Cum și-a pierdut Tijd Vaksürinen timpul

El tiempo es la sustancia de la que estoy hecho.
Jorge Luis BORGES

      La început a păstrat un minut. Nu s-a mai oprit să miroasă trandafirii din cocheta grădiniță din centru, și-a notat pe-un bilețel că i-a rămas de folosit pentru altădat’ și a trecut mulțumit mai departe.

     Pe seară, n-a mai tras obişnuita-i țigară pe balcon şi şi-a mai pus cinci deoparte.

     A doua zi a strâns încă unsprezece întorcându-se cu tramvaiul de la plictisitoarea aniversare a unui amic, iar până la sfârşitul săptămânii avea mai mult de-o oră în buzunar.

      Parcul prin care, în drum spre casă, îşi petrecea agale pașii,  acum îl traversa rapid, în doar trei minute şi douăzeci de secunde, trei patruzeci şi cinci dacă era gheață.

     Nu mai stătea la rând. La pâine, bilete, achitat facturi, administraţia financiară sau alte felurite ghişee. Ori se băga în faţă – acceptând sudălmile, ghionturile sau mizeriile concetăţenilor săi –, ori trecea mai târziu pe acolo, dac-avea drum.

      Cert este că nimeni nu ştie exact ce l-a determinat pe Tijd Vaksürinen să adune timp. Probabil, examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase fusese de vină – nu reuşise să modeleze decât un braţ după codana bălaie ce stătuse nemişcată preț de patru ceasuri încheiate într-o postură mai mult decât indecentă – , poate cei zece ani în care-o urmărise pe Regiana Fék încercând, fără succes, să-i spună că are ceva sentimente alese pentru ea…  sau pneumonia severă ce-l ţintuise trei săptămâni la pat fusese ceea ce-i declanşase preocuparea originală.

      Vreo două zile nici nu mâncase; de trei ori coborâse (şapte minute şi cinci, adunat) şi văzuse că la măcelărie sunt trei-patru persoane la rând. De atunci, îşi crease o nouă obişnuinţă, dacă nu vedea coadă, cumpăra cu sacul. Cartofi, praz, brânză, peşte, saleuri, orez, linte, mălai, hârtie igienică, orice…

      În mijloacele de transport se aşeza mereu lângă uşă, ca să nu fie nevoit să parcurgă cei câţiva paşi în plus până şi de la cine ştie ce scaun îndepărtat.

      La muncă, începuse să verifice piesele de pe bandă mai întâi din două în două, apoi din cinci în cinci, până ajunsese să verifice doar una din lot. În timpul rămas, citea pe ascuns, sub bancul de lucru, „După-amiaza timpului”, „Elemente de temporalogie”, „Ființarea și tiimparea”, „Disipația timpului în conștiințele primare”, „Cronosofia” lui Valaskakis, încercase chiar şi Prelegerile lui Husserl privitoare la fenomenologia conştiinţei  interne a timpului. La început interesat, apoi din ce în ce mai plictisit.

     Ba noi sărăceam spaţiul, extrăgându-i timpul, ba timpul era însăşi sudoarea spaţiului. Ba că timpul era quadratura existenţei, numărul mişcării, instrumentum ordinis, ba nici nu exista, el fiind cel mult o iluzie. Ba că noi dădeam timpul Fiinţei, ba că Fiinţa ni se internaliza prin Timp…

     Până la urmă, conchise că toate erau nişte aiureli, nimeni nu ştia cu adevărat ce-i timpul! La fel de bine putea să spună şi el că timpul e ca un gumilastic. Cine l-ar fi putut contrazice? Avea două capete, era maleabil şi se rupea dacă trăgeai prea tare de el. Aşa că, verifica o piesă din întregul lot, la întâmplare, iar în răstimp calcula timpul economisit în ziua respectivă, se uita (aparent) tâmp la zidul scorojit până se termina ziua de lucru, ponta şi pleca.

      Nu se mai bărbierea demult. Șapte minute. Nu mai folosea veselă – n-o mai spăla – nouă minute. Nu mai folosea încălţări cu şiret, şaptesprezece secunde, la cât ieşea el, cam un minut pe zi.

     Nu se mai oprea să salute sau să răspundă la salut, două minute şi ceva. Un gest a lehamite, din mers, era mai mult decât suficient…

      Renunţase la ficus, diffenbachia şi celelalte flori. Curăţatul şi udatul – cinci minute economisite.

     Nu mai citea nimic – trei ore pe săptămână.

      Vânduse patinele şi aparatul de radio, o economie uriaşă! Peste douăsprezece ore! În timpul rămas, calcula secundele, minutele puse deoparte peste zi, le reorganiza, făcea balanţa, iar dacă nu-i ieşea inventarierea clipelor economisite, mai tăia din somn.

      După ce umpluse vreo cinci registre mari, de contabilitate, cu calculele sale, îi venise ideea cu biletele de timp.

     Mai întâi le făcuse manual, dar observase că această operaţie era extrem de cronofagă. De exemplu, ca să facă un bilet de Două Minute îi lua (până tăia hârtia, până desena o clepsidră, până scria, înseria şi semna) cam cincisprezece minute. Chestia asta, inacceptabilă din punct de vedere temporal, o remediase uşor: dăduse la tipărit bilete de 1, 5 și 30 de minute şi bilete mari de-o Oră, o Zi şi o Lună (cele mai valoroase, ore în şir făcuse modelul pentru ele copiind cât de bine se pricepuse turnul cu ceas al Prefecturii dintr-o carte poștală). Acum era mult mai simplu, doar numerota şi semna biletele.

