Neomodernismul şi Generaţia ’60. Context ideologic şi cultural
Eu, Laura
Două lumini loveau ritmic asfaltul crăpat, sfredelind întunericul cu aceiași determinare ca a unui burghiu diamantat care rupe felii din tencuiala unui perete. Urcau și coborau în concordanță cu denivelările drumului, razele sfredelitoare ale farurilor Fordului lovindu-se de silueta unei femei pironite în mijlocul șoselei, sădind astfel spaimă în sufletul șoferului derutat. Scârțâitul metalic al plăcuțelor de frână a crestat întunericul, răscolind liniștea grea dintre pini. Reacția conducătorului a fost totuși târzie, metalul barei bombate lovind cu violență carnea trupului din drum. Lumina farurilor dispăru subit, peisajul înecându-se într-un întuneric deplin. Ușa autoturismului scârțâi greoi. Omul din spatele volanului stătea acum țintuit lângă mașină, privind în gol fără un sens al descoperirii. O pojghiță de gheață îi îmbrăcase inima.
S-a ridicat în grabă și a căutat împrejurimile cu priviri uimite. Mașina era înțepenită pe asfalt iar șoferul privea tremurând, un morman învelit de-o pătură groasă.
„Cumva am scăpat, se gândi Laura.”
Simțise o izbitură violentă, când lumina farurilor îi furase vederea, dar aceasta venise cumva din lateral. Probabil cineva o văzuse și încercase să o salveze, iar acum acel cineva zăcea fără suflare. Fusese cu siguranță un călător rătăcit a cărui vreme trecuse și își găsise sfârșitul sub roțile Fordului. O încercare de-ai vorbi șoferului era fără sens, căci pe cât era de speriat ar fi luat-o razna de-ar fi văzut-o îmbrăcată așa, doar în cămașa de noapte. Nu mai trebuia decât să aștepte autoritățile apoi avea să vadă ce era de făcut. Un lucru era cert, somnambulismul ei devenise deja o problemă gravă. Avea nevoie de ajutor specializat mai mult ca sigur și asta era prioritatea la așternutul zorilor.
Se așezase pe marginea șanțului și urmărea pierdută mișcările sărmanului om care își făcea cu siguranță o mie de gânduri negre. Aveau să dispară odată ce totul urma să se clarifice. Privea pierdută spre zidul întunecat de pini, urmând cu atenție linia copacilor. Se aruncau cu putere spre a zgâria văzduhul; unii cu milioane de ace unite în coroane bogat desenate de umbre, iar alții, pesemne vârstnici, își zvârleau trunchiurile viguroase către cer, cu umerii îmbrăcați de-un frunziș îmbelșugat și vârfuri dezgolite, de-ai fi zis că-s creionate fin peste nori de-un oarecare pictor.
Un zgomot ca de pași îi atrase atenția. Cercetă cu băgare de seamă zona și în apropierea unui trunchi viguros simți ceva tainic. Era oarecum ciudat, dar în bezna aceea aproape absolută avea senzația că o umbră se unduia iscoditoare în spatele copacului. La început renunță să-i acorde importanță, dar pe măsură ce privea mai atent senzația umbrei se amplifica. Urca și cobora într-un joc nălucitor, ademenindu-i privirea curioasă. Atunci se hotărî să arunce un ochi mai de-aproape. Porni încet către copac, căci oricum nu era nimic de făcut până nu avea să apară vreo mașină a poliției sau o autoutilitară sanitară. Plecă într-acolo măsurându-și pașii cu grijă și odată ajunsă lângă copac se opri. Pentru o clipă totul părea fix, neînsuflețit, ca mai apoi într-un murmur indescifrabil umbra să se retragă în grabă înghițită de adâncimea pădurii. Ea nu tresări, dar privea uimită dâra imaginară descrisă de fuga umbrei.
„Locul ăsta nu-i chiar atât de pustiu până la urmă, își spuse Laura. ”
Individul sau individa asta sigur observase toată scena, și gândindu-se că i-ar fi putut povesti tot ceea ce văzuse, își continuă căutarea fără să se afunde în gânduri. Se avântă printre ramurile umbrite ferindu-le cu un efort neînsemnat, scurgându-se printre ele aidoma apei printre stânci. În fuga ei din toiul nopții, îmbrăcând doar cămașa aceea albă de noapte, de-ar fi dat peste vreo suflare rătăcită de om cu siguranță avea să-și piardă mințile de spaimă. Unde îți era dat să vezi în fiecare noapte femei alergând precum Ielele prin pădure! Un zâmbet îi scăpă pe buze înfrățit de un râs cristalin.
