Secretul brioşei cu lămâie

– Ai întârziat, spune posomorât Ralph.

M-a aşteptat lângă uşă, cu braţele încrucişate pe piept, în acea postură pe care am găsit-o mereu incredibil de sexy. Mă strecor pe lângă el şi-mi las jacheta în cuier. Chiar şi cu spatele, îi simt ochii fixându-mă plini de reproş. E drept, l-am cam lăsat singur în ultimele zile. Şi nu pot evita discuţia, aşa că mai bine o terminăm repede, ca pe una dintre acele scârboase băuturi minune care te fac să slăbeşti. Mă întorc şi-l privesc. Ochii lui albaştri, după care m-am topit de la prima noastră întâlnire, sunt serioşi ca ai unui predicator care tocmai a aflat data apocalipsei.

– Nu prea mult, sper, surâd. Şi m-am gândit des la tine.

– Nu prea mult? repetă.

Mi–a imitat exact intonaţia, după cum poate reproduce vocea oricui. La început, găseam chestia asta şarmantă, dar încep să mă răzgândesc.

– Ai întârziat două ore şi treisprezece minute, mă informează.

– N–ai numărat şi secundele, iubitule? 

De când am luat prima oară cina împreună, mi-am dat seama că, în ciuda naturii sale profund artistice, nu-i boem şi în privinţa timpului. Aici seamănă cu tata, mereu pierdut în instalaţiile lui psihedelice dedicate toamnei, şi totuşi punctual până la secundă în întâlnirile cu impresarul sau ziariştii. Alt motiv să-l îndrăgesc pe Ralph! Se spune că orice femeie are îngropată adânc în ea o dorinţă incestuoasă. Probabil nu-i doar una dintre invenţiile alea răutăcioase ale bărbaţilor.

– Douăzeci şi una, spune aspru Ralph, apoi vocea i se înmoaie doar puţin. Te-am sunat. N-ai răspuns.

– Dacă-ţi răspundeam, îţi făceai şi mai multe griji… Ce rost avea să afli cum m-au epuizat băieţii ăia musculoşi?

În loc să se destindă, să-mi răspundă la surâs, mă fulgeră din priviri. Am senzaţia că şi-a  decuplat total simţul umorului. Încă un paradox, având în vedere felul cum, în unele seri, mă face să râd până mă doare burta. Ridic exasperată din umeri. A fost o zi obositoare şi chiar n-am chef de scene. Doar ştie că n-am umblat fleaura!

– Eram la o întâlnire de lucru. Ce putea să mi se întâmple?

– Erai în Cvadrat, la o întâlnire de lucru.

Sublinierea unui singur cuvânt e mai elocventă ca un discurs întreg. În felul lui, are dreptate. Cvadratul e închisoarea cea mai populată din EurAmSov. Ultima revoltă a fost cu zece ani în urmă, totuşi surprizele neplăcute nu sunt excluse.

– Dragul de tine! exclam. Nu-i nimic, totu-i bine când se termină cu bine.

Aerul său de protector nemulţumit al demoazelei în pericol mă atinge plăcut pe dinăuntru, ca o pătură moale şi caldă aşezată în jurul sufletului. Cineva şi-a făcut griji pentru mine. Un mascul superb şi inteligent, mereu dispus să-mi acorde întreaga sa atenţie. În fond, asta mi-am dorit când l-am adus în casa mea, nu? Ştiu că sunt o fraieră fiindcă-l las să mă ia aşa în stăpânire, dar cedez şi-l sărut uşor pe obraz. Deşi locuim împreună de două luni, încă mă mir cât de caldă şi de catifelată e pielea lui. El se răsuceşte uşor, cât să-mi atingă colţul gurii doar cu buzele, dar îşi trece palma uşor peste ceafa mea. Mă înfior. E alintul meu preferat.

– Ştii ceva? spun. Îmi pare rău că te-am necăjit! Am să mă revanşez. Doar lasă-mă să fac un duş. Totdeauna mă simt murdară când ies de acolo. Ce-avem la cină?

Asta ar trebui să-l calmeze de tot. Bucătăria e marea lui pasiune, după literatură.

– Pui la rotisor, cu garnitură de cartofi gratinaţi şi murături asortate, spune, în timp ce mă îndrept spre baie.

Felurile mele favorite, desigur. S-a gândit şi la asta. Nu-i de mirare că am zărit străfulgerări de invidie în ochii unor amice când li l-am prezentat. Am fost destul de misterioasă cu ele, şi asta le-a aprins şi mai mult curiozitatea. Au vrut să mai vină zilele trecute, dar le-am refuzat. Când lucrezi într-o industrie atât de competitivă şi ai clienţi atât de barosani, n-ai prea mult timp şi nici disponibilitate pentru socializare. Ei, le trece fetelor! În fond, sunt nişte scorpii toate. Lucrează în publicitate. Şi le voi oferi în cele din urmă o surpriză uriaşă.

