Teste cuantice

Pe lângă subiectul inteligențelor artificiale, care este relativ nou, în conștiința publicului își face loc de mai multă vreme câmpul mult mai vast al cuanticii. Deși își făcuse simțită prezența încă de pe la 1900, îndeosebi datorită contribuțiilor lui Max Planck și Albert Einstein, domeniul fenomenelor cuantice ar fi trebuit să fie familiar majorității contemporanilor noștri, fie și pentru simplul fapt că este studiat la școală, odată cu mai puțin agreata mecanică cuantică.

Din păcate, noțiunile definitorii din domeniu nu sunt întotdeauna corect înțelese și, prin urmare, constatăm că sunt prea puțin răspândite în cultura prezentului. De aceea, în contextul mai subtil, dar mult mai bine popularizat al calculatoarelor cuantice, absența unei preocupări sistematice are un efect de-a dreptul debusolant.

Aparenta știre foarte pompieristică referitoare la cercetările pornite pentru realizarea unui calculator cuantic de mare putere, fie românesc, fie european, este cu siguranță ridicolă, atât timp cât Google și chiar IBM oferă deja timp de lucru și pregătire pe astfel de calculatoare. Evident, afinitatea inteligențelor artificiale cu puteri de calcul semnificative ne orientează fără greș spre viitorul calculatoarelor cuantice. Nu putem decât observa că aceiași specialiști care promovează calculatoarele cuantice studiază și au rezultate promițătoare și în domeniul inteligențelor artificiale, Google fiind în prima linie pe acest front.

Este oare o coincidență alăturarea „quantum computing” și IA – „artificial inteligence”? Cu siguranță că nu. Ambele au o caracteristică evident comună: câmpul de probabilități. Evaluarea diverselor situații și ipoteze care au mai mult de o soluție, fiecare cu alte probabilități de apariție, volatile și dependente de context, de un număr variabil de parametri, nu poate fi făcută eficient decât cu această nouă generație de „mașini de calcul”, care sunt nemaipomenit de bine adaptate la modelarea rețelelor neuronale. Iar inteligențele lucrează exact cu rețele neuronale.

La baza tuturor acestora stă nucleul, obiectul care permite stocarea și evaluarea informației cuantice – qbit-ul. Nu voi intra în detalii despre ce este și cum se comportă. Voi spune doar că circulă prin presă ideea năstrușnică a informației care se propagă instantaneu între doi qbiți interconectați (entangled; unii mai traduc prin inseparabilitate). Realitatea este mult mai năstrușnică. Pentru că acest transfer trebuie măsurat. Teoretic, presupunerea că propagarea informației este instantanee pare logică, practic însă, efectuarea unei observații cere timp, iar evaluarea unei stări (adică a unui câmp sau spațiu de probabilități) cere mult mai multe observații. De aceea, când cineva se referă la o stare cuantică indicând o valoare precisă, greșește. E ca și cum ar descrie o franjă de interferență printr-o constantă numerică.

După cum se poate observa, domeniile mai sus amintite sunt vaste și de o complexitate non-trivială. Prin urmare, nefiind vorba despre un articol științific, nu vom adăuga mai multe.

Remarca ce decurge din toate acestea este aceea că nu numai jurnaliști profesioniști, ci și foarte mulți amatori, folosesc noțiunile domeniului cuantic și al inteligenței artificiale fără o minimă documentare, deși le este accesibilă. Curios este că trăim într-un univers eminamente cuantic, în care fenomenele neașteptate și chiar cu aparență magică pot surveni oricând și oriunde.

Spooky, isn’t it?