Mahalaua Țucărilor – Ruxandra Manea

Lucrare înscrisă la concursul de proză scurtă „Dan Ursuleanu“, ediția 2023 

1. Roger Zaharide

Am cunoscut cu câtva timp în urmă un tânăr cumsecade care a murit de curând singur, într-o cameră sordidă dinăuntru și mereu zugrăvită proaspăt de afară, într-o casă cu puțină curte, cu intrarea direct din stradă, cu vedere directă spre oraș, plasată la un capăt de pod de bunicii lui materni în Mahalaua Țucărilor, una înfrumusețată de o piață plină ochi cu de toate, ceea ce m-a făcut de la începutul relației noastre de camaraderie francă să mă gândesc la viața pe care ar fi putut s-o ducă acolo acest tânăr. Piața cu de toate ale firii omenești.

Tânărul acesta, Roger Zaharide, pe lângă faptul că poseda un dublu magnetism, și anume să atragă banii și necazurile, care de multe ori este unul și același lucru, la vârsta intrării în maturitate, dar asta depinde de fiecare dintre inșii care-și spun oameni, mi-a spus într-o bună zi când binevoise să-mi istorisească pe scurt tribulațiile vieții lui destul de lungi din punctul lui de vedere, că nu poseda mai nimic pe numele lui, deși maică-sa fusese dintotdeauna un om de vază al societății, că deci nu avea nimic de pierdut. Și numele îi fusese dat cu împrumut de un lăutar viorist care cânta subțire sub fereastra lor noaptea devreme după ce Roger a trebuit să fie dat afară pe fereastră de câteva ori și primit apoi de tot atâtea ori, pesemne, pe ușa din dosul casei, pentru că era grav bolnav, o răceală grozavă care-i dăduse călduri extreme. Era un om cu frică de Dumnezeu și de maică-sa, dar avea și el, ca toți oamenii, două melicuri: era impulsiv și irascibil. Dădea des cu ușa de perete la fel  și cu toți ai casei la cea mai mică și la cea mai mare împotrivire a maică-sii la ideile lui. În atare stare, Roger era mereu singur în casă cel puțin o jumătate de zi. Nu mai găseai altul ca el nici dacă ai fi umblat cu opinci de fier în lung și-n lat și s-a lipi cerul de pământ. Și zona aceea de mahala, un teren mlăștinos la fiecare ploaie și un teren desecat apoi uneori pe hârtie, era cunoscută ca La pod la Genica Boieroaica din Mahalaua Țucărilor.

De mic, maică-sa, cum spuneam, o brutăreasă renumită în partea locului, știută ca Genica Boieroaica din neamul Zaharide, nu-l obligase să se culce devreme cu păpuși de porțelan lungite lângă el pe pernă cu tot tacâmul ca și când ar fi avut surori de noapte, uneori și de zi, când maică-sa era plecată de-acasă și din curte. El era cel care voia cu tot dinadinsul să adoarmă astfel. Ea era plecată de dimineața până seară să coacă pâine și să le-o coacă celor care nu-l apreciau la justa valoare pe Roger și care ziceau că e legat cu parâme de talgerele de făină albă-neagră ale mamă-sii. Noaptea încerca să doarmă, să scape de gândurile care nu-i dădeau pace, dar în ultimul timp, nu mai reușea atât de bine ca în tinerețile ei. Bineînțeles, că azi, oamenii sunt răi!

