AM CUNOSCUT CÂINI CARE TREC STRADA PE LA SEMAFOR

            Să fi fost orele amiezii când a putut fi văzut primul crocodil adormit plutind pe deasupra Hanovrei. Avea ochii plini de o nostalgie tragică, amestecată cu noroiul vechi al deltei amazoniene, venind după o călătorie veche de câteva secole zămislită prin întâmplări magice, cu vikingi aprigi în deznodământul unui jaf de doi ani, apoi mai apăruseră încă trei replici, toate venind din largul mării, la fel de adormite şi prea puţin agresive. Tocmai se încheiase rondul de noapte al bombardierelor aliate, prea multe pentru slalomul nevralgic a câtorva Stukas care se chinuiau să păstreze un echilibru imposibil. În tot acest ciclu al timpului întunericul păruse o zdreanţă. Nevăzut şi atemporal, talibanul responsabil cu zona, într-un dirijabil care costase viaţa a şapte mii opt sute nouăsprezece capre şi foarte multe butelii cu heliu, priceperea unui inginer singuratic, campat într-o grotă, care inventase un sonar total inutil, dar şi o elice din sticlă incasantă, urmărise înfruntarea de undeva de deasupra norilor, cu mult peste altitudinea de zbor a beligeranţilor, nehotărât cui să ia partea. La acea înălţime era foarte frig şi dacă nu ar fi avut o cazacă groasă şi o căciulă rusească din blană de pisică, ar fi îngheţat ca să se dezgheţe în amieze cu soare mai generos. O vreme a stat cu calupurile de dinamită în mână, foarte nehotărât, apoi a aprins fitilul unuia şi l-a aruncat la întâmplare. Aşa le-a aruncat pe toate şi pentru că imperialismul tot mai continua să răsufle sub el, pentru că uriaşele Boeing-uri nu se inventaseră ca să sperie cu alura lor Gemenii WTC, a scos din fundul nacelei o arbaletă uriaşă, a ochit cu răbdare şi a tras singura săgeată a propriului său război nimerind fuselajul unui bombardier care a mai apucat multe zile din acel apocalips şi care, într-un final, s-a prăbuşit greoi aproape de Monte Cassino purtând încă cu demnitate misterioasa ţepuşă venită din cerurile de deasupra războiului.

                Ciudatul convoi de crocodili, daţi-vă seama ce maiestuos plutea peste rănile şi ororile războiului, s-a plimbat o vreme pe deasupra oraşului, apoi a dispărut în vălătucii de fum negru şi în eclipsele formale detonate de exploziile întârziate ale bombelor cu fosfor. Fantasma halucinantă venea veche de secole şi numai criogenia cerului îi asigurase vigoarea unei vieţi îndelungate, chiar dacă inconştiente.

            Însuşi Hitler vorbise cândva, la o întrunire în viteză a Statului Major, despre Sindromul crocodililor adormiţi care plutesc şi, aşa cum îl ştim, până în momentul în care se închisese în bunker cu Eva Braun şi câţiva ofiţeri de încredere, până în clipa când şi-a ars sufletul, laolaltă cu ceilalţi, deşertând canistre cu benzină, căutase un simbol în acea trecere fantomatică. Pe taliban îl ignorase, deşi îi bănuise existenţa. Nu era problema lui, ci a americanilor, mulţi ani mai târziu.

* *

            Semne au fost în prostie.

            Cred că era o dimineaţă de august din anul 1945, când tocmai se liniștise un cutremur moderat care năruise aranjamentele ikebana, stârnind printre cetăţeni sindrofia unor simţuri pătimaşe, insurgente şi isterice. Mereu se întâmpla aşa.

            Războiul se consuma în insule, în arhipeleaguri, în mâluri sticloase cu reptile amorţite şi fără de vină, în recifuri triste în care peştii ezitau să-şi lepede icrele, în plaje întinse, asemănătoare cu arhetipul Nirvanei, pline de ambiţii, dar şi de mine beligerante.

