Teddy

Pătrunde pe sub uşă o fâşie îngustă de lumină. Ea tremură. Umbre agitate păşesc înainte şi-napoi. Ochii sticloşi le urmăresc înfriguraţi din întuneric. Se aud glasuri din ce în ce mai slabe. Creierul îngrozit se cufundă în beznă, alintat de ultimele vorbe: „Mireasa mea…” Corpul amorţit se destinde în moarte.

*

“lyzzie_86” către “rodivoinea”

„Auzi, fată, pe mine mă disperă ăştia cu telefonia lor! N-am semnal în colţu-ăsta de lume! Am atâtea să-ţi spun, mi-e lene să scriu… Azi am început cursul aproape de pauza de prânz. Pe plan masculin, ca să zicem aşa, nu prea… E un tip de la Statistică, Laur. N-are verighetă, dar e cam ursuleţ de pluş, are o moacă de bleguţ.”

“rodivoinea” către “lyzzie_86”

„Şi mie mi-e greu cu scrisul, dar măcar ştiu de tine. Dacă e ursuleţ, nu poate fi atrăgător? Lasă fanteziile cu artişti. Cu un bărbat trebuie să mai şi vorbeşti, nu să-l admiri ca pe un poster.”

“lizzie_86” către “rodivoinea”

„Rodi, zi-mi dacă te ţine inima! Îţi dau începutul: sâmbătă seară am dormit la Laur! Finalul: m-am îndrăgostit! Tare, tare, tare de tot! Te previn: nu e deloc ce crezi.”

“rodivoinea” către “lizzie_86”

„Nebuno, zi odată!”

“lizzie_86” către “rodivoinea”

„Hai că te iubesc, de-aia meriţi să afli! OK, atenţie! Sâmbătă seara am mers cu Laur în club. Am vorbit, am dansat până pe la 1. Când am ieşit, ploua torenţial. Evident, n-aveam umbrele! M-a tras într-un gang la adăpost şi m-a luat în braţe. Apa rece îmi pătrunsese în oase. A şoptit timid că ar avea o propunere, dar… să nu zic eu ceva… M-a invitat la el, că stă peste drum… Am cârtit, am ezitat, dar în final am acceptat! Casă, surioaro, nu ce-avem noi! De-aia boierească! N-a minţit când mi-a spus că are peste o sută de ani. Aprinsese chiar și focul în șemineu. Era cald, bine… Mi-a adus un trening vătuit. Am stat la ceai fierbinte, la poveşti până spre dimineaţă. Fără tandreţuri, doar m-a pupat pe frunte când m-a condus la culcare.

Am dormit în camera de oaspeţi. M-a sfătuit să încui uşa peste noapte, că e casa veche, uşile se mai deschid singure, se pierde căldura… Pe naiba! Era gelos! Avea de ce!

După ceaiul cu rom am adormit ca un bebeluş. M-am  trezit la un moment dat, dar nu mai ştiu dacă întâi am auzit ceva aşa, ca un scaun târât pe gresie după care am realizat că mi-e sete, sau m-am trezit de sete şi atunci am auzit… Am descuiat uşa, am ieşit pe hol. În bucătărie, pâlpâia doar o luminiţă slabă. Nu voiam să dea de mine prin casă, să creadă că spionez. Până la urmă am traversat holul. Plecasem desculţă din cameră. Îmi îngheţaseră tălpile. Nici treningul vătuit nu făcea faţă urgiei de pe hol. M-am grăbit, cu intenţia de a lua repede un pahar cu apă în cameră.

Rodi, ţine-te bine! La masa din bucătărie, la o lampă mică, citea un tip. Ne-am speriat unul de celălalt. A sărit în picioare. Cartea a căzut de pe masă, am vrut să-l ajut s-o ridice, el s-a aplecat în acelaşi timp; aproape mi-a smuls-o. A alunecat dintre pagini o foaie îngălbenită, acoperită de un scris de mână. A ascuns-o repede în carte şi atunci m-a atins. Avea nişte degete reci, reci, sloi! Şi-a cerut scuze privindu-mă-n ochi. Tipu’ ăsta, Rodi, ţine minte: cel mai, cel mai tare! A zâmbit timid cu dinţi mici, regulaţi, cu gropiţă în bărbie; ochii erau aproape negri, ca boabele alea de cafea prăjite prea mult! Zâmbea… OMG! Zice: „Îmi cer scuze dacă te-am speriat! Credeam că sunt singur.” „Nu-i nimic, eu îmi cer scuze”.