Cum Roger nu mai avea frați ori surori de melic, de mamă, sau de tată, se gândea toată ziua singur singurel la rostul lui pe lumea asta. Ușor de zis, greu de făcut. Și tatăl lui Roger era plecat demult, nu se știe exact unde, probabil la o crescătorie de iepe turcești dătătoare de lapte gârlă, pentru toți țucării, așa a zis Roger la un monument dat în istorisirea lui. Tot ea, maică-sa, îi băgase în cap și-n simțiri că, dacă este mahalagiu cu acte în regulă, poate merge în pas cu progresul științei și să rămână absolut fericit până la adânci bătrâneți, „Garantat sută-n mie!”, zicea ea, cu condiția să urmărească progresul științei și civilizației și să fie în pas cu vremea, ca să nu răcească. Trebuia să rămână în pas și cu vremurile ca să-și ogoiască visele și visurile, care nu erau deloc puține și ușor de ogoit, că Roger se trezea lac de sudoare dimineața târziu, cu gândul la ce-a visat și ce ar mai fi de visat în noaptea și zilele următoare. Și-și nota sârguincios tot, tot, tot în caietul lui de scriitor în ambulatoriu. Nu de alta, dar când ajungea acasă Genica, Roger trebuia să-i povestească luxuriant în amănunte inutile ce-și dorește el de la viața asta a lui, pentru că altfel i se promisese o bătaie soră cu moartea sau cu sora Genicăi, Ilona Mardare, care arăta ca moartea în vacanță când venea de obicei de la coafor și uneori de la fabrica de împachetat cadouri pentru protipendadă. Așa-i zicea mereu Genica soră-sii: „Parcă ești moartea în vacanță, Ilono.”

Astfel, Roger a început să-și spună că nu are altceva mai bun de făcut decât să se uite la pauzele de publicitate, la emisiunile difuzate la televizorul conectat permanent la internet și la toate evenimentele majore ale civilizației actuale, apuse ori viitoare, să citească ziarele online sau imprimate, să citească reclamele introduse pe nepusă masă în poștă de necunoscuți de-ai lor și, cu știința lui de carte (Roger se mândrea că știa să citească cel mai bine Salutările din cărțile poștale scrise de bunică-sa maternă trimise de la băile din Neapole pe când era ea la Pucioasa. Bătrâna era uluită din ce în ce mai des de miracolul mofetelor și de costurile „derizoriu de mari ale biletelor la cinema”. Bunică-sa nu uita niciodată să pomenească de emanațiile unice și sulfuroase ale protipendadei de la mofetariu care se credea capitalistă dată fiind apropierea orașului lor la sub cincizeci de kilometri de capitala țării), să aprecieze la justa valoare reclamele de oriunde i s-ar fi înfățișat ele, reclame care în mod inconturnabil ar fi fost cel mai bun ghid în viață pentru oricine, pentru că ele vorbeau despre progresul în toate domeniile concepute de om: ce voiaje să faci, unde să le faci, cum să afli unde sunt banii din impozitele cetățenilor din mahala, cum să rezolvi probleme administrative ale mahalalei, cât zahăr să nu consumi, ce, când și câte medicamente să iei, ce detergent de dinți să folosești ca să-i albești negreșit de negrul zilei înghițit pe nemestecate, posibilitatea ca orice cetățean cinstit să parieze maxim la păcănele aurite care răsar ca ciupercile după ploaie în toată mahalua cu scopul de a-i face putred de bogați pe unii putred de inculți și câte și mai câte, toate ideile gata tocmite de cineva spre profit. Un alt motiv era și pentru că reclamele erau scurte, cu imagini multe și cu puțin scris. Cel mai mult îi plăceau însă ziarele imprimate pe care le cumpăra zilnic, fără să ia în seamă comentariile vânzătorului de ziare care nu pricepea deloc obiceiul acesta prost al lui de a cumpăra câte un exemplar din fiecare ziar colorat, astfel că ducea zilnic acasă nici mai mult, dar poate mai puțin, de treizeci de exemplare de ziare și almanahuri colorate felurit. Îi plăceau cât mai colorate că să fie de toate aici pe scena asta (adică masa lui din salon). După ce le cumpăra, se așeza la masa rotundă din lemn de cireș din salonul cel mare cu bovindou și vedere spre capătul străzii Calea Ioanid Pătrașcu, le alegea după culori și le rânduia (am asistat chiar eu la asemena distribuție solemnă): culoarea roșie la stânga, cele portocalii și verzi direct în fața lui, culorile galbene și albastre fiindcă erau prea puține ziare colorate astfel, le ducea la closetul servitoarelor Anica și Marica, două surori vitrege vitregite de soarta de a avea o viață bună. Uneori, le ducea acolo și pe cele roșii, dar mai rar, că lui îi plăcea culoarea roșie când trebuia să vorbească despre greutățile poporului. Apoi nu mai știa precis ce culoare să aleagă pentru closet pentru că toate i se păreau identice și se posomora uneori, dar îi trecea repede.

