Îngeri de zăpadă
Îmi dorisem dintotdeauna să ningă de ziua mea. În copilărie obișnuisem chiar să mă rog fierbinte pentru darul ăsta. Cui ceream nebunia? Nu-mi pot aminti. Calculul dădea însă mereu cu virgulă în emisfera boreală, fiindcă îmi cășunase să vin pe lume în ultima zi din iunie. Nu puteam să cumpăr bilete de avion ca să-mi văd visul cu ochii – pur și simplu simțeam că aș fi trișat călătorind la celălalt capăt al lumii. Cert este însă că nu mi-am pierdut niciodată speranța. Cât trăiam, ce puteam face altceva decât să aștept următorul iunie?
Aproape îmi uitasem dorința copilărească atunci când a început totul. Urma să împlinesc douăzeci și doi de ani și simțeam cumva că cel mai bine ar fi să-mi petrec ziua singură. M-am trezit – ca niciodată – cu noaptea în cap, și instinctiv primul lucru pe care l-am făcut a fost să ies în balcon. Fulgi mari, căzând ireal peste orașul adormit, m-au întâmpinat ca într-un început de vis. Un miracol creat numai pentru mine, după indicațiile precise oferite cu ani în urmă.
Ora, data, locul. Perfecțiunea era copleșitoare. Fenomenul m-a fascinat chiar și după săptămâni întregi de ninsoare neîntreruptă. Toată emisfera nordică era dezarmată de abundența zăpezii atât de neașteptate. În doar câteva zile avuseseră loc sute de accidente în oraș. Pe tot mapamondul se improvizaseră adăposturi care deveniseră rând pe rând neîncăpătoare, încălzirea fiind pretutindeni o problemă majoră. La fel și distribuirea rezervelor de hrană, din ce în ce mai des prădate atunci când camioanele se blocau pe drumurile impracticabile.
În toată isteria albă, încercam să mă țin cât mai departe de știrile îngrijorătoare. De când se lumina și până aproape de prânz mergeam unde vedeam cu ochii prin orașul înghețat. O liniște spectrală domnea pretutindeni iar copacii care străjuiau străzile, aplecați sub povara zăpezii, acopereau cerul și dădeau impresia de cupolă de catedrală. Mă plimbam fără țintă ca să descopăr o altă față a lucrurilor. Conștientizam dezastrul, dar nu voiam ca solemnitatea decorului să dispară vreodată.
Cu fiecare zi ce trecea, cu fiecare pas făcut printre munții de zăpadă, mi se părea că îmi aparțin tot mai puțin: cu greu resimțeam foame sau sete, oboseală ori nevoia de a dormi când reveneam seara acasă. Mergeam ca și cum aș fi știut că trebuie să ajung undeva. Și, lucru curios: deși de multe ori aveam mâinile reci și în zilele cele mai toride de vară, acum frigul îmi devenise indiferent. Palele de zăpadă care loveau uneori cu viteză aveau dimpotrivă darul de a mă readuce parcă la viața mea adevărată.
Când mi s-a întâmplat să pierd noțiunea timpului și să apuc să văd apusul afară am știut că în sfârșit ajunsesem, cu sau fără voie, în locul în care ar fi trebuit să fiu mereu. Nu-mi mai doream cu niciun chip să mă întorc acasă și, de altfel, nici nu aș fi reușit: străzile pustii paralizaseră complet de câteva ore- niciun mijloc de transport la suprafață, nicio pulsație prin arterele subterane.
– Totul e mort, am constatat ca și cum aș fi explicat situația unui însoțitor nevăzut. Ajunsesem la celălalt capăt al orașului, iar acum străbăteam încet parcul în preajma căruia locuisem în copilărie. M-am oprit în poienița din fața intrării și am privit o bună bucată de vreme blocurile scunde de patru etaje, rămase neschimbate. Rând pe rând, amintiri ale unor ierni de demult s-au trezit din hibernare, ierni pe care parcă nici nu le trăisem cu adevărat. M-a trecut un fior, semn că frigul mă ajunsese oricât aș fi vrut să îi scap. Ninsoarea începuse iarăși, perseverentă precum dorința mea de a o vedea în iunie.
Fără să-mi mai pese de ger, am închis ochii și m-am lăsat să cad în zăpadă ca pe vremea când încercam să fac îngeri. Răcoarea binefăcătoare m-a îmbrățișat ca într-un început plin de sens al unei revederi mult-așteptate. Când am redeschis pleoapele aproape înghețate, fulgi mari mi-au întâmpinat privirea ca și cum ar fi vrut să o purifice de tot răul din lume. În acea secundă deplină, am simțit că nu-mi pot dori niciodată mai mult decât aveam deja.
– Nu regret că mor, odată cu toți ceilalți. Nu regret, pentru că eu sunt poate singura care a înțeles cât e de frumos, am spus în timp ce încercam îmi să imprim împrejur așa-zisele aripi.
O altă cădere în zăpadă, chiar lângă mine, m-a făcut să tresar.
– Nu te ridica, ai să-l strici pe al tău, s-a auzit vocea adâncă, ușor ironică, a cuiva aflat în dreapta mea. Inflexiunile întretăiate de râs îmi dădeau impresia că respectivul se distrează în încercarea lui de a-mi explica lucrurile precum unui copil.
– Bine, nu mă ridic. Dar cine ești tu că să-mi spui ce să fac?
– Cum, nu mă recunoști? a continuat el în aceeași manieră ludică. Nu-ți mai amintești cui te rugai acum mai bine de cincisprezece ani?
