Duel cu o cobră

– Hai, piele roşie, să-ţi vedem şi noi „mâna cea iute”!

Ca două mărgele reci, ochii cobrei îl fixau pe Micul Grizzly. Cum se nimerise ca omul cu turban şi piele oacheşă să treacă Apa cea Mare pentru a veni cu şarpele lui nemaivăzut chiar azi, aici, în acest saloon?

Totul incepuse  cu o lună în urmă\, când îşi pierduse amuleta – şnurul pe care înşirase cele patru gheare de urs. Plecat să îşi caute numele ca orice tânăr comanş ajuns în pragul bărbăţiei, întâlnise în pădure un pui de urs cenuşiu. Gândise atunci să părăsească imediat locul, ştiind ce periculoase erau ursoaicele cu pui. Dar ursuleţul scotea mârâituri jalnice şi răguşite. Animalul era speriat, răguşit şi înfometat, aşa că indianul  înţelese. Venea apusul, nu mai avea rost să caute cadavrul ursoaicei pentru a se convinge.

A adus ursuleţul în faţa sfatului războinicilor. Focul zgârcit lumina tăcerea bărbaţilor. A cuvântat Bizon Roşu, căpetenia tribului:

– Fratele meu mai tânăr a dovedit înţelepciune, putere şi curaj. El se va numi de astăzi „Micul Grizzly”. Taie-i ursului câte o gheară de la fiecare picior ca să-ţi faci amuletă şi redă-i animalului libertatea.

Atunci vorbi el însuşi, Micul Grizzly:

 – Ursul acesta e încă foarte crud. Va muri în pădure de foame, de colţii fiarelor sau de armele oamenilor albi. Am să-l îngrijesc până când va putea să-şi poarte singur de grijă. Atunci va fi eliberat în pădure. Am hotărât!

Bizon Roşu avu o umbră de zâmbet şi grăi:

 – Micul Grizzly s-a dovedit iarăşi înţelept – şi bun. Să facă precum a hotărât.

Cum poţi fi atât de iute şi precis încât să ucizi cu un cuţit o cobră care te priveşte? Cum de a permis Marele Spirit ca şarpele ăsta nemaivăzut să fie adus peste Apa cea Mare aici, unde nu-i este locul? Când îl va ataca? Unde va muşca?

Impasibili, ochii cobrei îl sfredeleau. Micul Grizzly mai văzuse o astfel de privire a doua zi după ce-şi căpătase numele. Legat fedeleş, omul alb care o bătuse şi o violase pe Stea de Seară îşi oprise ochii într-un punct aflat cam la un pas în dreapta tânărului războinic; apoi îşi schimbase uitătura şi râsese în vreme ce tânărul războinic, aşezat cu picioarele sub şezut şi aplecat ca să-şi mai taie o bucată de carne, încremenise cu mâna întinsă sub privirea fixă a reptilei. Şi, chiar atunci, şarpele prinsese a-şi suna „clopoţeii”. O clipă sau două, numai, căci mâna înarmată a indianului zvâcnise ca un fulger de fier, retezând zgomotul, trupul şi viaţa şarpelui. Tânărul comanş a mulţumit Marelui Spirit, căci doar El îi dăduse iuţeala şi precizia să descăpăţâneze târâtoarea înainte ca aceasta să apuce să facă o mişcare. Când şi-a întors gândurile din ceruri, Micul Grizzly a văzut în ochii prizonierului său un amestec de admiraţie şi ură. El, însă, ca un adevărat războinic din neamul său, a rămas impasibil. A şters buzele şi barba omului alb de resturile prânzului aşa cum îl învăţase pe vremuri un bătrân misionar, l-a ajutat să încalece şi au continuat drumul spre oraş: răufăcătorul trebuia predat autorităţilor.

Legănându-se abia simţit, cobra îl fixa în continuare – poate ca să-i distragă atenţia, să-l obosească… ori era poate o părere, cine ştie? Micul Grizzly nu mai văzuse un asemenea şarpe. Unde ar putea să-l atace?