– Da, era singura fericire posibilă, domnul meu, o adevărată înțelepciune să trăiești astfel, îmi zisese Roger cu ochii bine înmuiați în lacrimi, cu tremurături în voce și în mâini, pufnind pe nas și pe urechi de emoție într-o bună zi când ne întâlniserăm întâmplător pe Strada Icoanei, la Grădina Trei iepe turcești.

Așa a începutul totul între noi. În schimb, nu pot să vă spun ce infern trebuie să fi trăit acest tânăr. Urmărind publicitatea de la televizor, mai întâi a cumpărat în toată casa de la reduceri dulapuri noi care apoi abia se mai deschideau. După care le-a garnisit cu haine cumpărate la soldări finale, Ultima măsură la modă, care după prima spălare arătau ca după războiul stelelor căzute în infernul pământesc, a cumpărat trei costume de ski pe care le purta prin casă pentru că nici el nici Genica nu schiau, patine cu rotile, zeci de cămăși, de tricouri, căciuli, bretele de agățat timpul probabil pe sârmele de întins rufe, baia era plină de săpunuri home made din bucăți de osânză groasă și parfum de chiftele prăjite cumsecade și de parfumuri cu arome minunate de la grele la lejere, o cloacă excelentă. Cea mai mare captură i s-a părut pescuirea, după lungi așteptări și ocheade aruncate vitrinei și portofolului Genicăi, a unei perechi de pantofi din piele de cangur de la Grădina zoologică din Berlinul de Vest după căderea zidului dintre el și vecinul candriu de alături care nu mai suporta mirosurile pestilențiale de tristețe neîmpărtășită.

Când mi-a spus acestea, parcă se deșteptase dintr-un somn lung, dar nu pe de-a-ntregul, parcă rămăsese suspendat în trecutul lăptos, pe care încerca din răsputeri să și-l aducă aminte rumegând făpturile care apăreau, fantasmele care păreau că-i trec prin fața ochilor și care, așa simțeam, mă atingeau și pe mine în treacăt, foșnind ușor ca frunzele uscate culese pe lângă urmărul meu, pe lângă obrazul care mi se răcea brusc, apoi se risipeau în lumina becurilor din grădină care mai întâi licăreau îndepărtat ca flăcările într-un cimitir în noaptea de Sânziene. Era o lumină bruscă apoi, de părea că toată lumea aceea la care se gândea Roger era luată de cineva.

2. O tristețe de școală

Sătul de comportamentul nepotrivit al portarului bibliotecii și de toate câte trăise într-un așa scurt răstimp, dar asta-i o poveste pentru altă dată, într-o zi, Roger s-a hotărât să nu mai iasă din casă o vreme sub pretextul că nu voia să se molipsească și să nu cadă cumva într-o stare de decrepitudine din care să nu mai poată ieși cu niciun chip de arătat în lume. În acest mod, el sperase că va rezolva și problematica mesei de seară la care în ziua aceea cu chestiunea portarului întârziase. Deși tânărul trimisese vorbă printr-un porumbel voiajor îmbrăcat în calfă cu privire la dificultatea situației în care s-a aflat vreme de o oră în centrul urbei, nu a scăpat de pornirile înflăcărate ale Genicăi, pentru care întârzierea la masa de seară din familie însemna, de obicei, că Genica scotea flăcări pe nări ca un balaur cu șapte capete o jumătate de noapte și pe Roger îl scotea de la solda săptămânală două săptămâni întregi. Odată, Roger a chemat chiar pompierii de serviciu, adică pe mătușa Tamara de la Pucioasa și pe mătușa Clarabella din Avrig venită în vizită două luni și cazate în camera de lângă salon, că nu mai era chip s-o oprească pe Genica. Au oprit-o după ce i-au aruncat cutia cu schelete fotocopiate din dulap și i-au promis că o vor invidia treizeci de ani pentru că voiau și ele să fie ca ea, o mahalagioaică renumită.

