Fapt divers

Tocmai traversa strada când De Silva se opri năuc. În jur totul a căpătat o nuanţă violet când a dat semne de schimbare. În viteză. Brutal. Copaci, flori şi tufişuri apărute-n plină stradă. Până să termine de respirat, gata! Nimic nu se mai pupa cu realitatea.

O pădure luxuriantă îl înconjura deja ca un efect special într-un film turnat în viteză. Şi în toate direcţiile, îşi spuse respirând greoi şi cu ochii bulbucaţi. Pădurea în cauză părea că se suportă greu, contaminată cu un anume segment de paraziţi. Faună entomologică a-ntâia. Gândaci. Din soiul acela imens, cu elitre înfiorătoare, de dimensiunile unor deltaplane.

Căscă buimac gura. Uau, îngână neauzit pe sub straturile electrostatice de uimire. Creaturile aveau ochi faţetaţi, atât de străini încât şi căutăturile lor erau absolut năucitoare. Fixe şi inumane. Dădu să spună ceva, dar dumicatul din gât se dovedi prea mare.

Un vânt ascuţit ca un pumnal se prelinse prin vegetaţie făcând ca frunzele unduitoare să se târască orb şi constrictor pe gambele puternice ale unor păianjeni hidoşi, încremeniţi în expectativă.

Păianjeni! Au!

Dădu să o întindă, dar brusc, picioarele păreau să fie făcute din alt material. În plus, frunzele alea păreau că învie doar la un impuls de panică. Şi el dăduse destule impulsuri. Ca rezultat, se aşternuse o tăcere sumbră în care toată lumea spiona pe toată lumea şi parcă şi vuietul omniprezent al junglei îngheţase. Da Silva nu mai îndrăzni să mai comită din momentul ăla nici un gest. Privea pe furiş la armata de gândaci şi căuta prin ochii lor faţetaţi dovezile unor intenţii criminale.

În aşteptare, îşi făcu niscaiva calcule comparative. Şansele in cazul unei încăierări erau de un miliard la unu. Evident pentru ăilalţi. Cu toate că sub bătaia reflectoarelor se ghiceau doar câteva sute. Faţă de un om biped, chiar ridicat pe vârfuri, adversarii păreau cel puţin uriaşi.

Intimidant.

Nimerise aici, naiba ştia unde, smuls de pe o stradă prietenoasă a Africii de Sud, direct în… unde dracu? Într-un colţ de pădure bananieră crescută alandala la o margine de lume? Putea fi adevărat? În evaluarea sa nu se putea agăţa de mai nimic. Avea parte doar de frunze, spori ţepoşi, mii de elitre zumzăind şi da, gândăcime fioroasă.

Oricum o sucea, părea un conţinut suprarealist, dintr-un tablou la fel de sucit. Şi ceea ce părea surprinzător era faptul că nu se regăsea chiar speriat. Bănuia că putea fi doar adrenalina sau vreun vis complicat cu bărzăuni.

– Salut.

Receptă mesajul. Era asociat cu un început de scărpinat în urechea dreaptă. Se apucă să se frece de zor cu un deget, gândindu-se fără legătură cu topicul în lucru, la faptul că jivinele alea păreau să cultive ceva. Dar mă rog, nu era chiar domeniul său de expertiză.

– Salut!

Ah, mâncărimea asta! se scărpină de zor, cu capul într-o parte, decis să-şi ia şi ultimele asperităţi de piele sau ce mai era pe-acolo.

– Salut!

De data asta, aproape că leşinase. Urlă ca apucatul la răsăritul de soare.

– Salut! Salut! Fir-ai a dracului!

Brusc, mâncărimea încetă. Ca un bătut din palme. Pfui şi gata!

Rătutit, clipi neîncrezător din pleoapele înroşite. Acum că mâncărimea dispăruse, îşi permise să se uite încet de la stânga la dreapta. Nimic din ceea ce bănuia ca fiind un interlocutor in carne şi oase nu se arăta. Poate că nu se vedea printre plantele alea tăioase, păianjeni, gândaci şi alte chestii.

– Ăăă, vere, unde dracu eşti? îşi roti privirile la o sută optzeci de grade.

– Aici.