            Ce tristă era Nipponia în acea dimineaţă!

             Unul dintre simbolurile distrugerii fără precedent anunţate a fost taifunul Tănăsică. Lipsit de manierismul limbii nippone, de acel amestec de melodicitate şi asperitate caracteristică, taifunul intuit de staţiile meteorologice în chiar structura lui de foetus a bântuit arhipeleagul.

            În acea clipă, deşi taifunele se arătau constant, ca şi cutremurele, nipponii au presimţit că ceva grav se va întâmpla.

            Aşa au ajuns să alerge cu ochii pe cerul patriei în căutarea bombardierului Enola Gay.

            În preludiul acelei prezumţii ticăloase, tocmai urmăriseră trecerea seculară şi fantomatică a vasului cu optsprezece vâsle, însoţită de curgerea şi mai enigmatică a bărcii în care un rabin cu carnea la fel de bătrână ca însuşi Matusalem, îşi urmărea destinul şi frustrarea. Acesta a fost principalul semn.

            În spaţiul aerian al ţării niciun taliban nu îndrăznea să-şi conducă dirijabilul. Prea era plin de fanatici kamikaze.

            Însuşi Împăratul, marele scoborâtor din zeiţa Amaterasu, studia deseori cerul printre frunzele de vişin. Seara urmărea, aproape plictisit, ceremonialul seppuku al şefului gărzii, schimbat deseori din această pricină. O scurtă înclinare a capului sintetiza onoarea a multe secole de neasemuiţi samurai crescuţi în legea Bushido, apoi ţeasta se rostogolea peste trepte vechi pe care muşchiul toamnei abia îndrăznea să crească.

            Tănăsică părăsise arhipeleagul. O luase razna spre Filipine şi spre un simptomatic orgasm al taifunelor, veşnic rătăcitoare peste ape şi ţărmuri temătoare, înecând laolaltă destine tragice şi vapoare, uneori câte un avion ori vreun taliban în aşteptare de alte vremuri. Numele sintetic, de veşnic opresor al lupilor, îl făcea şi mai măiestru în plutirea sa năucitoare şi distructivă. Rebel şi înalt până în burta norilor, îşi amesteca continuu carnea de vânt într-un vertij care nici măcar nu putea fi văzut cu ochiul liber.

            Exista o legendă care spunea că una din trecerile fantomatice ale corabiei cu optsprezece vâsle, însoţitoare a Chivotului Sfânt, asociată cu un taifun cu nume de câine, urma să aducă cu sine un mare cataclism asupra Nipponiei, că va purta numele Enola Gay, nume care nu avea nici o rezonanţă în limba nipponă, însă faţă de care toţi îşi formaseră o imagine grozavă, de pasăre prăduitoare uriaşă, pregătită să umbrească în plutirea ei însăşi lumina soarelui.

            În miezul acelei zile de august din anul 1945, îngerul Rafael a poposit o vreme pe clădirea cea mai înaltă din Hiroshima, cu aripile sfârtecate metaforic de flăcări albastre. În tot acest răstimp a plâns. A fost văzut de aproape toată suflarea oraşului. Şi toată lumea a ştiut că anunţata catastrofă se va produce.

            În acea noapte, pilotul bombardierului Enola Gay se gândea la frustrările lui vizavi de femei, la inhibiţiile proprii generate de şobolani şi păianjeni, la scârba faţă de gândacii de bucătărie, la faptul că lăcustele din Afganistan puteau cu adevărat să se băşească la unison, a depăşit un taliban rătăcit în zbor, i s-a părut că acesta îi face un semn ciudat în trecere, apoi şi-a înecat ochii în nori, l-a ocolit pe Tănăsică şi a mers să-şi verse năduful propagandei anti-nippone, pentru că în cala lui greoaie o bombă atomică, prima care avea să anunţe începutul catastrofei şi sfârşitul războiului, abia aştepta să-şi înăbuşe copilăria tropăitoare. A lansat bomba şi a întors cu mare greutate cetatea zburătoare.

