine a fost Hristos? întrebă el pe un colonel, greu avansat la vechime, ce se prezentase în afaceri urgente de serviciu.

— Fiul…

— …nimănui… un farsor!

— Adevărat, aici aveți dreptate.

— Cel mai mare filosof, colonele, mă-nțelegi?

— Foarte învățat, asta-i adevărat.

— Lasă-mă… lăsați-mă… ia-ți hârtiile! Răcni generalul trântind cu pumnul în masă, stropindu-se de cerneală, spre marea mirare a unei doamne, de o eleganță sobră, de o frumusețe netăgăduită, care, apărută în pragul ușii pe neașteptate, îl întrebă blândă, îndurerată ca o madonă:

— Georges, scumpul meu, ce ai?

— Emma… tu? Tu, aici? O, ce fericire! Doamne, ce bine c-ai venit! Ia-mă… nu mă lăsa!

— Dar ce ai tu?… Te simți bolnav? Continuă ea, apropiindu-se îngrijată, privindu-l cu pasiune.

— Nu, dragă… sunt… să fugim… Dacă mai stau, înnebunesc.

— Dar ce ai, ce simți, și se porni sfioasă să plângă, lipindu-se de dânsul.

— Să fugim, îți spun… De șase luni de zile de când comand divizia, nu mă contrazice nimeni.

— Vai, cât m-am speriat… Dar de ce te superi? Eu cred că trebuie să fie foarte comod! exclamă ea liniștită, râzând cu ochii umezi.

— Comod? bravo! Dar înțelegi tu ce înseamnă să ai zilnic de-a face cu resemnații care aștern sugative și aprobă orice enormitate? Ioane!

— Ordinați!…

— Adă cufărul!

Și hotărât de moarte, aruncă, grămădind la întâmplare în lada deschisă din mijlocul odăii, cărți, haine și bibelouri.

Peste câteva zile, prietenii aflară din jurnale de demisia generalului, pe care toți îl credeau țicnit.

(1922)