Omul care știa mai multe ca oricine – Liviu Radu

Se zice că odată, într-un moment de plictiseală, Domnul Dumnezeul nostru a creat un om care se bucura de darul de a şti ceva mai mult decât persoanele cu care stătea de vorbă.

Iar omul respectiv a început a vieţui, uimindu-i pe toţi. În şcoală cunoştea mai multe decât profesorii, la concursuri ştia răspunsurile mai bine decât examinatorii.

Devenise spaima conferenţiarilor, cărora le corecta şi le completa expunerile. Ajunsese să fie invitat la reuniunile academicienilor, iar atunci ştia mai multe decât o academie întreagă.

După cum era normal, printre mediocrităţi debita doar platitudini, dar acestea erau suficiente, în condiţiile respective, pentru a-i asigura renumele. Cine ar fi fost apreciat pentru judecăţi ce nu puteau fi pricepute?

Şi aşa trecură anii, iar omul nostru trebui să se înfăţişeze înaintea Atoatejudecătorului.

Deşi Dumnezeu ştia tot ce-a fost, este şi va fi, omul nostru, cu darul primit chiar de la Dumnezeu, ştia ceva mai mult şi zise:

– O, Doamne, te compătimesc şi te plâng!

Poate ar fi spus şi altele, dar Domnul, dându-şi seama ce se întâmpla, scurse timpul înapoi, până la momentul în care crease fiinţa aceea, şi n-o mai creă. Şi lucrurile decurseră în linişte, conferinţele n-au
mai fost tulburate, iar academicienii au rămas cei mai înţelepţi.

Dar scurgerea sutelor de veacuri nu-l poate face pe Domnul Dumnezeul nostru să uite exclamaţia aceluia care, pentru o clipă, ştiuse mai mult decât el. Pentru că Domnul, deşi atoateştiutor, nu ştie de ce îl
compătimise omul acela. Şi se înfioară, ştiind că va trăi veşnicia cu temerea că în fiecare clipă se poate întâmpla ceva care să-l facă demn de compătimire…