            Nu mă interesează ce-a scris istoria despre el. Ştiu mai bine adevărul. După acea clipă strategică în care ar fi crezut orice taliban, pilotul a rămas orb. A aterizat la întâmplare, într-o piaţă străină, cu aripile pline de rufe şi resturi de fructe exotice.

            Înainte de tentativa de a-şi scrie memoriile în Braille s-a trezit că-i mai creşte un testicul care l-a chinuit până la moarte din pricina mersului pe jos.

            Este un fapt, stimaţi prieteni, de aceea se spune că istoria este o mare de minciuni peste care adevărurile plutesc ca nişte frunze.

* *

            În seara pe care mă străduiesc să v-o relatez aşa cum a fost, dată fiind importanţa ei în fluenţa lumii, era atât de linişte încât puteau fi auzite flatulențele lăcustelor. Cred că există o decenţă a băşinii, numai că, atunci când este exprimată cu vehemenţă sau iresponsabil, pământul patriei o acceptă. Este o nuanţă în plus peste ariditatea fără margini din pragul nopţii.

            Câteva dealuri măcinate de vânturi pot silui privirea obişnuită cu întinderi deşertice, însă dealurile despre care vă vorbesc sunt atât de perforate, încât par structuri fără noimă consolidate peste visele psihotice ale unor artişti închipuiţi, veşnic condamnaţi să rămână anonimi.

            În praznicul nopţii grotele par nişte ochi ciclopici. La adăpostul lor, cu puţină tehnologie adusă cu mare greutate, Inginerul, în etate de o mie două sute de ani, încă se străduie să confecţioneze elicea perfectă din sticlă. În Marea Rotondă, infrastructura veche a unui dirijabil nemaivăzut s-a umplut de praful anilor şi de pânze de păianjen. Tot acolo, Conducătorul face inventarul războinicilor, hotărât să termine odată pentru totdeauna cu mofturile imperialismului, să dea o lovitură nimicitoare care să-i consolideze statutul vehement de apărător al religiei adevărate şi al identităţii naţionale, să reitereze fără compromis Jihad-ul.

            Au fost număraţi două sute douăzeci şi doi de luptători, specialişti în arta navigaţiei aeriene, apoi au fost contabilizate clădirile-ţintă, cu valoare istorică sau de alt interes, etichete ale civilizaţiei sau amprente ale unor naţiuni imperialiste. Deşi numărătoarea s-a făcut de două ori, de fiecare dată clădirile care urmau să fie sacrificate erau în număr de două sute douăzeci şi una, aşa că, prin tragere la sorţi, fiecare luptător a mers în întâmpinarea destinului trăgând un bileţel cu numele ţintei şi numele liniei aeriene potrivite, inevitabil fiind ca unul dintre ei să-şi găsească biletul (destinul) gol.

            S-a nimerit ca acel bilet să fie extras dintr-o urnă în care sute de ani de zile Inginerul îşi aruncase schiţele, chiştocurile şi batistele transpirate sau pline de muci, de către un veteran al războiului din Afganistan, pregătit în taină chiar de serviciile specializate din cadrul C.I.A. Sigur, deprimarea sa a fost fără margini, însă şi-a admis soarta, şi-a scos pistolul din toc şi s-a pregătit să moară. A fost supranumit în derâdere Talibanul Frustrat, titlu foarte nepotrivit pentru un vechi luptător pentru principii. Însă omul şi-a acceptat soarta, a stat să vadă euforia cu care talibanii îşi luau ordinele de luptă (toate misiunile trebuiau consumate în răstimpul a zece ore pe data de 13 octombrie) şi   i-a văzut plecând în noapte în timp ce focurile se stingeau tragic, unul după altul şi lăcustele încă se băşeau fără jenă.