Programez duşul ca apa să aibă miros de trandafiri şi un uşor efect energizant. După cină şi… restul, trebuie să mai meditez la rezultatele fazei doi a proiectului din Cvadrat. Departamentul Penitenciarelor a adus câteva obiecţii perfect întemeiate. N-am pierdut finanţarea, nu! Doar că au apărut efecte neaşteptate în cazul unor subiecţi. Dar nu-mi fac sânge rău, îmi place să rezolv probleme. Oricum, deţinuţii nu se plâng. Au fost graţiaţi ca să participe la experiment, apă de ploaie în comparaţie cu perspectiva injecţiei letale.

Când ies, învelită în halatul de baie preferat şi cu vreo două idei zumzăind în minte, masa e deja pusă. Ralph îmi ţine scaunul, ca un gentleman perfect, îmi toarnă vin în pahar şi-mi umple farfuria. Dar tot nu zâmbeşte, nici măcar când îmi aude oftatul admirativ de după prima îmbucătură. El doar se joacă absent cu mâncarea.

– Tu ce-ai mai făcut? îl întreb.

– În afară că te-am aşteptat?

Cât are de gând să mai fie bosumflat? Nu l-am văzut niciodată aşa. Nu stă în firea lui.

– Credeam c-am lămurit subiectul, spun. Da, pe lângă asta.

– Brioşe. Cu lămâie şi…  În fine, nu vreau să-ţi stric surpriza. Ai să guşti şi-ai să-mi spui ce crezi.

– Nu mă îndoiesc că-s perfecte.

Nu vreau doar să-l îmbunez cu o laudă în avans. Cam 90 la sută din reţetele lui sunt adevărate capodopere, pe care le-a vândut pe bani grei reţelei F & D. Dar sunt sigură că nu banii contează pentru el, ci momentul acela de inspiraţie. Într-un fel, e un proces similar cu munca mea de cercetare, bazat pe încercare şi eroare. Erorile sunt, de asemenea, monumentale. Dar, agonie ori extaz, travaliul culinar îl face să se simtă viu cu adevărat. O vreme, mâncăm în tăcere, acompaniaţi în surdină de Joe Dassin.

– Te-a căutat cineva, spune Ralph când aşez tacâmurile. Un bărbat.

Glasul i s–a ascuţit puţin şi mă priveşte în ochi de parcă ar vrea să-mi ajungă la neuroni.

– Da? zic relaxată. Cine?

– John Libby.

Numele mă face să tresar. Nu l-am mai auzit de un deceniu. Ultima oară când am vorbit, John se pregătea să plece în Africa. Am încercat să-l opresc, să-i deschid ochii asupra pericolului. Nu degeaba zona exterioară centurii de carantină e încă declarată închisă pentru cea mai mare parte a populaţiei EurAmSov! John era însă pornit să ajute blestematele alea de maimuţe, de parcă asta ar fi adus înapoi milioanele de oameni ucise de epidemie.

– Cine e? întreabă Ralph.

– John?

Mă comport prosteşte. Sigur că John! Despre cine vorbeam? Mimez nepăsarea.

– Nimeni. Un tip pe care l-am cunoscut în studenţie.

N-ar trebui să mint. A fost mai mult de atât, dar nici n-o să-l caracterizez drept dragostea vieţii mele. Dac-ar fi fost aşa, n-ar fi plecat. Nu m-ar fi lăsat singură doar fiindcă nu puteam avea copii. La dracu, mare parte din femeile EurAmSov primiseră aceeaşi veste! Şi toate ne bucuram să supravieţuim maladiei, după nebunia africană. Ca să nu mai spun ce avânt a dat chestia asta cercetării, ce linii uriaşe de finanţare s-au deschis.

– Ce-a vrut? zic. A lăsat un mesaj, nu? 

Am crezut că vocea îmi va suna nepăsătoare, dar mi-a tremurat puţin. Nu poţi lua contact cu nimeni de pe alte continente, din Africa. Aşadar, John s–a întors. Şi se gândeşte încă la mine. Credeam că m-a uitat demult. Ralph se uită fix la farfuria lui, plină pe jumătate. Are o mină tot mai mohorâtă.

– Nu, spune. 

Îmi înving cu greu imboldul de a sări din scaun şi de a-l căuta pe John. N-ar fi însă o mişcare prea deşteaptă. E destul de târziu şi am nevoie de timp de gândire.

– Nu-i doar un tip, spune Ralph. Ai fost iubita lui. Aţi vrut să vă căsătoriţi.

Mă holbez la el ca un medic la un pacient căruia i-a răsărit un al doilea cap, perfect funcţional. Cum putea afla asta? Nu i-am povestit niciodată despre trecutul meu. Nici nu părea să-l intereseze. Brusc, înţeleg ce-a făcut, deşi îmi vine greul să-l cred capabil de aşa ceva.

