Neomodernismul şi Generaţia ’60. Context ideologic şi cultural
Danse macabre
Ce este-o carte: un manuscris sau un carton ce-i fură numele şi înţelesul?
sau poate, dimpotrivă, imaginea esenţei a mii de manuscrise?
sunt cărţi de joc ce au văzut taverne de ev mediu şi din alte evuri,
care au hotărât destine în nu ştiu ce baroce galioane,
în antice agore sau în moderne cazinouri…
nu ştiu de ce mă aflu-aici şi joc
poate că a jucat cu mine şi în somn
dar ştiu că totul se termină când zic eu
fie un 2 din 3, fie un 3 din 5
sau poate-mi sună ceasul
acum el îmi trânteşte cartea cea moartă a uitării
şi mă constrânge cu imperativele plăcerii
eu scot degrabă definiţia încăpăţânării
şi alte definiţii; iar el, politicos, îmi zice:
„Mai e un pic şi dicţionarele se vor schimba cu totul
atunci să văd ce-ai să mai faci, amice!”
ba chiar îl suspectez că-mi şterge ce gravez în fugă
că-mi şterge gânduri
nu pot fi niciodată sigur
altfel, ar face-ntotdeauna orice ca să mă-încânte
în timp ce eu, reflex, îi dau replici din aforisme înţelepte
el cu Tarotul şi eu cu Danse macabre
el zice: „Uite modelul tânărului fericit
eu îi răspund: „Toate, la ce i-au folosit?
el: „Carpe diem, atenţie la moarte”
şi eu: „Uite, avem acum în mâini aceeaşi carte
scheletul cel sinistru cu pelerină şi cu coasă”
„Numai că jocul ăsta nu e deloc corect!”, exclam,
„căci regulile, şi chiar mizele, îl exced!”
se face că nu înţelege, dar ştiu că-l deranjează
zâmbeşte răbdător: „Cinstit? Dacă ai libertatea, ce îţi pasă?”
şi eu: „Unde-ai văzut tu pe pământ adevărata libertate?”
el îmi răspunde: „Dar nu există adevăr, ci adevăruri!”
„Dacă îmi dovedeşti că sunt şi eu mai mulţi, îţi dau dreptate
probabil asta aştepţi, să-nnebunesc,
să uit, să cred că nici măcar nu-exist…”
cărţile lui sunt pline de toată frumuseţea şi splendoarea
dar ale mele arată ce-ascund acelea-n spate,
o-înfăţişare ce nu se vede niciodată,
sfârşitul trist al personajelor infatuate
dar dacă-ncerc să-l prind cu bunele moravuri
îmi dovedeşte că, legal, eu sunt în culpă
şi-atunci m-apuc să îi citez articole de lege
pe care el mereu mi le abrogă, ca un rege
el cu eficienţa şi eu cu eroismul
eu cu inventatorii
şi el cu implacabilele lor sisteme
eu merg pe mâna simbolismului tradiţional
iar el mută discuţia spre simbolismul literar
din Goethe, Dostoievski şi din Shakespeare
lucruri atât de diferite înţelegem!
ca şi din Dante sau din Sfintele Scripturi…
nu ştiu de ce mă aflu-aici şi joc
poate că a jucat cu mine şi în somn
atâta ştiu, că totul se termină când zic eu
un 2 din 3, un 3 din 5
sau când îmi sună ceasul
3 Comments
Alexandru Dan e un fericit când se îmbracă în cuvintele gândurilor sale… El este un amalgam al tuturor timpurilor, ca şi noi de altfel, dar el e şi alchimistul care curios experimentează, gustă, trece lucrurile, stările, simţirile sale prin toate săbiile luminilor… El ascultă, vede intens şi încearcă să pătrundă dincolo de aparenţe; el riscă şi se aventurează pentru că nimic din viaţă nu i se pare de ocolit… Totul merită răgazul, jocul, joaca, invenţia, mângâierea… şi totul e spre cunoaştere şi înfiorare… Căci, ce am fi fără emoţii, fără ipostazele infinite ale inimilor noastre, fară cuantica strălucitoare a tuturor întâlnirilor, fără descoperirile oferite de Divinitate? Avem o mare libertate, aceea de a iubi şi a trăi în consecinţă. Adevărul acesta e de netăgăduit şi clădim la el mereu pentru a reuşi să-i punem în vârf piatra unghiulară, cea scoasă de la baza lui. Alexandru e cel care scrie pentru a se declara Om Căutător al Adevărului prin scris… El e cărturarul, stăpânul care îşi va ocroti mereu „cărţile“ şi nu le va da pe nimic în schimb diavolului,căci ele sunt ca nişte faruri în noaptea rătăciţilor… Te salut,frate al meu!