Baba Oarba – Alexandru Vlahuță

Sunt mici amândoi. Giustino e de zece ani şi Rosalba de şapte. Sunt săraci, orfani şi străini.
Tatăl lor cânta din flaşnetă pe la porţile oamenilor şi căpăta gologani. Aşa au venit tustrei, pe jos, din Florenţa.

Ş-atunci Giustino era de şapte ani: el ştia să joace, să-şi frângă mijlocul şi să treacă frumos prin cerc, iar Rosalba nu ştia decât să râdă şi să bată din palme tactul flaşnetei… Dar tata bea prea mult vin, ş-atunci era urât şi rău — da, era foarte rău tata atuncea. Şi sara, cînd n-avea niciun gologan, ei nu trebuiau să plângă, dacă le era foame pentru că asta îl supăra foarte mult pe tata şi-i bătea rău, de aceea a murit … Ş-un moş bătrîn, care s-a supărat pe tata pentru c-a murit, a vrut să le ia muzica, dar ei au plâns aşa de mult ca să le-o dea, încât moşul le-a dat-o şi ei au plecat cu muzica şi nu s-au mai dus pe-acolo niciodată. Acum şăd la o femeie bătrână, departe-departe, tocmai la marginea oraşului. Umblă toată ziua cu muzica, şi sara se duc acasă cu pâine şi cu gologani …

Acestea mi le-a spus micul Giustino, c-o naivitate adorabilă şi-ntr-o românească pe care el o vorbea fermecător de stricat.
Eu am întâlnit adeseori pe aceşti sărmani copii. El, într-un surtuc larg, fără coloare şi cu buzunările spintecate, purtându-şi anevoie muzica-n spate — ea într-o rochiţă scurtă din petici, şi c-un baideraş de lână vechi, pe care Giustino i-l înfăşoară în fiecare dimineaţă, de două ori în jurul gâtului, i-l încrucişează peste piept şi i-l înnoadă la spate, frumos, ca să nu răcească, ş-amîndoi merg, aşa trişti şi perpeliţi, mititeii de ei, copilul înainte şi surioara după el, ş-amândoi îşi târăsc picioarele în nişte ciobote mari şi grele pline vecinie pe dinafară şi pe dinlăuntru de noroiul bâltoacelor de prin mahalale.

Se odihnesc pe la răspântii… Giustino s-apleacă de şale, şi-ncetinel îşi pune muzica jos. Alăturea, tăcuţi s-aşaz-amândoi pe caldarâm. C-un fel de frică uneori îşi privesc îmbrăcămintea lor săracă. Ei simt bine că au aceleaşi gânduri, de aceea foarte rar îşi vorbesc. Câteodată privirile lor pornesc alături şi s-afundă în zarea cerului. Când timpul e frumos, ei simt ceva — ca o mamă bună, care stă lângă dânşii, şi-i mângâie; c-o bucurie tristă, c-un zîmbet bolnav, îşi întinde gâtul şi-şi încălzesc în soare chipurile lor galbene, lungăreţe, bătrâne şi nespălate, cu ochii mici împăinjiniţi, îngropaţi sub frunţi înguste, cu urechile mari, cu umerii obrajilor scoşi ca la mongoli, şi cu buzele lungi, subţiri, uscate şi vineţii ca piatra.

Dar toamna se duce şi vremea prinde-a se-năspri. Cerul devine mai posomorât, casele mai închise, şi oamenii mai răi.
După o zi rece și ploioasă, petrecută mai mult sub ganguri, ei se hotărăsc să mai facă o încercare. Giustino scoase un suspin adânc și-năbușit, ca să nu-l audă mica Rosalba, își luă muzica-n spate, ș-amândoi, flămânzi, friguroși și descurajați, plecară, încetișor, de-a lungul stradelor ude și pustii.

Abia mai pășesc, șovăind, prin pâcla deasă ce îneacă orașul amuțit; de sus burează, întunericul cade din ce în ce mai greu și mai rece peste dânșii. Un vânt cu toane repezi le zvârle-n obraz puzderia de stropi, și ei își îndeasă pe dedesubt, la subțiori, mânuțele lor ude și amorțite.

Într-o uliță întunecoasă, la ușa unei cafenele, Giustino învârtește la flașnetă Valurile Dunării, schimbându-și mânele-i trudite și ducându-și-le pe  rând la gură, ca să le dezmorțească. Rosalba zgrebulește pe la ferești, uitându-se-nlăuntru. Prin geamurile asudate abia străbate o lumină bolnavă și fumurile ce se îneacă în pâcla de afară. În apropiere, un câine nervos își întinde gâtul înainte și însoțește c-un urlet prelung și sfâșietor țurluitul flașnetei.

Giustino schimbă cântecul, și Rosalba, tremurând, deschide ușa și intră. O duhoare grea și încropită o izbi pe fată și, pentru întâia oară, chipurile searbede și ochii holbați ai jucătorilor de cărți o înfricoșau. Galbenă, sfiicioasă, îngânând o milogeală fără vorbe, cerșind cu ochii mai mult decât cu glasul, ea-și întindea talerul pe la toate mesele, și nimeni n-o vedea, și vaietele cântecului de afară i se jăluiau în urechi din ce în ce mai sfâșietoare. Din nou se-ntoarse pe la aceleași mese.

– Hai, pleacă de aici! îi ziceau toți, răstit.