Exact atunci în aer se materializă un chip de femeie pe un trup înfricoşător de arahnidă. Surâdea. Zâmbea oarecum deraiat. De Silva rămase iarăşi fără replică. Precedentul dumicat întârzia nepermis în drumul său sinuos printre maţele strânse de stupoare. Ce dracu’ mutant o fi şi ăsta?

– Ascultă… ăăă… verişoară, se adună De Silva. E cazul să mă debarci de unde m-ai luat. Înţeles?

Moaca de tipă cu gura strâmbă cocoţată pe trupul enorm de păianjen păru că nu pricepe atât de uşor.

– Cam greu. Continuumul nu rezistă la coexistenţele simultane decât dacă s-ar fi făcut o gaură programată. Ceea ce nu e cazul.

– Ce-e?

– Ce-ai auzit.

Păienjenoaica părea hidos de prietenoasă.

– Adică?

– Continuumul nu suportă o groapă decât…

– Sunt prizonier în altă lume?

– … programată. Bineînţeles că eşti.

De Silva se scutură uimit pentru a suta oară. Îşi aranjă pierdut ţinuta şi rosti o cuvântare la care subordonaţii din lumea sa ar fi îngenuncheat cu privirile-n pământ.

– …aşa că măiculiţă scoate-mă imediat din ecuaţie, auzi? Imediat, că altfel mă declanşez şi dracu’ mai ştie ce mai fac…

Păianjenul făcu un gest de sictir. Vorbea mult animăluţul ăsta. Între timp coconii s-au copt, aşa că a făcut stânga-mprejur şi l-a lăsat pe Da Silva cu consoanele în gât. Omul tăcu brusc şi se angajă deîndată în urmărirea… chestiei. Dar iarba aia mare se undui în jurul gleznelor şi-l ţinu captiv.

Da, era cam timpul să intre în panică. Dar… nepriceput cum era, nici asta nu-i reuşi ca lumea. Aruncă o privire prostită în lungul răsadurilor fosforescente, împodobite cu chestii mari, stacojii. Unul din ele părea spart.

– Io ce dracu’ fac? se întrebă într-un târziu, privind pierdut.

Era imobilizat, aşteptând un păianjen (o, Doamne!) sau vreo insectă, ceva. Oricum, mâncătoare de oameni. Ori poate ceva mai rău. Nu îndrăznea însă să se gândească mai departe.

– Moşule, ăsta-i noul tău proprietar, se materializă brusc arahnida ţinând de un braţ articulat un monstruleţ cu capete multiple, ochi aşişderea, şase picioare şi un soi ciudat de comunicare prin sunete, rârâit, sâsâit, pufnit şi plin de bale. O copie la indigo a mămicii sale arahnoide.

– Noul proprietar? se arătă nedumerit.

– Păi da. Eşti un animal de casă şi ca orice exemplar de aici, acoperi şi tu o anumită nevoie.

– Adică spăl… tărăşenia pe spate, îi dau să mănânce, poate-i şi citesc ceva?

– Te-ai prins. Îi scarpini îndeosebi pe ţâţe, îi legeni afectuos, le mângâi capetele. Văd că te-ai prins, adăugă păienjeniţa mulţumită.

– Aaa, sunt un exemplar de vază la mine acasă! Eu nu fac munci degradante cum ar fi scărpinatul pe burtă sau ajutatul la năpârlirea unor… unor chestii…

– Deh, mă tem că n-ai încotro…

De Silva o privi deznădăjduit. Începuse să compileze situaţia la adevărata ei valoare şi practic nu întrevedea nici o şansă să evite postura de animal de casă. Se vedea nevoit să-şi negocieze carevasăzică libertatea de la hoţii ăştia păienjenoşi care răpeau oameni. Şi avea îndoieli că procesul avea vreo şansă de reuşită.

Dar o dată depăşit momentul, se concentră înfrigurat asupra situaţiei. Adoptă o altă strategie.

– Ştii, eu sunt un conducător de seamă la mine acasă, repetă. Nu ştiu dacă ştii, dar am nevoie de mâncare de cinci ori pe zi…

– A, aşa vă dobândiţi energia…

– Da. Şi de somn. Cam jumătate de zi.

Noţiunile de zi-noapte nu aveau echivalenţe în memoria arahnidei. Dar ea deduse din mintea omului că ar fi vorba de o catalepsie indusă sau ceva pe acolo. Cam juma’ din perioada activă. Hm, spuse gânditoare.