De ce mama naibii îmi ceream eu scuze?! Habar n-am, da’ zău că nu ştiam ce să zic. El: ţintă-n ochii mei, dinţii mei clănţăneau, privirea aia de topea calote glaciare… Mă fixa de parcă se aştepta să-l recunosc. Simţeam că ameţesc; nu-mi amintea de nimeni întâlnit vreodată.  Zâmbea timid, strângând la piept cartea groasă.

Am uitat de sete, el rămăsese stingher, sprijinit de spătarul scaunului. „Ai venit?! Adică…” Nu înţelegeam sensul întrebării, nu ştiam cum să definesc relaţia mea cu gazda. Am răspuns repede: „M-a invitat Laur. Tu eşti… fratele lui?” Am întrebat aşa, că nu părea să fie, nu semănau… „Nu, nu suntem fraţi… Doar un fel de rude. Nu prea ne întâlnim”… „Dar locuieşti aici, cu el?” „Da.” Apoi, adaugă: „Păi atunci… sper să ne mai vedem.”

Mă străpungea cu ochii ăia aproape negri. Zâmbea de mi se strângea stomacul… S-a apropiat, mi-a pus un deget pe buze: „Ştii, el e cam gelos. Nu pierde nimic dacă nu-i povesteşti că ţi-a fost sete. Eu sunt Teddy.” S-a îndepărtat, apoi a sărutat degetul ăla care-mi stătuse mie pe buze. L-am simţit ca pe cel mai real şi fierbinte sărut. Am luat o sticlă cu apă plată de pe dulap şi m-am întors brusc.  Bucătăria era goală. De parcă nu fusese nimeni acolo. Doar o adiere lină mișca perdeaua de la geam. Am oftat uşurată. Temperatura părea să fi crescut cu câteva grade. După aceea… am dormit până spre prânz. N-am avut cum să-l întreb pe ursuleț de tipu’ ăla care stă cu el, da’… fată, m-am îndrăgostit! Ce naiba fac? Ce fac cu Laur?”

*

„Dragul meu Theodor, Teddy meu iubit, poate scrisoarea va ajunge deodată cu mine, dar nu pot să nu-ţi trimit o ultimă îmbrăţişare din Parisul pe care mi-aş fi dorit să-l împărţim. Număr clipele până când te voi revedea…”

Hârtia se îngălbenise, iar lacrimile tânărului ştersese pe alocuri cerneala. Vera nu se mai întorsese de la Paris. Durerea îl încremenise.

Noaptea ce se sfârșise îi dăduse fiorul regăsirii. Oare chiar atât de mult timp trecuse încât iubita nu-l mai recunoştea? Spera să-şi amintească sărutul lor secret, de pe vremea când nu îndrăznea s-o atingă. Toate astea nu mai aveau importanţă. Se întorsese la el, în casa care urma să fie a lor. Trebuia s-o recucerească, să-şi înveţe mireasa să-l iubească din nou.

*

“rodivoinea” către “lizzie_86”

„Deci, nimic nu mă surprinde! Nu ştiu ce să zic. Stai de vorbă cu Laur. Cu „Mr. Coffee”… nu te-ai aprins cam repede? Te-am mai văzut aşa şi după aia am făcut consiliere psihologică. Mai scrie-mi, doar aşa, să ştiu de tine, că oricum nu ţii tu cont de sfaturile mele.”

“lizzie_86” către “rodivoinea”

„Bună dimi! Ce faceţi voi p-acolo, că noi… Suntem bine de tot! Sâmbătă seara: club cu Laur. Noaptea, la el. Ceai cu rom în sufragerie, un pupic pe obraz. Dormit în camera de oaspeţi. Peste noapte, setea de rigoare. Teddy, la post. M-am aşezat vizavi de el şi l-am lăsat să mă privească. Zice: „De unde eşti?” îi spun de unde sunt. Continui: „De ce stai singur? De ce n-ai venit cu noi, la un ceai?” „Şi să te împart cu blegu’ ăsta?” M-am blocat, ce era să mai zic? „Voi sunteţi certaţi?” „Nu, doar că nu vorbim, nu prea ne vedem…” „Ce faci tu aici, de fapt?” „Am de citit.” „Înveţi pentru ceva sau aşa, doar citeşti?” El, zâmbind fermecător: „Învăţ. Caut.”