Roger știa că există idei de-a gata pe internet care l-ar face și pe el să arate mai bine în ochii lui și ai maică-sii (care, între noi fie vorba, era o scorpie și jumătate, toată ziua îi zicea să-și găsescă de muncă sau un job, că acum nu mai e același lucru. Dar cum o mai fi asta?) și el era mai mult decât dispus să le adopte cu inima deschisă în atare situație care devenise din ce în ce mai incomodă pentru el.

În săptămâna care a urmat, Roger a continuat să se informeze asiduu despre toate câte se întâmplau în lume urmărind mijloacele de informare în masă tot mai diverse și sofisticate. Vineri, în ziarul de dimineață luat gratis de la chioșcul de ziare și reviste din piață, a dat peste un anunț cu titlul: Cauți jobul  ideal? Creează simplu un CV profesionist perfect în cincisprezece minute. Și s-a hotărât să-și creeze unul strălucitor și o carieră de piatră numai a lui, ca să poată întârzia la masă când societatea o cerea.

Mai întâi s-a interesat ce e acela un CV și cum poate să aibă și el unul, că bani avea. Era impulsionat mai ales de ceea ce citise el că „Dacă nu ai CV, nu exiști, dacă nu ai Facebook, nu exiști.”

– Dar toată mahalaua știe că eu locuiesc aici cu mama de treizeci de ani, deci exist!, zise Roger mirat în dimineața aceea.

Apoi, a doua zi de dimineață, când, ca-ntotdeauna, nu avea altceva mai bun de făcut, a început să caute cu aprindere în anunțurile de la Mica publicitate persoana cea mai potrivită pentru asemenea grabnică întreprindere care i-ar fi permis să fie primul țucăr cu CV profesionist perfect.

Din vorbă-n vorbă și ureche-n ureche, a auzit că în centru, într-un gang de lângă primărie, evident, există o prăvălie ascunsă vederii de niște mașinării într-o vitrină și care oferă rezolvare la toate problemele urbei.

A aflat Roger că acolo lucrează și locuiește cu toți ai lui domnul Ganea Gomescu, proprietar la Ganea Gomescu & co[1]. – Zile senine. Aici, i s-a promis in corpore că, în afară de obișnuitele lor ocupații la prăvălia de croit costume pe măsură, croiesc și CV-uri și câte alea toate, la cererea clientului, că ei sunt croitori de zile senine și fericite. Roger a cerut timp de gândire și a spus că va reveni.