– Eşti cam nefolositor, pufni oarecum nemulţumită. Dar mă gândesc că ai membre inutile la deplasare, aşa că ai putea foarte bine să  faci muncile propuse.

Ah, fir-ar să fie! Fiara nu trebuia să se fi gândit la asta!

– Apoi mai e perioada de reproducţie…

– Ah, da…?

Păienjeniţa se arăta interesată.

– Ăăă, cum să-ţi zic? E nevoie de doi pentru asta…

– Da…

– Un mascul şi o femelă…

– Da…

– O perioadă de mângâieri numită preludiu…

– Aha…

–  Şi gata! Acuplarea dacă are loc cu succes va fi cu roade…

– A! Pe loc sau…?

– Nouă luni. Uneori şapte. Şi pot fi gemeni…

Păienjeniţa părea complet băgată-n ceaţă. Mare lucru! Ei îi trebuia doar o singură dată ca să scoată la apel vreo două sute. Două sute de indivizi perfect apţi pentru mâncat şi fără duşmani…

– Să-nţeleg că ai nevoie şi de asta, nu?

– Absolut, e o nevoie organică. Şi mai e şi siesta…

– Ce mai e şi aia?

– Două ore de odihnă după fiecare masă.

Hm, privi păienjeniţa cu ochii mici. Ia s-o luăm metodic: mâncare de cinci ori (vreo două unităţi prezumtive din timpul activ), somn (jumătate din timpul activ), reproducţia (nu se ştia cât), siesta (doi ori cinci fac zece unităţi de timp activ). Total, douăzeci şi cinci de unităţi. Unde mai pui că trebuia şi o femelă la fiecare masă. Scumpă întreţinerea animălaşului. Căuta ceva prin capul omului ca să-şi exprime ideea.

– Ok, uite ce e. Te dovedeşti mai scump de întreţinut decât aducerea ta  efectivă. Am să-ţi fac deci un favor.

De Silva amuţi. Aproape că auzi fraza cu „te duci acasă” şi în consecinţă, inima îi tresăltă.

– Te transfer la animalele greu de întreţinut.

Clipi tare din ochi. Inima încă-i bătea alert. Până când îl năpădiră sudorile reci. Greu de întreţinut, hă? Ce dracu’ însemna asta?

– O cuşcă, un ţarc, un domeniu?

– A, o să vezi.

Cum se face că ratase întoarcerea acasă? N-o simţise? Nu mirosise venirea ei? Blestemaţii ăştia de păianjeni! Nu putea sta cu mâinile-n sân! Era chiar mai groasă decât îşi închipuise. Trebuia să facă ceva!

Se înfipse temeinic pe picioare.

– Ascultă-mă. Ăsta nu e mediul meu. N-am nici un aport şi nici nu mă interesează. E lumea ta. E cazul să ţi-o bagi undeva cu fulgi cu tot! Eu plec! Fă bine şi găseşte-mi o formulă fericită de a mă trimite acasă!

Tremura. De draci şi de emoţie. De îndrăzneală. De ce tupeu avusese să înfrunte un păianjen hidos de cel puţin două ori mai înalt ca el…

– Bine atunci…

… şi precis de zece ori mai periculos. Stop! Hait! A auzit corect? Putea fi aşa de simplu…?

– … pe riscul tău…

Nu-i venea să creadă. Practic prizonierii din lumea asta erau unii la cerere? Hm. Privi cruciş silueta imensă din faţă. Pe bune? Era de-ajuns un pic de scandal şi… gata? Putea fi ambalat cu purici cu tot şi trimis la mama dracu’, exact acasă…?

– Da, excelent, glăsui cu voce tare.

– Eşti sigur?

– Absolut. Mai mult decât se poate.

– N-avem decât o soluţie. Te trimit în timpul tău marginal, exact când te-am luat. Gata?

– Ok, fă-o odată.

Ultima impresie a omului a fost un păianjen ameninţător, ridicat în două picioare, bubuind orizonturile şi făcând ca aerul dimprejur să vibreze. Apoi s-a trezit în mijlocul străzii năuc şi agitat. Era acasă, pe Terra. Vag dezorientat şi vag ameţit.

Cu coada ochiului văzu un camion venind din stânga cu furie. Şi înţelese. Păianjenul nu-l răpise. Păianjenul îl salvase de la moarte. O moarte stupidă, încasată ca un prost, în plină stradă.