„Doamne, își spuse în gând, chiar că am înnebunit de-a binelea! ”
Se opri fulgerător, realizând că fuga ei era într-un fel lipsită de sens. Umbra nu mai era niciunde! Caută cu priviri iscoditoare dar fără rezultat. Nimic! Renunță și se întoarse din drum, de astă dată mergând. Un alt murmur se agăță de timpanul ei firav.
‒ Te joci cu mine, zise femeia cu voce tare, dar îți spun cu sinceritate că jocul tău nu-mi prea place. Arată-te! porunci ea în gol.
Nimic nu da curs poruncii ei. Porni iarăși din loc și murmurul îi încercă din nou urechile. Hotărî să arate o ignoranță falsă, urmărind cu coada ochiului existența unor mișcări ascunse. Un alt buchet de sunete se scurse printre pinii înalți, dar de astă dată desluși câteva vorbe. O îndemnau să o urmeze!
‒ Pentru ce te ascunzi? întreabă ea nedumerită.
Nu primi nici atunci un răspuns dar reuși să fure câteva detalii ale umbrei. După felul cum alerga și după cum îi jucau buclele bogate, era cu siguranță o femeie. Se porni în urma ei alergând precum gândul, dar și de astă dată strădania ei nu dădu rod. Femeia umbră dispăru din nou, înghițită parcă de pământ.
‒ Ei asta-i chiar de tot! se răzvrăti Laura. Dacă nu ai de gând să îmi vorbești și te joci cu mine, dă-mi pace!
Se întoarse pentru ultima oară din căutare și nu mai luă în seamă dacă mai era sau nu urmărită. Nici glasul necunoscutei nu o mai îmbie de astă dată și își continuă fără întrerupere drumul îndărăt către șosea. Se decise să se întoarcă la locul accidentului, fără să mai acorde nici o șansă acestui joc stupid de umbre. Cu o iuțeală neobișnuită dovedi calea către șosea, unde regăsi șoferul sprijinit de mașină. Sunete înfundate abia reușeau să străpungă liniștea pădurii, agățându-se greoi de auzul său. Porni fără ezitare către corpul inert, prăvălit pe asfalt. Trecu cu o așa repeziciune pe lângă omul aplecat, încât acesta nici măcar nu o simți.
Abia când ajunse în picioare, lângă cadavru, observă că fața-i era descoperită. Întunericul făcea dificilă deslușirea trăsăturilor chipului, dar aprecia că fusese cam de aceiași vârstă cu ea. Se înclină să descopere mai atentă chipul salvatoarei și suflarea i se tăie.
Părul negru și bogat era răsfirat pe asfalt. Buclele se arcuiau jucăuș dezmierdate de vânt, desenând prin felul cum erau așezate o coroană cu forme neregulate. Câteva șuvițe de păr, închegate cu sânge izvorât râușoare dintr-o rană ascunsă, se lipeau de pielea-i bălaie opintindu-se nevolnic în buzele voluptoase. Cu doar câteva ore în urmă sângele tânăr și vioi al acestei făpturi inunda cu voioșie carnea lor, vopsindu-le cu un roșu plăcut și viu. Acum deveniseră vineții, fără să-și piardă totuși din frumusețea lor inocentă. Nasul se desena lin și fără cusur, încununând fața rotundă. Ochii nu se lăsau descoperiți, căci pleoapele ei înfrățite de gene lungi și arcuite tăinuiau culoarea lor. Dar ea, Laura, știa culoarea ochilor aceștia adormiți pe veci, căci cea care zăcea acolo pe șosea era chiar ea. Era Laura…
Un vuiet năprasnic răscoli liniștea firească a nopții, tulburând covorul țesut în straturi de frunze. Se ridica și cobora în valuri ca și cum o forță nemaivăzută își croise drum prin el, țintind nemilos firava făptură înmărmurită de spaimă.
