Nunta Engliterei cu România – Anton Bacalbașa

(Prin fir telegrafic)

Prințul Ferdmand era în uniformă de vânător. El a îmbrățișat cu dragoste logodnica sa, care avea aerul cel mai plăcut și cel mai vesel.

(Agenția română)

Îmi este cu neputință să descriu ce s-a petrecut la Sigmaringen cu ocazia sosirii a.s.r. principelui Ferdinand de România. Era grandios, și pana mea se refuză, ca să zic așa, să aștearnă cu cerneală violetă sentimentele ce însuflețeau în acele momente solemne pe toți asistenții.

Curțile regale și imperiale tresăreau de o dulce emoțiune, doamnele din suită palpitau. Înșiși caii jandarmilor, cu lacrămi de recunoștință în ochi, nechezau într-un mod solemn.

Când prințul Ferdinand se coborî din vagon, prințesa Maria se aruncă în brațele lui.

– Ah! exclamă prințul. În fine, te revăd, angel dulce al vieții mele!

– Fried’l!… Atâta putu să exclame blânda copilă, și în geana sa luci o lacrimă.

– Da’ amu și-o găsit ăștia de hârjoană? în fața lumii? Irra! Mai lăsați zbegu, plozilor! mormăi bătrânul Lascar Catargiu, pe fruntea căruia se zăreau crețuri sinistre.

Iar în fund, generalul Manu exclamă cu o voce în care regretul cel mai sincer vorbea:

– Dacă nu e puterință, ce mai chichirez gâlceava?

Un moment, și trăsurile porniră ducând în sânul lor perechile fericite.

Mulțimea care se adunase într-un mod considerabil – erau peste cinci regimente de soldați – începu a striga din adâncul plămânilor:

– Hoch! [Trăiască!]

La auzul acestui cuvânt, toate capetele se descoperiră. Singur Lascar Catargiu, întorcând-se cu fața spre mulțime, începu a amenința cu pumnul:

– Da’ ci-i, bre? Ați turbat amu? Ne luați cu ho? Ho vouă, șuilor, bezmeticilor, nemți cu coadă! Păcat că n-am adus pe Teleman cu mine, că v-arăta el vouă!

– Câinii latră, caravana trece! strigă Alexandru Lahovary cu un gest disprețuitor, care făcu să înghețe zâmbetul pe urechile regalului mire.

Iar d. Mitiță Sturzea, rănit în tot ce poate avea omul mai patriotic. Începu refrenul cunoscut:

Neamț, curajos,

Lasă pușca-n jos!

Dar caii mergeau înainte, fericiți de a trage pe tinerele perechi răsturnate în trăsură…

Când ajunseră la poarta castelului, tunurile începură să bubuie. Imediat a.s.r. își închise urechile în formă de abajur. Numai generalul Manu, după ce făcu o inspecție minuțioasă pantalonilor săi istorici, exclamă cu un gest marțial:

– Aceste tunuri nu mă pot înspăimânta. Ele sunt oarbe!

La poarta castelului, o bandă de lăutari români, sub conducerea vestitului Stănică Bîrlează. Începu a intona tradiționalul cântec de nuntă:

S-a suit mireasa-n prun,

Sus, nune, sus,

Și i-a dat un țep.

La auzul acestui cântec, în care și cel mai aprig antidinastic ar fi putut vedea unirea României cu Anglia, toți izbucniră în lacrimi…

– Plângeți, copii, strigă regele Carol, căci lacrimile te mai ușurează!

– Ba, sire. Întrerupse generalul Manu, pe mine nu mă ușurează numai lacrimile…

Peste o oră, potopul de lacrimi inundă totul… Când veniră măturătorii primăriei. Înarmați cu lighenele necesare, ei nu găsiră decât o mare de apă. În mijlocul căreia numai urechile a.s.r. pluteau ca un memento regalo-imperial, pârând a zice tuturor:

— Trecătorule, mergi de spune la Sparta că ne-am udat de emoțiune.