Respiraţia întărâtată a beţivanilor îl tortura. Aşezat pe podea cu picioarele încrucişate, aparent relaxat, însă gata să-şi repeadă cuţitul în calea cobrei, Micul Grizzly nu putea decât să aştepte. Cobra era la mai bine de o lungime de braţ în faţa lui. În spate simţea prezenţa celui care o batjocorise pe Stea de Seară: fusese închis vreo trei ore şi scăpase plătind o cauţiune şi, prin sentinţă judecătorească, o amendă. Cu siguranţă, cobra era prea departe ca să poată fi luată prin surprindere. Micul Grizzly căuta o soluţie… Ce era mai bine să facă? Să pândească atacul cobrei în speranţa că-i va anticipa direcţia astfel ca reptila să se înfigă-n cuţit? Să se întoarcă fulgerător, să-i smulgă ticălosului revolverul din toc şi să tragă? Era clar, niciuna din variante n-avea sorţi de izbândă.

Ochii reci ai cobrei îl ameţeau. De ce nu-l atacă odată?

Parcă a lehamite, în saloon pătrundeau ultimele văpăi de soare. Micul Grizzly nu-şi făcea iluzii: moartea lui trebuia să pară un accident.

Dar… dacă, totuşi, prin cine ştie ce minune, ar fi ucis cobra?

„Ti-clic!” veni răspunsul – derbedeul tocmai îşi armase revolverul. Aşadar, moartea Micului Grizzly va fi, într-adevăr, un accident: ori va fi muşcat de cobra „scăpată cine ştie cum” din coşul ei de nuiele, ori va fi împuşcat „din greşeală” de albul care „încercase” să ucidă reptila.

Omul cu turban şi piele oacheşă râdea mânzeşte.

– Ia mâna de pe fluier, ciudatule! se răsti unul dintre zurbagii.

Micul Grizzly simţea sudoarea inundându-i trupul. Doar când văzuse că-şi pierduse şiretul cu gheare de urs – amuleta sa – doar atunci mai transpirase aşa. Vraciul îi spusese: „Dacă nu o găseşti, ai să întâmpini doar nenorociri.” Şi avusese dreptate: de o lună întreagă, de când o pierduse, totul îi mersese rău. Printre altele, îl întâlnise din nou pe violator în urmă cu o săptămână şi doar intervenţia şerifului împiedicase să fie linşat de acest derbedeu şi de acoliţii lui. De atunci, hotărâse să nu mai calce în oraş. Numai că şeriful şi ajutorul de şerif erau plecaţi de ieri în urmărirea unuia, Garryson, pe capul căruia federalii puseseră un preţ frumuşel. Aşa că astăzi după-amiază, derbedeii s-au furişat până în preajma satului şi l-au pândit. Când s-a dus la râu să umple două burdufuri cu apă, l-au  prins şi, sub ameninţarea armelor, l-au adus aici. Iar apoi ticălosul care o pângărise pe Stea de Seară improvizase „spectacolul” ăsta care părea că nu se mai termină. Cobra nu se hotăra odată să-l atace. O armă de foc, de-ar fi avut o armă de foc, un pistol oricât de mic…

Acum vlăjganul îi răsufla în ceafă. Micul Grizzly simţi răceala ţevii exact în mijlocul spinării. Transpiraţia curgea pe el în valuri. Nu, n-ar fi putut să-i smulgă revolverul; dar…

Împuşcătura îl asurzi. Micul Grizzly privi capul zdrobit al cobrei şi se întoarse. De sus, din capul scării ce ducea spre camerele cu fete, un bărbat cu faţa umbrită de borul unei pălării imense îşi armă din nou carabina, ţintind cu ea asistenţa. Micul Grizzly privi din nou trupul reptilei, apoi ridică iar ochii spre străin. La gâtul omului atârna un şiret subţire de piele cu patru gheare de urs cenuşiu.

comans

 