Mi-a luat mâna cu degetele alea îngheţate şi… fată, ţi-am zis ce frig e în imensitatea aia de casă pe timpul nopţii? Am uitat ce voiam să-l mai întreb; am stat aşa, în faţa lui, aproape să mă transform în stană de piatră. Da’ era bine, să-nnebunesc de nu! Mă topea gropiţa aia din barbă, zâmbetu’ ăla de copertă de revistă glossy… Mi-a spus că mă mai aşteaptă. Înainte de a pleca şi-a trecut iar degetul peste buzele mele, peste ale lui… să dea naiba dacă n-a fost mai bine decât cu orice alt bărbat. Mi-a suflat aşa, uşor: „Sst… E secretul nostru!” Atunci am înţeles că nu-i pot spune nimic ursuleţului de Laur.”

“rodivoinea” către “lizzie_86”

„Draga mea, e ceva în neregulă cu băiatul ăla, eu aşa simt! De ce se fereşte de Laur? Sunt certaţi? De ce-l face p-ăla bleg? Sau, mai rău, dacă sunt înţeleşi şi tu ai intrat în vreun joc periculos? Eu rămân la ideea că trebuie să discuţi cu Laur. Sau vino acasă, poate-ţi trece!”

“lizzie_86” către “rodivoinea”

„Nonono, nu vin! Nici nu vreau să-mi treacă!”

“rodivoinea” către “lizzie_86”

„De trei săptămâni nu ştiu nimic de tine. Zi ceva!”

“lizzie_86” către “rodivoinea”

„N-am mai putut să scriu, pur şi simplu. Am mai fost pe la Laur… ştii tu! Stă pe scaun, cu fruntea sprijinită într-o mână, cu cealaltă mână pe mine… e ca un vulcan sub un ocean înghețat! Sunt fericită! În modul meu ciudat, masochist, sunt fericită!”

“rodivoinea” către “lizzie_86”

„Măcar de Crăciun sper că vii! Hai, Lizuco, mi-e dor de tine!”

“lizzie_86” către “rodivoinea”

„Auzi, fată, poţi chiar să mă dezmoşteneşti, dar… nu vin! Să-ţi spun una: Laur avea o rezervare în Austria de sărbători, la schi. A încercat să mă convingă să merg cu el, dar l-am refuzat. De fapt, Teddy o să fie singur, mi-a propus să stau cu el de sărbători. A adăugat: „După aceea… mereu, dacă vrei!” Cum să ratez aşa ceva? Hai că mai vorbim, te pup! Acum trebuie să-i conving pe ai mei că rămân aici!”

“rodivoinea” către “lizzie_86”

„Clar că eşti nebună, nu ştiu ce să mai cred, mi-e frică de mor! Faci ce vrei, da’ sună şi tu o dată, măcar atât!”

“lizzie_86” către “rodivoinea”

„Crăciun fericit, Rodi meu iubit! Sunt super-mega fericită! Mâine pleacă Laur, merg pe la el să-mi iau la revedere. După… Mr. Coffee! Deci, nu uita: tare, tare, cel mai tare! Nu iau laptopul cu mine, că n-am chef de socializare. Te pup de pe-acum! Nu te supăra pe mine, că… that’s me, baby!”

*

Iubita lui se întorcea. Nu înțelegea de ce atât de târziu, de ce îl privea ca atunci, la primele întâlniri. O pictase din memorie de fiecare dată când plecase. Își umpluse camera cu pozele ei, cu schițele lui. Vera îl privea oriunde s-ar fi dus.

Demult, în cealaltă viaţă, oamenii îi spuseseră că Vera nu mai era. Niște proști! Iubita lui venea pentru totdeauna. Îi va dărui eternitatea lui. Își schimbase doar numele, ca să n-o recunoască ei, cei de deasupra. Se tot perindaseră după plecarea fraților săi. Îi ura. Urca în casa părintească atunci când dormeau, să nu-i vadă. Să nu-l vadă.

*

Aşteptase să treacă grupul de colindători. Nu voia să fie văzută în seara de Ajun în curtea acelei case. Împinse poarta grea de fier; merse pe alee pe nişte urme deja adâncite în zăpada întărită. Uşa din lemn întunecat se deschise scârţâind uşor. Elizei i se păru un zgomot infernal şi studie strada. Pustie, albă, mută. Printre buzele vineţii scotea abur dens. Încercă să-şi obişnuiască ochii cu întunericul. Casa părea goală. Din mijlocul sălii cu candelabru se întoarse, cuprinzând roată întreaga încăpere. Părăsită. Rece. „Ce fac eu aici? Ce…”

― Lizzie!

Cunoştea şoapta acestui glas, nu-l auzise niciodată plin şi cald precum castanele coapte.