Domnul Gomescu era un bătrânel simpatic, cu păr pieptănat vâlvoi, cu ochelari de cal de cursă lungă, cu mâna dreaptă lungă și lipicioasă – dar numai seara, după rezolvarea problemelor clienților. Roger, că nici Genica nu l-a născut așa, cu ultima ploaie torențială, l-a observat pe dl. Gomescu din punct de vedere comportamental și cognitiv o întreagă jumătate de ceas înainte de a bate cuviincios cu piciorul de trei ori, conform codului, la ușa prăvăliei în noaptea aceea sumbră. Ce aflase el în târg sau din alte surse, ce observase? Fire introvertită ziua, noaptea, bătrânelul stătea lungit în spatele vitrinei cu mașinării pe un divan moale și pufos, din catifea dintre cele mai bune, roșie (avea să afle el mai târziu din alte surse), cu o lampă mare verde deasupra capului pe care avea o scufie țesută pe loc de viermi de mătase care lucrau toți la pupitre, la mese de calcul, la mașina de cusut, la menghine și alte câte mașinării trebuincioase treburilor lumești ale clienților. Din sfert în sfert de oră, Gomescu băga mâna în buzunarul halatului roșu și, zâmbind ca o balenă, trăgea de o sfoară care cobora de sus, de undeva și atunci, toți lăsau lucrul pe mâna unui singur om care trecea cu mașina de spălat și făcut curățenie peste mașinăriile din dreptul fiecărui angajat al prăvăliei, după care le ungea cu o osânză groasă de bancher, marinată cu dichis și farafastâcuri lumești și cu vin d’origine contrôlée. Atunci, inima lui Gomescu tresălta de bucurie înfricoșată ce răzbătea din toate ungherele chipului lui cu profil pătrățos cu mustața de culoare incertă răsucită în pumni într-o altercație când avea două zeci și trei de ani. S-a gândit o vreme la faptul că acest domn din vitrină nu semăna deloc cu cel cunoscut de el din vorbele altora. (Bârfe, domnule! Bârfe!) Nu părea a corespunde deloc expresionismului lui, conținutului lui sau programului național invocat în nenumărate rânduri, când venea în vizită, invitat de Genica la masa de dumincă la prânz când se servea omul zilei mai întâi și apoi Genica.

În cele din urmă, domnul Gomescu i-a părut lui Roger cea mai bună alegere de confecționneur de CV-uri și destine cu zile senine și fericite. Zis și făcut. S-a prezentat la scara prăvăliei luni, în amurgul dimineții. Un băiat de prăvălie cinstit l-a întâmpinat cu un zâmbet ca un ghimpe pe chip și l-a poftit să se așeze pe ce scaun dorește arătând cu mâna spre două canapele și Roger era să cadă din picioare când a înțeles cum stă treaba. Un miros cunoscut de crème brûlée reîncălzită la microunde îl zăpăcește total pe Roger care îi spune băiatului de prăvălie fără ocolișuri și în gura mare ce dorește. Atunci, domnul Gomescu, care se prefăcea a căra zgomotos roaba cu deșeuri menajere spre Groapa urbei din spatele prăvăliei (suna din fluierul piciorului de care-și agățase un zurgălău), sare din umbra unei cortine verzi ca de fier de teatru ieftin și-i spune că știe despre ce este vorba, că o să-l facă deștept peste noapte, el poate dormi liniștit și că nu are rost să-și bată gura de pomană în fața oamenilor cinstiți de la el din prăvălie care nu știu nimic până nu bate popa clopotul la biserică.

Ce mai sucită și învârtită, cum domnul Gomescu s-a angajat ziua în amiaza mare că se dedă la o astfel de scriere firească a CV-ului dorit pe tema administrației publice și a politicii mondializării capitalului moștenit, Roger împreună cu acest domn – semn că se pricepeau foarte bine la asta – au început să tragă cu multă dibăcie și băgare de  seamă de capătul unei sfori cu multe ramificații în toate zonele mahalalei și dincolo de frontierele știute și neștiute ale acesteia, ca să se asigure că nu trage ponoase mai târziu, cine știe când. Că lui Roger, întotdeauna așa i se întâmpla. „Când îmi e lumea mai dragă, exact atunci apare ceva neașteptat în viața mea”, zicea el destul de des. S-a învoit la această întreprindere firească și, deși vexat puțin că durează un timp prea îndelungat din punctul lui de vedere, a declarat că și răsplata va fi pe măsura implicării organelor în drept.