            Târziu, nişte crocodili adormiţi au trecut plutind pe deasupra patriei, însă nu i-a văzut nimeni.

            S-a întâmplat ca Inginerul, într-o efuziune sentimentală care nu-i era deloc caracteristică, să simtă milă pentru omul sprijinit cu spatele peste o stâncă prăpădită, martoră a multe secole de tăcere sihastră şi să propună predispusului sinucigaş să meargă în uriaşul dirijabil în întâmpinarea unui asteroid care avea să nimicească Pământul, că acea misiune urma să fie mult mai eroică decât a tuturor talibanilor preocupaţi de clădiri-simbol, că va nărui pentru totdeauna un război tâmpit şi arid ca însăşi patria, că nu degeaba se băşesc lăcustele, că poate în infrastructura lor genetică există o prezumţie a asteroidului singuratic şi că de aceea nu-şi mai pot ţine baierele curului şi că-şi răsuflă nervii asupra deşertului în zgomote neplăcute şi că patria ar trebui să asculte acel zgomot al destinului şi să lase-n pizda mă-sii ura, că până la urmă toată lumea urma să moară dacă nu se găsea o soluţie şi că de ce naibii soluţia să nu fie un taliban enigmatic, singur împotriva destinului trist al întregii umanităţi?

            Aşa că-n foaierul dimineţii, înainte ca Fata Morgana să devină mai mult decât insinuantă, păstorii au tăiat cincizeci de mii de capre, cu ale căror piei urmau să îmbrace uriaşa infrastructură a dirijabilului şi astfel să vină în întâmpinarea visului Domnului Inginer şi, până la urmă, spre propăşirea destinului umanităţii, simplă, convexă, pizdoasă, aşa cum era ea.

            Până la urmă Dumnezeu era unic. La fel ca şi umanitatea.

            Iar nemaipomenitul taliban frustrat, în loc să-şi plângă destinul neconsolat cu un plumb în creier, s-a trezit în miezul luptei împotriva unei Satane a umanităţii care venea din veşnicul cer venerat de beduini şi de cămile, de lăcuste băşinoase şi de foarte multe reptile şi arbuşti de pripas.

            Eroicul taliban frustrat, însoţit de sclipirea epopeică a unui Domn Inginer care depăşise cu mult bariera vârstei de un mileniu numai din pricina ambiţiei de a confecţiona elicea perfectă de sticlă, şi-a luat zborul într-o dimineaţă deprimantă, însoţit de bocetul unor babe convinse că numai Allah putea scorni o imagine atât de perversă, a plutit o vreme peste dealuri, apoi a mers în calea destinului în faţa căruia orice erou ar fi avut un orgasm mic, unul mare şi unul potrivit după aceea.

            Simbolul poveştii mele era însoţit de tehnologia stingheră a unui inginer sătul de prostia lumii, de un costum de cosmonaut şi de zece tone de dinamită.

            I s-a aburit vizorul când a intrat în raza de acţiune a asteroidului care urma să năucească Pământul.

            Când a avut loc impactul, toate lăcustele deşertului s-au băşit la unison.

            Din acel moment s-a schimbat totul. Secolul XX a devenit IX, secolul XII  a devenit XVIII, crapii din Amazon au început să poarte barbă, Julieta şi-a pierdut himenul, Calul Psihopat s-a îmbătat rangă, Satan şi-a umplut ochii cu lacrimi de sânge, iar Rafael, îngerul cu sex neprecizat şi-a început periplul de-a lungul tuturor acestor epopei cu istorie mistificată prin generozitatea şi frustrarea unui taliban care a mers să-şi îndeplinească destinul de salvator al umanității şi aşa răstălmăcită.

            Şi, ca şi când n-ar fi fost de ajuns, în toate tronsoanele temporale, TVA-ul s-a majorat la 79,5% şi din toate pieţele cu istoric fără reproş, chiar şi de la Bursă, au dispărut guliile.