― Lizzie, am crezut că n-ai să vii… Am aşteptat atât de mult.

„O, Doamne, ochii ăştia, zâmbetul ăsta, el… Mult? De ce mult? Laur a plecat acum două ore. Mr. Coffee, te…”

― Vino la mine…

Mâinile bărbatului îi descheiau nasturii paltonului. Eliza le simţi fiorul de gheaţă când apucaseră gulerul şi când îi traseră mânecile. Teddy aruncase haina pe masă; se apropiase alunecând pe gresia întunecată. Degetul arătător i se plimba pe obrajii tinerei, pe gât, cobora insinuant de-a lungul decolteului adânc, apoi revenea spre buze, desenându-le conturul. Fata închisese ochii, încercând să scape de senzaţia de transă, de frisoane violente. Aiureli de febră alternau cu tremur necontrolat de frig, de frică. „Frică? De ce să-mi fie frică? Am venit la el, aşa cum a spus: de sărbători şi după aceea mereu, dacă vreau, vreau.”

― Ţi-e frică, Lizzie? De mine?

Deschise ochii îngrozită. Nu putea fi coincidenţă întrebarea pusă concomitent cu gândul ei. Se forţă să-şi amestece ideile, să le facă de nedesluşit.

Teddy zâmbea. Ochii se îngustaseră, mărginiţi de gene dese. Gropiţa din bărbie i se adâncise. Aştepta răspunsul ei, cu gura întredeschisă. „Da, frică!”

― Eu…

Sunete spărgându-se de pereţi goi. Timp atârnat lasciv peste ceasuri zdrobite, nehotărât în ce parte să curgă. Trupuri arzând pe sub pojghiţa sticloasă de gheaţă, încremenite în mirare şi dorinţă.

― Să mergem la mine!

― La tine? Nu stai aici?

― Ba da, dar… mai jos. Vino să vezi!

Ar fi păşit, dar picioarele îi încremeniseră pe podea; nu se putea mişca nicicum.

Raftul din cămară se deplasă sub atingerea lui lăsând la iveală un rând de scări ce cobora. Era întuneric iar mâna lui Teddy o ţinea de deasupra cotului. O forţă ascunsă, care parcă emana din pereţi, o îndemna să meargă doar înainte, printre pânzele de păianjeni ce i se agăţau de faţă. Un toc i se înfipse într-o treaptă putrezită; întreaga talpă îi alunecă printre stinghiile de lemn. Aşchiile sfâşiară ciorapul de mătase şi pielea, însă frigul îi anestezie durerea. Trase din capcană piciorul însângerat fără pantof. Scutură celălalt picior; merse mai departe desculță. Cobora treaptă după treaptă spre un loc necunoscut, teribil de întunecat. Auzi, din spate, un zgomot. Întoarse capul. Uşa mascată de raft se închisese spre viaţă. Nu trebuia să se teamă. Era cu Teddy, cu Mr. Coffee. Urma să rămână cu el de sarbatori, după aceea mereu…

Simţi că scările se terminaseră. Călca pe pământul jilav al beciului vechi. Mâna care o ghida prin întuneric îşi slăbise strânsoarea; se desprinsese de pe braţul ei. Era captivă într-o tăcere sumbră. Din timp în timp îi ajungeau la urechi foşnete slabe. Curenţi de aer ca din crevase îndepărtate îi mângâiau trupul. Părea prinsă în mijlocul unui stol de corbi în zbor. Mirosea a cenuşă de foc proaspăt stins, a lumânări fumegând sub ploaie. Întinse mâinile în jur şi se roti făcând câţiva paşi mici, încercând să atingă bărbatul. Palmele se închideau, se deschideau în gol. Ar fi strigat, ar fi plâns, ar fi fugit departe…

În jurul gâtului simţi mângâierea delicată, apoi din ce în ce mai apăsată a unei panglici lucioase; era târziu când se gândi să introducă degetele pe sub şarpele de mătase. I se înfipsese adânc în piele. Îngropase orice sunet ar fi putut să scoată.

Apărut de nicăieri, Teddy îi eliberă gâtul din strânsoare. Îi luă faţa în palme. Auzi: „Acum închide ochii!” Se supuse, victimă a aceleiaşi transe căreia îi căzuse captivă în bucătărie. Simţi pe buze sărutul în care pasiunea flăcării se stingea în abisul glaciar. Trase adânc aer în piept şi deschise ochii când i se spuse s-o facă.

