Libertate

Trecuse graniţa de unul singur, pe jos şi cu un bagaj sumar. Grănicerii s-au uitat lung după el şi l-au condus cu privirea până a dispărut după colţul clădirii. E al doilea pe ziua de azi, auzi nedumerirea unuia, risipindu-se prin aer. Nu puteau înţelege. Nu făcea gestul din plăcere, practic nu se mai putea întoarce. Izolaţionismul era dur şi nu ţinea cont de nimeni.

De la graniţă, a mers timp de o zi lungă printr-un ţinut în paragină, în care doar drumul părea ceva familiar. În jur creşteau scaieţi, o iarbă înaltă şi urme rare ale trecerii omului. Câţiva copaci tăiaţi şi urmele unui picnic. S-a gândit tot drumul la decizia sa. Avea o strângere cumplită de inimă, dar nu mai putea da înapoi. Trebuia să-şi găsească fiica. O blestema pentru ce trebuia să facă şi se blestema şi pe sine, că fusese orb în ziua aceea. Nu-i văzuse hotărârea din priviri.

A înnoptat în plin câmp şi a doua zi şi-a purtat crucea pe mai departe. A văzut primele indicii ale unei aşezări târziu, la amiază. Nu s-a bucurat însă. În secret, ar fi vrut să amâne momentul cât mai mult.

Se auzeau deja chirăiturile boracilor la intrare.

În capul satului se afla însuşi bulibaşa. Cumva, vestea circulase mai bine decât trenul de mare viteză şi drept consecinţă, mai că s-a zborşit la necunoscutul prăfuit şi cu ochii pustiiţi:

– Haidi bre nechezoale, tira  d’aci că te şâfonez şi-şi întări spusele cu un toiag-sceptru, învârtit cum se cuvine deasupra capului. Era ritualul binecunoscut al primirii minorităţilor.

Rumânul rămăsese răstignit în crucea drumului şi parcă uitase să mai şi respire. O haită de ţigănuşi bolborosea împrejurul lui şi puradeii îl tot trăgeau de buzunarele cu încuietori din plastic.

– Iertare, pupa-te-aş, reuşi într-un târziu să articuleze cu gura uscată, sunt un rumân onest dar-ar boala-n porumbi, n-am venit să-ţi necinstesc chipul.

Bulibaşa rămase fără grai. Era uimit de manierele perfecte ale străinului. Arăta ponosit, un rumân de pe la oraşul ăla mare, cu bani puţini şi cam papă lapte. Dar ştia perfect regulile de comportare. Râgâi discret a apreciere şi rumânul răsuflă uşurat. Bulibaşa era mulţumit de el.

Bolborosi ceva pe ton răstit şi plozii aproape goi se retraseră chirăind din jurul lui, nemulţumiţi că buzunarele străinului rezistaseră.

– Vino-ncoa, băi, pupat de pisică, mânca-ţi-aş strachina de agaros, ieşti băiat fin, bă, ia treci la staul să-ţi clipocesc ceva la urechile ălea cojâte. Făcea aluzie desigur la urechile lui fără cercei de aur.

Merse ameţit spre casa mare, plină de pagode aurite şi în jurul căreia alerga o oaste de slugi rumâne. Bulibaşa striga învârtoşat către mulţime şi toată lumea alerga în toate părţile, bolborosind înjurături de supunere.

– Ian stai aici, bă, spârcâit de porumbel, îi spuse în umbra odăii  somptuoase şi pline de carpete ţipător colorate. Ia zi-i!

Povesti rar, ca la interogatoriu, cu lux de amănunte şi gesturi largi. Aşa cum se cuvenea unei căpetenii-primar cu drepturi depline peste un judeţ şi două sate. La sfârşit, bulibaşa bulbucă ochii a mirare:

– Ce-e? Io ce primesc, zise într-un târziu şi oftă ghiftuit.

– Tot ce vei cere.

– Tot?

– Absolut.

– Bine, zise. Lasă-ţi averea, hainele, tot ce ai prin buzunare. Îţi dai identitatea unuia dintre ai mei şi va creşte rumân în ţările vestice. Femeie! Strigă spre uşă. Apăru o muiere tânără şi cu sânii căzuţi pe care nu se osteni să-i acopere.

– Adă-l p-ăla micu’…

Un plod speriat şi cu ochii mari, apăru după un moment de tăcere. Era murdar pe la gură şi trăgea zgomotos de nasul din care atârnau muci.

– El va fi tu. Mulţumit?

Rumânul ştia că putea să refuze. Contractul de vânzare a identităţii era acelaşi pe tot Pământul. Oricine îi lua locul, se putea bucura de tot ce avea şi de tot ce era vânzătorul la momentul cedării de bună voie. Nu era deocamdată înţelept să-o facă. Abia reuşise să intre până la bulibaşă şi la urma urmei, avea un scop precis. Pe de altă parte, nu se făcea să refuze o faţă înaltă şi cu ceva putere dintr-un simplu moft. Practic nici nu-i păsa la urma urmei cine-i ia locul.

– Bine. Hainele rămân însă pe mine. Ca şi bagajul.