      Avea o mică avere. Într-un geamantan vechi adunase în şapte ani aproape trei ani în bilete mici şi patru de-o Lună.

 *

     Lui Tijd Vaksürinen nu-i veni să-şi creadă ochilor! Stupefiat, se uită din nou în calendar. Era IARĂŞI 20 mai! O zi căzută din cer pomană! Şi duminică pe deasupra. Zi liberă, cu-atâtea ore şi minute la dispoziţie…

     Se uită pe geam. Văzu lumea bună ieşită la promenadă, locotenenţi înfipţi lângă domnişoare îmbujorate, bătrâni funcţionari mustăcind, copii fugărindu-se ori jucându-se cu cercul. Cireşele date-n pârg prea îi făceau cu ochiul, aşa că şi Tijd Vaksürinen făcu ce nu mai făcuse de atâția ani: îşi puse pantofi cu șiret, îşi călcă o cămaşă şi ieşi la plimbare.

     Mirosi flori, mâncă o vată de zahăr pe băţ, se uită la cer şi înaripate, bău o halbă de bere la cârciuma unde se-oprea odinioară şi unde acum patronul, om cu credinţă în Dumnezeu, îl crezuse o stafie, îşi petrecuse paşii alene prin parc, într-un cuvânt, după atâţia şi atâţia ani, se înfruptă cu nesaţ din culorile, sunetele şi gusturile care ne fac, clipă de clipă, să uităm de noi înşine.

      Ajuns acasă, mâncă în tihnă două ochiuri cu şuncă şi-şi permise chiar şi o mică siestă. Pe la patru, când se dezmetici, calculă cât timp putea să mai pună deoparte până la-nserat. Trei ore şi douăzeci şi cinci de minute. Trei bilete de-o Oră şi cinci mici, de 5 Minute. Înserie, semnă şi dădu să pună notele de timp în geamantan, numai că acesta nu era la locul lui.

      Înmărmurit, Tijd Vaksürinen se uită din nou sub pat. Răscoli toată camera, celelalte odăi, bucătăria, cămara plină de saci şi panere, pivniţa. Nimic! Cu buzele tremurând şi bubuituri puternice în urechi, se scurse pe covor.

     CINEVA ÎI FURASE TIMPUL!

      Când îşi reveni în simțiri, căută, răvăşi întreaga casă afurisind încontinuu ziua căzută din cer. Cu priviri disperate îi întrebă pe vecini care îi răspunseră temători că nu ştiau nimic de geamantanul său de marochin. Pe seară, sfârşit tot, ajunse la poliţie şi reclamă că tot timpul strâns îi fusese furat. „Mai precis, patru bilete mari, de-o Lună, patru sute cincizeci şi opt de Zile, trei mii două sute douăzeci şi şapte de 30 Minute, peste o sută două mii de-alde 5…”. Văzându-l destul de bine îmbrăcat, cei doi agenţi mâzgăliră ceva într-un caiet rufos, îşi făcură cu ochiul, apoi îl asigurară că totul va fi bine. Îl vor prinde pe răufăcător. 

      N-aveau să se intereseze şi nici n-aveau să afle vreodată că Seanus Hotillion, un pungaş itinerant, un hoţ ordinar, îi scotocise apartamentul neîngrijit. Negăsind nimic de valoare, însă văzând că geamantanul pitit sub pat e aşa lustruit, închis şi sigilat, îl luase cu sine. Dezamăgit până peste poate de conţinut, îl azvârlise pe o stradă mărginaşă. Vântul nehotărât se încurcase puţin în capacul geamantanului, apoi, curios, luase la fluturat biletele de timp.

     Iniţial, oamenii (ca întotdeauna, mari amatori de chilipiruri) se buluciră să pună mâna pe timpul lui Vaksürinen. Se dumiriră însă repede că n-au ce face cu el… îl aruncară, îl măturară din bătătură. Cam toţi cei trei ani strânşi de Vaksürinen ajunseră astfel în rigola de pe strada X, suburbia Y. Peste noapte, ploaia făcu restul…

 *

     Cât despre Tijd Vaksürinen, dat afară de la serviciu la trei zile după fatalul eveniment, şi acum stă în faţa orologiului de la Prefectură. Urmăreşte cu atenţie unghiurile în continuă transformare ale celor două limbi uriaşe şi îşi tot notează ceva într-un carneţel.

     Oftează doar când orarul se ascunde sub minutar.

     Trecătorii îi aruncă un bănuţ, doi, pe care Vaksürinen îi primeşte distrat.

     O singură dată, un petec de hârtie dat de-un fluşturatic l-a făcut să tresară. Umbra biletelor sale de timp l-a făcut să măsoare uluit oamenii care se plimbau, vorbeau sau traversau piaţeta cu nepăsare, fără să-şi oprească măcar o fărâmă de timp. Dangătul ceasului din turn l-a întors însă, pentru totdeauna, la notaţiile sale bizare.