Am tresărit și mi-am întors capul spre el. Privea zâmbind căderea zăpezii, iar profilul nobil mi s-a părut oarecum cunoscut. Fruntea înaltă, ochii de un albastru incert, nasul în vânt și mai ales surâsul reținut și malițios-a toate îi dădeau un aer fals inocent, de actor ce își disimulează adevăratele trăiri.
– Nu, domnule. Nu te recunosc, am reluat după o pauză destul de lungă. Inutil încercam să îi demonstrez că ieșisem de sub imperiul farmecului pe care îl exercita. Tremurul din vocea mea a stârnit un nou acces de râs. Sunetul cald care îi umplea pieptul era irezistibil, dar de ciudă n-am vrut nici măcar să-i zâmbesc.
– Nu te-ai schimbat deloc, a spus. Ești la fel de încăpățânată. Haide, nu te supăra pe mine. Nu vreau să ne certăm acum. Avea un fel aparte de a vorbi, rar și blând, cu întreaga fizionomie iluminată de ochii atât de expresivi.
– Nu mă supăr. Doar că nu înțeleg. Tu ai făcut asta? Cu un gest larg, i-am arătat tot ce era în jurul nostru.
– Da. Nu îți place? Cred că e cum ai vrut tu.
– Este. Dar de ce abia acum?
– Să spunem doar că mă săturasem ca noxele voastre să-mi murdărească aripile. Știi cum e să stai mereu printre nori smog așa denși de-i tai cu cuțitul?
– Aripile?
Zăpada a scrâșnit sub eliberarea penelor negre ca tăciunele deschise în evantai. Pe rădăcinile groase ieșite dintre omoplați, părul blond-roscat i se revărsase în bucle încurcate si lungi.
– Mda, îmi închipui, i-am răspuns încercând să par indiferentă. Dar nu te-a pus nimeni să planezi deasupra Beijingului. Ce voiai, să vezi Zidul Chinezesc de sus? Puteai la fel de bine să zbori pe Lună, știi doar că zonele alea sunt cele mai poluate. M-aș fi așteptat să râdă, dar pe chipul împietrit s-a așternut tristețea cea mai adâncă.
– Nu e numai poluarea asta. Și miasmele tenebrelor umane se ridică odată cu fumul. Știi, ca în expresia “strigător la cer”. Doar că astea sunt urlete cleioase și negre care ți se lipesc de aripi. Din cauza asta ți-am dat dreptate și las zăpada să cadă. Alte idei nu mai am. Când erai mică, nu mi-aș fi închipuit că o să se ajungă aici. Râdeam de dorința ta și îți spuneam, în glumă, să ai răbdare până la următorul iunie. Dar tu parcă ai fi știut că o să-ți primești darul…
– Pesimism, mon cher. Cred că am o genă pentru asta. Și pentru durerea pe care o resimt cu fiecare nedreptate. Cu fiecare război în care mor nevinovați. Nici nu zici că am fi în secolul douăzeci și unu. Mă gândesc uneori că a fost nevoie de o eternitate de încercări până să vină cineva anume pe lume. Care are șanse considerabile să moară de foame sau din cauză că a făcut ochi unde nu trebuie.
– Weltschmerz. Vezi de ce avem nevoie de zăpadă? Să curețe totul.
– Și să o luăm de la capăt. Eu nu am aripi, nici măcar n-am văzut câte ai văzut tu, dar mă simt murdară. Și nu știu dacă o să mă curețe înghețul ăsta prea curând. Nici măcar nu știu dacă voi putea să râd ca tine vreodată.
– Râd ca să nu mor, mi-a spus dezvelindu-și dinții albi într-o grimasă feroce ca a lupilor. Îți dai seama ce eșec să văd planeta așa, după nici măcar un secol de când mi-a fost dată în grijă ?
– N-am mai văzut niciodată drac mort, i-am replicat. Pardon, înger. N-ar trebui deci să îți faci griji. Mi-a răspuns la zâmbet cu inconfundabilele lui hohote reținute, care îmi erau așa dragi. Nu pot să cred că nu îmi amintesc de tine mai deloc, am continuat, privindu-l lung.
– Nici tu nu ar trebui să te îngrijorezi. Am o veșnicie să-ți reîmprospătez memoria. Timp în care, desigur, ne vom bate capetele cu privire la planeta asta. Să o lăsăm în hibernare mereu ar fi trist, nu găsești?
– De acord. Are potențial. Păcat că e locuită.
– Hai să ne plimbăm, copil teribil, a spus râzând cu poftă. Acum că suntem doar noi, imi place să cred că totul îți e mai agreabil.
Nu a așteptat să îi răspund. M-a ridicat în zbor și, în timp ce ne îndepărtam, mi-a spus, arătând spre locul pe care tocmai îl părăsisem:
– Niciodată n-am văzut doi îngeri de zăpada atât de frumoși.
– Chiar dacă au aripile murdare?
– Mai ales pentru asta. Înseamnă că au luptat.
Am coborât pe aleea care cotea către ieșirea din parc. Soarele începea să răsară și razele lui decupau în zăpadă umbrele a două siluete strâns lipite una de cealaltă. Eram ca doi camarazi rămași în viață după un război cumplit.
Și fiecare pas, oricât de dureros sau nesigur, ne ducea mai aproape de o lume nouă.
4 Comments
Mi-a plăcut. Îngeri cu aripi murdare. Interesant!
Multumesc! Ma bucur ca v-a placut.
O povestire plină de sensibilitate, care păstrează un echilibru fragil între o realitate tristă şi speranţa unei schimbări. Frumoasă!
Și mie mi-a plăcut mult idea îngerilor cu aripile murdare. Povestea e frumos scrisa cu exceptia celor două glumițe arhicunoscute care mie mi se par cam nepotrivite (drac mort și planeta cu potential, păcat că e locuită)