După ce tânărul Roger ieși din prăvălie cu fruntea sus și picioarele în mocirlă – că între timp plouase zdravăn – și bănuind ce avea să se întâmple într-un timp foarte scurt din punctul lor de vedere, nevasta lui Gomescu și cu cele trei fiice din căsătoria anterioară, care semănau cu patru măturoaie bune de aruncat în gura lumii, împreună cu toți lucrătorii de la mașinăria unsă bine au ieșit la rampa de gunoi din spatele prăvăliei și au început să strige aprig în șoaptă că vor și ei să ia parte in situ și in vivo la bucuria mahalalei Țucărilor. Nu au primit din partea conducerii prăvăliei decât legâmântul oral cu care s-a legat pe viață până la prima dezlegare la pește că vor putea lua parte ex situ și in vivo (era să zică post mortem) ca să nu se facă de băcănie în fața adversarului lor, băcanul din colț, un pui de lele care nu scăpa nimic din vedere sau din mâini nici măcar în concediul legal de maternitate.

Peste două zile, CV-ul era gata de folosit, imprimat în mai multe exemplare, iar un exemplar era pus deja în ramă groasă cu inscrustații aurite la colțuri pentru viitorul birou, conform comenzii primite. În plus, i s-au dat lui Roger asigurări necerute că toate cele scrise acolo au acoperire sută la sută la o adică: liceul, licența, masterul, conferințele, simpozioanele și mai ales tezele cu care a contribuit covârșitor la dezvoltarea acestor domenii de importanță deosebită în lumea de azi, toate au fost scrise și verificate de profesori cu cercetări importante la activ.

– Deci eu voi rămâne ca unic autor. Bine că nu ați pomenit de tristețea aia de școală primară, că altfel ar fi trebuit să reluați toată munca.

– Vai, nu, cum, se poate? Clientul nostru, stăpânul nostru, zise domnul Gomescu mieros. Domnul Zaharide nu trebuie să fie trist că a făcut șase ani de primară, nu e singurul, știm noi, și în plus, asta pică greu într-un CV atât de versatil și-i strică fengșuiul.

– Și Doctorat, nu am?, zise Roger mirat citind greoi foaia imprimată.

– Deocamdată nu. Asta voiam să vă transmitem. Ne cerem scuze, dar pentru asta, mai durează puțin, e nevoie de susținerea tezei și numai azi s-a putut aranja susținerea că a fost în concediu persoana. Dacă veniți mâine, putem aranja. Ne cerem scuze încă o dată.

Roger a declarat că nu mai poate aștepta și asta a fost. Când a venit vorba de plata serviciilor aduse, s-au înțeles rapid, fără tocmeli inutile. A aflat scurt de la calfe că domnul Gomescu nu ia șpagă pentru niște servicii care fac obiectul muncii lui de zi și de noapte, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Iar domnul Gomescu i-a sugerat solemn în față lui Roger, în scris, că acceptă bucuros ca plată, fără daune de comunicare pe la spate în sfera mahalalei lor, zece la sută din moștenirea mătușii Tamara. De unde știa domnul Gomescu că mătușa Tamara murise în urmă cu o oră la Pucioasa, nu putuse să-și dea seama Roger cu toată uimirea lui.

După un timp, într-o noapte, după masa de seară, Roger a trecut din simplă curiozitate pe lângă prăvălia Ganea Gomescu & comp. – Zile senine. Domnul Gomescu nu era în vitrină cu scufia lui verde. Întuneric ca de smoală de nu mai știai dacă prăvălia fusese vreodată acolo. S-a apropiat de vitrină cu gândul să vadă mai bine dacă se petrece ceva înăuntru. Un afiș era lipit pe geam: „ SIESTĂ”. Nu se știe precis de ce Roger a răspuns atunci direct, fără oftică, dar cu direcție: „Bacșiș pe două zeci de ani! Fiecare cu ale lui!”