– Mi-ai accesat vlogul! Cum ai putut? E… intim!

Şi-l ascunsesem atât de bine printre fundăturile reţelei, că mai că uitasem şi eu de existenţa lui. Sau, mă rog, îmi dorisem asta. Indignarea mea nu-l atinge pe Ralph, fiindcă are propriile motive de supărare.

– M-ai minţit! spune, tot mai oţărât. Ai zis că suntem suflete pereche. Mi-ai promis că n-o să faci asta niciodată. Mi-ai spus că avem o relaţie deosebită, că viaţa mea începe de fapt cu tine.

Mda, aşa au stat lucrurile. Dar şi eu sunt destul de aprinsă cât să mă doară prin părţile posterioare de reproşurile lui.

– Ai auzit ce ţi-am zis, Ralph? Cine ţi-a dat voie să scurmi prin viaţa mea? E urât! E greşit!

Am tot atâtea şanse să obţin o scuză câte ar avea un şoarece să producă un hit rock, în formaţie cu pisica.

– Încă îl iubeşti, spune Ralph, pe acelaşi ton pe care trebuie să-l fi avut faraonul când s-a trezit cu Moise urlându-i la poartă. Mai mult decât pe mine?

Nu-mi vine în minte nicio replică inteligentă.   Pentru prima oară, enervarea dă înapoi cât să-mi dau seama că lucrurile au luat-o într-o direcţie total greşită. Ralph n-ar trebuie să se înfurie dintr-o asemenea prostie, şi totuşi asta citesc în ochii lui tot mai întunecaţi.

– Nu, fireşte că nu! spun. Orice-ar fi fost între noi, a trecut.

– Cum pot să te cred? M-ai minţit. Vrei să te-ntâlneşti cu el. Vrei să-l aduci în casă. Doar fiindcă tu aduci banii… Vrei să mă dai afară? Nu mai sunt destul de bun pentru tine?

Glasul lui s-a îngroşat, privirea începe să ţopăie prin cameră, pumnii i se strâng. Nu l-am mai văzut să piardă astfel controlul. Parc-ar fi în pragul unei crize de isterie. Trebuie să înţeleg repede ce se întâmplă. Totul mergea perfect! Până şi sexul, capitolul la care fusesem sceptică. Ralph era companionul ideal, romantic, grijuliu, mereu la dispoziţia mea. Asemenea furie nu apare din senin. Ce n-am văzut în lunile astea? E timpul să iau în mâini frâiele discuţiei, înainte să ajungem la o ceartă adevărată. Nu sunt pregătită pentru asta. Sunt sigură că nici el nu e.

– Termină! spun. John n-are… 

Ralph se întinde brusc peste masă şi mă prinde de încheietura dreaptă. Scot un chiţăit, mai degrabă de uimire decât de frică. Dar teama e şi ea acolo, iţindu-se de după uşa minţii mele aiurite ca un copil care a făcut o şotie.  

– Ralph, spun, silindu-mă să rămân calmă, doar ştii cât de important eşti pentru mine! Şi ai fi într-adevăr darul lui Dumnezeu, dac-ai renunţa la prostiile astea care nu te caracterizează. Un bărbat din trecutul meu mă caută. Şi ce? N-am vorbit cu el. Nu ştiu ce vrea. Poate şi-a amintit că a lăsat la mine romanul preferat… Hai să nu ne stricăm seara!

Asta chiar c-a fost o greşeală. Degetele lui Ralph strâng atât de tare, că-mi scapă un geamăt. Ştiam cât e de puternic, însă pentru mine aspectul ăsta era doar o abstracţie. În fond, fusese atât de blând, şi nu doar în aşternut! Privindu-l, eram mândră de mine, de alegerile mele. Cum am putut fi atât de oarbă?

– Mă doare! Dă-mi drumul.

Nu reacţionează decât clipind incontinuu. Mă răcesc pe dinăuntru.

– Dă-mi drumul! spun mai apăsat. Acum! Dacă nu, s-a terminat totul.

Sânii mi se izbesc dureros de tăblia mesei şi-mi pierd glasul.

– Se termină când zic eu.

Măcar dac-ar ţipa! Dar nu, e tot mai controlat, tot mai rece. Încerc să-mi recapăt suflarea şi să găsesc o soluţie. Deja, problema reapariţiei lui John în peisaj a trecut în lista priorităţilor mele cu un loc mai jos. Iute, Ralph mă trage peste masă până la el, iar palma i se aşează peste gura mea. Aud o farfurie cum se sparge de podea, dar nu contează mizeria. Am griji mult mai stringente. Ralph rosteşte cuvintele rar, ca să mi le întipăresc în minte.