Păşea pe un covor gros cu motive orientale. Sub fereastra înălţată pe care se strecurau umbrele înserării, era o canapea învelită într-o cuvertură roşie. Biblioteca acoperea un perete întreg. În ea odihneau volume groase, legate în piele veche, ca cel pe care Teddy îl citea când îl văzuse prima oară. Unul din rafturi era plin de portrete în creion sau acuarelă ale… ei, sau ale unei fete ce-i semăna teribil. Purta haine din alte timpuri, părea fericită.

― Mireasa mea…

Vocea de castane coapte o striga pe ea sau îi prezenta femeia din tablouri. Îndoiala i se risipi repede; înţelese că portretele erau ale ei şi că Teddy o alesese pentru totdeauna.

*

“laur_avram” către “rodivoinea”

„Doamna Rodica, vă mulţumesc că mi-aţi lăsat adresa de e-mail la ofiţerul care anchetează cazul. Sunt cercetat în libertate; Eliza a fost văzută de oamenii de la pensiune după ora la care eu plecasem spre aeroport. Mă incriminează doar haina ei, pe masa din bucătărie. Mi-aş da viaţa ca să aflu cum a ajuns acolo. Aşa cum mi-aş fi dat-o pentru Eliza însăşi, dacă m-ar fi iubit. Trebuia să insist să vină cu mine. Sunt foarte tulburat.”

“rodivoinea” catre “laur_avram”

„Nu ai de ce să te învinovăţeşti. Simt că nu ai nicio legătură cu ceea ce sper să fie numai o dispariţie. Am pus la dispoziţia poliţiei toate e-mailurile, ca să ne lămurim cine e Teddy. Sunt la fel de tulburată. Dacă ai noutăţi, nu ezita să-mi scrii.”

“laur_avram” către “rodivoinea”

„Sunt două săptămâni de când nu dorm mai mult de trei ore pe noapte. Numele ăla mi se părea oarecum cunoscut. Un frate vitreg al bunicului, Theodor Avramescu (Teddy) s-a spânzurat aici, în casă. Era un subiect tabu, dar mi-am amintit nişte poveşti auzite în copilărie. A avut o decepție, i-a murit iubita, nu știu exact… S-a izolat vreun an într-un apartament la demisol unde în cele din urmă l-au găsit spânzurat. La următoarea audiere voi spune şi această poveste. Mă tem că, în loc să ajung la închisoare, voi ajunge la balamuc.”

“rodivoinea” catre “laur_avram”

„Ţine-mă la curent, orice ar fi. Eu cred că e o idee bună să spui tot ce ştii, oricât ar părea de ciudat.”

“laur_avram” către “rodivoinea”

„Doamna Rodica, veştile nu sunt deloc bune. Din păcate, nu e numai o dispariţie. Au gasit-o în beciul vechi, în care se putea ajunge numai prin spatele unui raft din cămară. Habar n-am cum a ajuns acolo. Se pare că mai era în viaţă când au făcut percheziţia după sărbători. Dumnezeu să aibă milă de mine, căci de-acum încolo nu mă mai aştept la nimic bun.”

“rodivoinea” catre “laur_avram”

„Jumătate din sufletul meu s-a dus odată cu ea. O iubeam aşa cum era, impulsivă, nebună… Promit să te mai caut. Acum nu vreau decât s-o plâng.”

*

„Rodi meu iubit, sunt atât de fericită! Abia aştept să ne vedem, să-l cunoşti pe Teddy, să înţelegi de ce am rămas aici. Plutesc, nu trăiesc. Cu el, timpul e… altfel. Mi se pare că a trecut o veşnicie de când am intrat în casă şi n-am mai plecat. Aici e toată viaţa mea. În prima seară m-am speriat cumplit. Nu ştiam ce să mai cred… Am mers la el, are un apartament la demisol. E aşa, ca pe vremuri. Cu mobilă din aia masivă, covoare groase, plus o bibliotecă înţesată de cărţi. Într-o zi o să-mi aleg ceva de citit. Mă tot tem să nu apară Laur, dar Teddy îmi spune mereu că mai e până atunci, nu merită să-mi bat capul cu asta.

Nu am nevoie de nimic altceva decât de el. Nu vreau să-şi desprindă mâinile de pe mine şi… ştii ceva? De la un timp, deşi pe ferestre sunt flori de gheaţă, casa s-a încălzit şi ne zâmbeşte. Ochii lui strălucesc, genele sunt mai dese, mai arcuite, gropiţa mai dornică de sărutări. Doamne, Rodi, ce rău îmi pare că n-am luat laptopul, îţi scriam toate astea… Dar Teddy spune că avem tot timpul din lume.”