Își lăsă încetișor mâna-n jos, deznădăjduită. Când vru să iasă, simți că i se taie picioarele sub dânsa – stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. Unui om de lângă ușă i se făcu milă și-i dete cinci parale. Flașneta tăcuse. Copila se apropie de frate-so umilită, pe jumătate moartă, și cu un glas leșinat, întinzând în întuneric pumnul în care strângea gologanul, ea suspină „Numai… cinci parale!”

Micul Giustino își înăbuși în piept un oftat, tăcu și opintindu-se din răsputeri, își ridică în spate marea lui muzică. Niciodată nu i se păruse grea ca-n seara aceea. Amândoi se îndreptară spre casă. În colț se opriră. Fetița intră și cumpără un corn. Începuse o ploaie măruntă. Picăturile se întețeau și le împroșcau obrazul din ce în ce mai repezi. Intrară subt un gang. Fetița duse cornul la gură si vru să muște, dar i se păru prea mic și-l întinse întreg lui frate-so, rugându-l să-l manânce el tot, pentru că ei nu  i-e foame. Giustino și el jură că nu i-e foame de loc ș-o rugă să manânce numai ea.

Sfârșiră prin a-l rupe în două. Și cum molfăiau așa, încet, îi podidi plânsul; uzi leoarcă și rebegiți de frig, ei se îmbrățișară și, tremurând, în întunericul rece și mort, se strângeau, se înghesuiau unul într-altul, ca să se încălzească. Lacrimile sărate li se amestecau cu ultima îmbucătură. Rămaseră așa câteva minute. Ochii îi usturau și le ardeau în cap. Își înghițeau saliva, ce le umlea gura c-un gust de leșie. Tâmplele grele li se băteau, și junghiuri ascuțite îi tăiau, ca niște cioburi de sticlă, prin toate încheieturile. Și inimile amândurora se strângeau, reci și leșuite, ca-ntr-o amorțeală de veci.

Dar ploaia nu mai contenea, și ei trebuiră să plece. Prin smârcurile mocirloase ale uliților pustii și fără felinare, mergeau încet, trudiți și deznădăjduiți, ascultându-și fleșcăitul ciobotelor mari și grele. Giustino înainte, sfâșiat de gândul că suferă surioara lui; Rosalba în urmă, muncită de chinul că n-are destulă putere ca să ducă, și ea, muzica-n spate. […]

Jos, pe-o rogojină, lângă vatra rece, cu hainele leoarcă pe dânșii, rupți de oboseală, lihniți de foame și stârciți de frig, se culcară să doarmă. Se zgârciră unul lângă altul, sub un țol prăfuit, și-și suflau în pumni ca să-și dezghețe degetele. De afară se auzeau pleoscăind picături mai mari și mai dese. Vântul hâțâna ușa și fereștile, și-n bezna odăii se auzea regulat, suind și scoborând, sforăitul babii, care dormea dusă pe-un pătucean îngust de scânduri. Copiii, multă vreme, rămaseră deștepți. În capul lor țiuiau cântecele flașnetei, ca niște glasuri triste, ce se jăleau a foamete, a moarte, ș-a deznădăjduire. Din timp în timp tresăreau ca de spasmuri, și fiecare se uitase pe sine, pentru a se gândi la durerea celuilalt. Cât de mult sufereau și cât erau de bătrâni, bieții copilași, atât de mici și-atât de nenorociți!

*

Când se deșteptară a doua zi, își simțiră obrajii înecați într-o lumină caldă. Soarele zvârlise un smoc de raze pe căpătâiul lor. Ei se sculară veseli, întăriți, și porniră de acasă plini de speranță și de curaj.

Era o zi frumoasă, care le dădea viață. Albastrul cerului, căldura soarelui deșteptau într-înșii amintirea dulce a fermecătoarei lor țări. Câțiva copii se jucau într-o curte.

Giustino, voios și plin de încredere, își așeză flașneta în poartă și cântă. O servitoare îi aduse trei gologani. Erau fericiți. Mâncară pe fugă brânză de-un ban și pâine de doi, și ochii lor se sorbeau, umezi și sclipitori de bucurie.

La colțul stradei, într-un mic maidan, se intâlniră cu vro patru copii de seama lor, cari se jucau. Ei au înțeles îndată ca erau buni prieteni, deși se vedeau atunci pentru întâia oara. Cu ce să înceapă?… Învoiala se făcu iute.

„Baba-oarba! Baba-oarba!” strigară voioși cu toții, sărind, bătând din palme și zvârlind cu căciulele-n sus. Un copil își deznodă un testemel de la gât. Giustino își așeză muzica deoparte și se lăsă să-l lege peste ochi. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. Ei uitaseră foamea, frigul și suferințele de ieri. În ceasul acela nu mai erau străini, orfani, săraci și-n izbeliștea nenorocirilor.

Și cum treceam pe acolo, gândindu-mă la necazurile mele, mă simții deodată cuprins pe la spate de doua miini mititele si slabe, s-un glas nebunatic striga „Te-am prins!”. Dar simți îndată că sunt ceva mai mare decât ceea ce voia el să prindă, și, cum, își ducea mâinile la legătură, ca să și-o ridice de pe ochi, copiii năvăliră spre el râzând și țipându-i „Nu te desface! … Nu te desface!…”

Și eu am stat privindu-i până ce și-au isprăvit jocul. Apoi am plecat încet, cu Giustino și cu Rosalba, și cum mergeam așa cu dânșii, Giustino îmi înșira păsurile lor, c-o adorabilă naivitate și-ntr-o românească fermecător de stricată.