Ovidiu Petcu

Sugestii

4 Comments

  • Frumoasa povestea! Se termina si nu intelegeam unde unde vrea sa bata. Nici nu sunt sigur ca am inteles…te induce in eroare pierderea amuletei, despre care se vorbeste chiar inainte de deznodamant, asa ca trebuie citita cu atentie. Desi pana la urma intersectia celor 2 momente (prezent si viitor) face oarecum lumina, mi s-a parut ca se termina foarte abrubt. Ca ar mai necesita ceva explicatii, nu neaparat date de autor. Mai degraba contextul este prea simplu (daca avem pretentii de SF sau F), astfel incat nici cititorul nu are posibilitatea sa incerce macar sa dea niste explicatii, in mintea sa, dupa ce termina lectura. Desi mi-a placut, opinez ca ultimele 15 cuvinte nu salta povestea la categoria SFF. Dimpotriva, o trag in jos: nici SF nu e, dar din cauza acelor 15 cuvinte nici in alta parte nu intra.

    • Aflând chiar de la Eugen Lenghel că FICŢIUNI reprezintă o revistă de literatură în general, nu neapărat SF şi F, l-am întrebat – mai în glumă, mai în serios – dacă primeşte şi povestiri western. Spre surprinderea mea, a zis că primeşte.

      Dacă m-ar întreba cititorii ce naiba m-a apucat să public o proză western intr-o revistă cu pretenţii cum e aceasta, le-aş răspunde: mulţi autori europeni care n-au trecut în viaţa lor Atlanticul s-au lăsat păcăliţi de farmecul unor asemenea personaje cam certate cu istoria; şi uite-aşa m-am păcălit şi eu.

      La urma urmei, westernul nu era decât un alt gen tematic apt să ofere copiilor un pic mai mari şi adulţilor un pic rămaşi copii o alternativă la neverosimilele ficţiuni educative cu ilene-cosânzene şi feţi-frumoşi; una la fel de neverosimilă şi, deloc paradoxal, tot atât de educativă.

      Ce rămâne, atunci, din prăfuitele ficţiuni western într-o epocă în care nimeni nu mai crede în intervenţia dezinteresată a celor puternici în apărarea celor slabi? Rămâne, probabil, o anume frumuseţe privind un un anume ideal ce se îndepărtează mândru în lumina asfinţitului.

      • Revin ca sa nu fiu gresit inteles. Povestea mi-a placut, asa cum am mai spus. Asa western cum e. Nu asta m-a deranjat. E si bine scrisa. Ce i-a luat din valoare a fost finalul abrubt. Am recitit acest final si intr-adevar, probabl ca prima data nu am inteles poanta autorului. Gasitorul amuletei (influentat poate de puterea acesteia) a intervenit in favoarea proprietarului…Frumoasa ideea, dar, in acest caz, se termina chiar mai abrubt decat in prima mea interpretare. (Intelesesem ca intre timp isi regasise amuleta, ceea ce duce a la concluzia – desi fortata – ca omul de pe scara era Micul Grizzly, intervenind din viitor. Intr-un fel asta era un final neasteptat, dar care inchidea povestea). Cel inteles la a doua lectura (sper cel corect) lasa povestea deschisa, dar nu pentru o eventuala continuare, ci din punct de vedere al momentelor subiectului. Acum, povestea nu are deznodamant.

  • Aşa e: bărbatul care poartă la gât amuleta pierdută de Micul Grizzly intervine, salvându-l pe fostul ei posesor de la o moarte sigură – deci e un final cam derutant, fără deznodământ.

    Desigur, apariţia literaturii SF a generat şi continuă să genereze multe probleme de interpretare a subiectelor literaturii… non-SF. De pildă: va fi vrut Rebreanu să ne sugereze o legătură ocultă între personajul său, Ion, şi personajul lui Wells, Griffin? Să fie o reîncarnare? Întrucât Rebreanu era interesat de metempsihoză (vezi ADAM ŞI EVA), da, e posibil.

    Reţin ca seducătoare ideea că undeva, în viitor, un mai vârstnic vânător alb îşi găseşte amuleta pierdută pe vremea când era tânăr indian şi se întoarce la Timp cât să-şi salveze scalpul.

    Mulţumesc pentru aprecieri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.