Rromul oftă zgomotos. Era bucuros că rumânul acceptase mai repede decât nădăjduise. Era ieftin. Trebuia să-i respecte ultimul şi cel mai valoros drept, acela de a alege cine îi va purta numele înscris în registrele oficiale. Contra acestui drept, rumânul putea cere orice. El, bulibaşa nu putea să negocieze.

– Bine, zise şi el. Legea lumii îmi cere să te mai întreb o dată. Vrei să faci asta?

– Da.

Rumânul nici nu ezitase.

Amândoi s-au destins. Nu mai era nimic de adăugat.

– Înainte de a pleca, ce vrei? Mănânci ceva? Bei? Mozoleşti o femeie? Droguri? Numeşte orice.

– Nu, nu vreau nimic.

Asta era tot. Bulibaşa se ridică. Plin de respect se aplecă în faţa rumânului. Era în gestul lui chiar o umbră de umilinţă.

– Să rămâi bun, zise. Avem nevoie de bunătatea ta. Apoi spre uşă: Femeie!

Ţiganca apăru repede în colţul camerei.

– Cheamă muierile.

Şi ele veniră. Una câte una, cu fustele largi bătând aerul şi târând după ele miros de mosc şi untură arsă. Erau tăcute şi cu ochii arzând. Majoritatea în vârstă. Bulibaşa trecu printre ele fără nici un cuvânt şi părăsi încăperea. Era uşurat şi bucuros. Îşi rezolvase un plod într-un mod nesperat şi avea de gând să bea până la ziuă cu cei de aceeaşi sămânţă. Să arunce cu cuţitele după orătănii şi să pună jos un porc din cel mai mare şi leneş. Mâine puradelul proaspăt aranjat, va pleca la oraş cu tot fastul şi poate că n-o să se întoarcă niciodată. Dar o să tragă el nişte sfori, să-l ţină aproape.

Ţigăncile umplură camera şi ultima care intră, zvârli în mijlocul camerei un braţ de lemne. Se apucară să mormăie sacadat farmece zborşite la duhuri de ducă şi făcături de pisică arsă. Două aprinseră focul. Făcură un cerc de trupuri şi-l aşezară înăuntru, lângă foc. Câteva se ridicară dintre celelalte, începură să ţopăie şi să arunce cu zeamă din mere pădureţe şi cu sânge de şobolan fiert. Murmurul general deveni coerent, un pârâu de sunete sacadate umplând lemnul cu vibraţii, făcându-l parcă să ardă şi mai tare şi odată cu el, chipul său din care săreau parcă aşchii.

pui de mâţă stafidită
coate de mărunte gâze
foc de toamnă timpurie
hai aruncă!
hai aruncă!

Şi dansau, hrănind aerul cu fulgi de găină albă şi seminţe de trifoi norocos. Rumânul simţea o ameţeală blândă, degete leneşe plimbându-se prin capul său, pe dinăuntru.

colcăie veninul pielii
respiraţia de ceară
minte mâna ce-ntinde
praf de vânt
şi foc şi pară…

Dansul se încingea. Voci aspre, subţiri şi dogite se împleteau ca un şarpe în jur lui şi muşcau din carnea oferită în jurul focului, carnea lui, şi părul lui, şi ochii.

creste aspre şi ciuntite
miez de iarnă
miez de vară
rupe crud veninul pielii
rupe!
rupe, chip de ceară!

Şi contururile se dizolvau. Colţurile cele mai aspre se scurgeau bolborosind în pete de negru, de gri, de roşu aprins. Când deschise mai bine ochii, se afla în picioare, lângă focul sclipind drăcesc lângă el. În jur, ţigăncile dispăruseră. Îşi aducea vag aminte de chipurile lor stafidite. Ceva îi spunea că ele erau totuşi foarte aproape, dar nu le vedea încă. Se auzea vag, ritmul vocilor mormăite.

Şi dintr-o dată s-a trezit târât prin mai multe lumi. Se afla în casă, şi nu mai era. Chiar în aceeaşi secundă, apărea cerul sau un copac scorburos şi era iarbă acolo unde trebuia să fie podeaua. Oamenii din jurul lui dispăreau, alteori erau mai puţini ori reveneau brusc, ca o anomalie. Avea mai multe mâini şi mai multe picioare. A înţeles şi de ce. Din el se strecurau din ce în ce mai mulţi eu şi se privea, acelaşi prin zeci de ochi. O armată întreagă. Tot mai mare.

Atunci şi-a văzut fiica. Timpul o abandonase lângă un copac pe lângă tocmai trecuse. O vedea zâmbind, deşi dincolo de impresia cărnii durerea sfâşietoare a ultimei clipe persista încă. Era blocată într-o altă lume şi în pieptul lui creştea o durere caldă, aproape intimă. Fugise fascinată de magia comună altor lumi. Deşarte. Lacome. Periculoase. Şi clacase.

Încet s-a stins şi el..Ca o lumânare. Lin. Direcţia? Lumea în care îşi pierduse paşii fata. Doar că-ntr-un colţ plin de umbre al creierului mai persista urma unei dureri împietrite.

În urma sa, femeile şi-au ucis glasul şi-au privit o clipă chipul lui de marmură.

– Fii bun, duhule. Fii bun de-acum cu noi!