– Eu… ştiu… ce-i… mai bine… pentru… tine. Fiindcă… te… ador. Eşti… sufletul… meu pereche. Nu voi… lăsa… pe nimeni… să-ţi facă… rău. Nici… chiar… pe… tine… John… a fost… o greşeală. N-o… vei… repeta. Te-ar face… iar… să suferi. Vreau… să fii fericită.

Nu-mi rămâne decât să dau aprobator din cap şi să mă las moale. Ştiu că împotrivirea mea doar ar înrăutăţi lucrurile. Ţin la Ralph, în ciuda acestei zile de coşmar, dar situaţia  începe să devină una de supravieţuire. Trebuie să fiu vicleană. Îi mângâi mâinile, ştiind că asta îl va îmbuna. Aşa se întâmpla şi cu John, un amănunt pe care Ralph cu atât mai puţin trebuie să-l afle acum. Deja ştie cât de mult seamănă cu el. Sau poate nu? Nu ştiu ce parte a vlogului a găsit. Îi sărut încet podul palmei. În fine, strânsoarea slăbeşte cât să strecor câteva cuvinte.

– Iubitule, te rog, mă doare.

O undă de remuşcare trece prin ochii lui, puternică şi rapidă ca siajul unui skijet de curse. Îmi dă drumul.

– O, îmi pare rău! N-am vrut. Nu-i grav, nu?

Tonul e umil, dar privirea rămâne decisă. Mi-e greu să-l privesc în ochi, ştiind ce am de gând să fac. Ce trebuie să fac, dacă vreau să scap din capcana pe care singură mi-am construit-o când l-am adus în casa mea.

– Nu, iubitule, murmur. Ai dreptate, am greşit! Dar am înţeles cât de mult mă iubeşti. Ai dreptate, tu ştii mai bine. O să facem cum vrei tu.

Îmi astupă iarăşi gura, dar cu o sărutare. Scena tumultoasă prin care am trecut l-a făcut mai pasional ca de obicei, nu că altfel ar fi prea timid. De fapt, mi-a îndeplinit toate fanteziile secrete, a găsit toate mângâierile care mă excită. În privinţa asta, l-a întrecut pe John. Şi, ca să fiu sinceră până la capăt, asta mi-am şi dorit de la el.

Prima noastră partidă de sex de împăcare ar fi formidabilă, dacă n-aş avea deja vânătăi pe piept şi pe braţe. Mă trezesc totuşi deschizându-mi cu entuziasm buzele pentru el, în vreme ce palmele lui îmi dezmiardă cu vigoare locurile acelea secrete de pe harta plăcerii. Îl las să mă ia în braţe şi să mă ducă în pat, să intre în mine cu un nou sărut. Gâfâi, dar cumva în mijlocul mişcărilor noastre dătătoare de fiori şi umezeală, reuşesc să-mi păstrez cât de cât capul. Aştept până-n momentul strigătului său, al exploziei finale. Îi datorez asta, pentru cele două luni de paradis pe care mi le–a dăruit. Iar finalul lor amar nu-i doar vina lui. E şi greşeala mea. Eu l-am făcut aşa cum e, el nici măcar nu ştie adevărul. Accept asta, atingându-i punctul din mijlocul cefei. Ralph zvâcneşte pentru ultima oară şi încremeneşte. Îl rostogolesc de pe mine şi mă ridic, încă pulsând, în şezut.

– Adio, Ralph! spun. Chiar îmi pare rău.

Voi chema Serviciul tehnic să-l ducă în laborator dimineaţă. Dar ştiu deja că voi îngropa proiectul Companionul. Ce-a fost în mintea mea? Una e să conferi anumite tipare psiho-emoţionale androizilor medicali sau gardienilor din Cvadrat, şi alta e să creezi bărbatul perfect. Am crezut că turnând în el ceva din John şi ceva din tata, voi reuşi. Bine măcar c-am încercat prototipul pe mine! Altfel mi-aş fi îngropat compania, cum am făcut cu relaţia mea cu John. Fiindcă, e timpul s-o recunosc, nu sterilitatea mea l-a gonit în Africa. Nu, calmul meu la aflarea rezultatelor a făcut-o. Cariera mi-era de ajuns atunci. Nu şi acum.

Acopăr faţa lui Ralph cu un cearşaf şi încep să strâng mizeria de pe podea. Când o arunc în coşul de la bucătărie, văd tava cu brioşe. Au glazură verzuie şi sunt decorate cu bucăţele de lămâie. Arată delicios şi, când gust, îmi dau seama că au fost cântecul de lebădă al lui Ralph.

– Categoric, cea mai bună reţetă a ta, şoptesc. Pe asta am s–o păstrez doar pentru mine, iubitule. Dar are nevoie de un nume. Ce zici de „A doua şansă”?