O mână zămislită din cea mai puternică esență a nopții cuprinse carnea ireală a fetei, târând-o potrivnic spre izvorul ei nemărginit. Gâtul Laurei hârâia spasmodic, străpuns fiind de esența nemiloasă a întunericului. Glasu-i cristalin era substituit de inflexiuni grotești, aproape ireale; iar mâinile… căutând cu disperare salvarea… se zbăteau necontenit cerșind atenția șoferului ghemuit. Dar el, deși privea sprea ea, nu reacționa în nici un fel. Privea rătăcit cu obrajii bătătoriți de greutatea momentului, plângându-și fapta ce-i apăsa sufletul cu fermitatea unui chintal.
Nu se închipuise măsură pentru chinul ei, și chiar lipsită de-o inimă care să-i mai bată-n piept, frica-i juca drăcește în carnea fantasmagorică. Lupta nebunește cu voința murdară a umbrei, căutând să își încleșteze pumnii firavi în vreo coroană de pin. Degetele i se unduiau într-un sincron lin, apoi zvâcneau cu tărie prinzând strașnic câte-o creangă viguroasă. Doar ce izbutea să se agațe și creanga i se scurgea din mână precum nisipul printre degete. Încercă zadarnic iar și iar să scape, până când valul întunecat al nopții o izbi, învăluind-o așa cum apa mării îmbracă corăbii frânte.
Peisajul tulburat al pădurii își redobândi într-un final liniștea pierdută. Doar glasul discret al unui vânt trecător purta cu el nemulțumirea munților, treziți mereu din somnul lor etern de jocurile unor făpturi efemere‒ suflete captive-n temnițe clădite din carne puhavă.
18 Comments
Sensibilă – o lectură plăcută.
Multumesc mult pentru apreciere!
Super placuta lectura. Foarte reusita si schimbarea de situatie, desi, autorul s-a dovedit un pic cam crud cu Laura. Felicitari! 5 stele de la mine si bafta la concurs.
Multumesc mult pentru apreciere! Aveti perfecta dreptate, exista ceva rautate la mijloc 🙂
Imi place ca va pastrati nivelul ridicat.Aceasta povestire este la fel de interesanta ca si “Iman”(Castigatoarea Helion 2013).Mult succes in continuare,sa mai auzim de dumneavoastra pentru ca ne face placere.Sunteti un talent.
Multumesc mult pentru apreciere! Nici nu vă închipuiți cât de mult mă bucură să aud păreri pozitive. Mă simt flatat să aflu că ați urmarit și alte povestiri. Multumesc mult!
Un final cu totul neasteptat! Felicitari!
Mulțumesc mult! Mă bucur că am reușit să nu trădez finalul.
Placuta lectura!Felicitari!
Multumesc mult pentru aprecieri!
A treia poveste cu final neașteptat! Din păcate, punerea în operă a acesteia din urmă scoate la iveală un autor care face exces de stil (prea multe epitete, comparații, metafore, unele din ele nefericite („Privea pierdută spre zidul întunecat de pini, urmând cu atenție linia copacilor. Se aruncau cu putere spre a zgâria văzduhul; unii cu milioane de ace unite în coroane bogat desenate de umbre, iar alții, pesemne vârstnici, își zvârleau trunchiurile viguroase către cer, cu umerii îmbrăcați de-un frunziș îmbelșugat și vârfuri dezgolite, de-ai fi zis că-s creionate fin peste nori de-un oarecare pictor.”), având și câteva alunecări de ortografie („cu aceiași determinare”, „metalul bării bombate”).
Idei frumoase, dar mai e de lucru la formă. Mai e de lucru din greu.
Cât trăim învățăm. Sper să apuc drumul cel bun cât mai curând. Greșelile sunt bine punctate, pur și simplu mi-au scăpat. Sper să nu devină un obicei 🙂 Cât despre stil… părerile sunt împărțite.
La urma urmei, singura părere care contează cu adevărat e cea proprie. 😉
Avem nevoie de aprecierile celor din jur, doar că ele nu vin gratuit ci trebuiesc câștigate prin muncă! 🙂
Faina povestirea. Felicitari!
Mulțumesc mult pentru aprecieri!
Textul are capacitatea de a emoționa. Toate figurile de stil sunt necesare într-un astfel de text si mie nu mi s-au părut exagerate, am empatizat cu personajul. Totuși, de la un anumit moment finalul devine previzibil – cel putin asa a fost in cazul meu.