Ficțiuni, 2 cu 2 fac #43

Tocmai am încheiat o pauză semnificativă a revistei Ficțiuni. Fapte și crâmpeie de viață. Nu vreau să scot cauzele în față, e suficient să spun că a fost o adormire din care ieșim totuși cu forțe proaspete și cu mici certitudini cotidiene, omenești și efemere care ne aduc aminte că trăim. Pentru că doar Certitudinea – cea mare, Somnul de veci (îmi place cartea asta de mor; Chandler nu dezamăgește niciodată, nici după atât amar de vreme) – pune capăt zbaterilor și ne reduce la statistici.

Revenind însă la ficțiunile noastre inoportune și ușor de ignorat de oamenii mari, de adevărații maeștri artiști ai copi-paștelui, mă apucă mirarea de nu mai pot. Începem istoria în vremuri de premier copist doar ca să retrăim cu stupefacție același scenariu, doar că extins la mai mulți maeștri publiciști.

Drept care, urmărind ziarele, mă surprind brusc amuzat de un articol despre și cu CTP, intrigat de „Certitudinea” peste care a dat pe când se afla pe un peron al CFR, articol din care voi cita:

În forfota de pe peron, un ins se înfige în mine conspirativ: „Aveți mască, da’ v-am recunoscut, domnule Popescu! Luați aici, o să vă placă…” Îmi întinde o tipăritură cu un nume tare: „Certitudinea”. Nici măcar „Certitudini”, nu, dom’le, e cum trebuie, Certitudinea, articulată, unică, imparabilă. În fuga ochiului văz niște titluri, „Israeliții”, „Jidanii în război”, „Pomenirea lui Mihai Viteazul”, „Malus Dacus”, adică, Dacul Dracului, cum i-ar fi zis voievodului austriecii și ungurii. Carevasăzică, publicațiune vârtoasă, românoasă, și-ar vărsa cafeaua Dan Puric pe ea. (ziare.com)

Și mă cuprinde un hohot sănătos de râs, în reprize, meritat și luminător de frunți! Da, domnule! Recunosc, ești un geniu! Analitic, imperturbabil, atent la hazul involuntar stârnit de omul care deține „Certitudinea”.

Personal, nu am avut aceeași reacție involuntară atunci când mi s-a oferit ocazia. Deși scriu pentru plăcerea mea și pentru voi, iar pentru ceilalți nu, nutream iluzii precum că aș avea vreun drept asupra ficțiunilor. Adevărul este că ficțiunile sunt ale tuturor. Fiecare dintre noi are dreptul să viseze, să mâzgălească pe foi sau pe ecrane, sau chiar în zăpadă, vorba cântecului. Chiar si unii mai cu moațe, să grafieze „Ficțiunea”. Pe cuvânt, dragilor, am dat chiar peste ea, singura, unica, inconfundabila ficțiune, articulată definitiv și irevocabil, desprinsă din cotidian și atârnată pretențios direct de frontonul Panteonului.

Au căutat-o cu tot dinadinsul, au găsit-o liberă și nesiluită de mâini murdare și iat-o, splendidă ca o cariatidă de pe frontispiciul Palatului Justiției. Din păcate, grafica nu era la ofertă, dar au găsit-o și tot la noi. Păi, păcătoșilor, doar atâta inspirație ați avut? Ați văzut niște ficțiuni amărâte, incerte, nesigure și puțin adormite și haț – pentru că nu v-ați permis un IT-ist ca lumea, care să nu obosească după ce a busculat niște ficțiuni pe net?

Ei, lasă! Trezirea! Asta-i altă certitudine! 😀