***

O vreme nu am mai luat legătura cu Roger Zaharide. Devenise foarte gomos după afacerea cu CV-ul. Apoi, am aflat că își reluase programul de urmărire a publicității. Rămăsese un locatar permanent al minții sale, convins că urma să-și găsească astfel fericirea, să evite suferințele și experiențele neplăcute, dar toate instanțele universului păreau a i se opune din când în când, exact când îi era lui lumea mai dragă, o vreme. Pur și simplu nu-i permiteau să rămână fericit.

Aflasem că urmărea cu sfințenie toate reclamele după fructe și legume, a urmat zahărul din deserturi și sucuri pe care îl înlocuise ca și bunicul său, tata-mare Nae Zaharescu, zis și Țucăreanu, (care plecase în Germania odată cu sașii și se întorsese cu saci de ciocolată trasă la indigo de firmele autohtone obținută și cu costuri mai mici și cu diabet mai mare pentru consumatorii de zucker) cu bucuria de a consuma tot felul de medicamente care-i tăiau pofta de zahăr și de a mai vorbi de rău marile concerne de medicamente. Era foarte încântat de bunăstarea lui și era sigur că toate erau născocite de cineva pentru binele consumatorului și al omenirii și nu mai contenea cu elogiile aduse acestor binefaceri nemaivăzute și nemaiauzite prin părțile acestea de mahala.

În ultima parte a actelor sale de punere le unison cu progresul științei și tehnologiei comunicării a cunoscut la un bal mascat cu politicieni demascați un cititor de rune și în frunze de ceai de China adus cu vaporul și care costa o mie de dolari treizeci de grame. Uneori cititorul ăsta mai citea și în stelele verzi de pe pereții camerei lui Roger căruia îi cerea să se îmbrace în verde, că era eco-nomic la modă. Tânărul Roger, copleșit de toate aceste binefaceri contemporane, stătea lipit de un perete alb ca o muscă verde care observa absolut tot bâzâind doar din când în când că altfel astrele ar fi fost perturbate și nu s-ar mai fi văzut absolut nimic. Dar la final, când toate dulapurile cu haine, toate medicamentele, parfumurile, săpunurile, legumele și fructele i-au căzut hodoron-tronc în cap a bâzâit ca un bărzăune mare verde.

Asculta vreme de două ceasuri deșteptătoare avantajele necuvenite ale unei ape vii coclite care te scoală și din morți dacă e nevoie (și ar fi fost în cazul lui Roger și voie și nevoie), pe care el trebuia să o bea regulat, adică seara după întâlnirea cu vecinul candriu, timp de o lună. Numai după aceea ar fi început să se vadă, teoretic, efectele, iar de la al doilea flacon, era posibil chiar să nu mai înaintezi în vârstă, să stagnezi efectiv la vârsta la care ai băut apa. Roger era atunci în culmea încântării. Ce noroc dăduse peste el!

La ultima noastră întâlnire, mi-a povestit una dintre preocupările lui. Căzuse de data aceasta în patima gastronomiei moderne și a siluetei de viespe pentru un bărbat modern. Încetase și din a da cu pumnul în masă ca să nu îi sară lacul de unghii. Apoi, nu am mai auzit de el absolut nimic.

***

În ziua aceea, când am intrat în camera în care se intră din stradă la căpătâiul mortului, am aflat ce ziceau oamenii și nu am putut să nu vă spun:

Roger Zaharide, așa ziceau mai ales bătrânii țucări șucăriți pe cele băute, nu a mai vrut să aștepte să ia apa ca pe medicament, ci a băut-o pe toată dintr-o sorbitură cu gândul să rezolve odată problemele de vârstă cu viața noastră cea de toate zilele. Și le-a rezolvat o dată pentru totdeauna.

[1] Nota autoarei. Firma Ganea Gomescu & comp. este pe fostul amplasament al ANMTL (Agenția Națională a Mahalalelor Țucărilor Liberi), înființată după revoluția țucărilor asupriți de imperialiștii lacomi ai comuniștilor cu veste galbene peste epoleți.