Filă de jurnal – Adnana Petrean

(debut)

Oamenii mă consideră adesea o zvăpăiată, o adolescentă cu suflet însetat de aventură, dar trebuie să recunosc că la așa ceva nu m-am așteptat niciodată, nici măcar în visele mele cele mai trăsnite.

Pot spune că sunt obsedată de călătoria în timp și de tehnologie. Citesc tot ce-mi pică-n mână din reviste, caut articole online despre oameni care declară că au trăit asemenea experiențe sau, cel puțin, se arată la fel de interesați ca mine de această temă.

Cum nu prea am cu cine să discut despre ceea ce alții numesc „fleacuri“ sau „prostii“, noaptea privesc spre cer cu gândul că voi găsi cândva o modalitate de a trăi cu adevărat o asemenea experiență unică în viață. În orice caz, cred că eram mai mult încrezătoare decât realistă și, în cele din urmă, devenisem chiar pesimistă că mi se va întâmpla vreodată.

Într-o noapte, în timp ce mă uitam spre cer cu binoclul, am observat o scânteiere aparte printre stele. Ca să fiu sinceră, mai întâi nu i-am dat prea multă importanță și am continuat să caut. După ceva timp, mi-am dat seama că luminița aceea cobora treptat, de parcă s-ar fi îndreptat spre casa mea. Nu mi-a venit să cred ce se întâmplă. Îmi amintesc chiar că am clipit des, ca să mă conving că nu adormisem. Pe urmă, am lăsat jos binoclul și am văzut că scânteierea aceea aterizase în grădina din fața casei mele. Am ieșit pe ușa de la intrare și am rămas pe prag.

De la distanță puteam vedea că pe iarbă era ceva argintiu, de formă dreptunghiulară, și că avea un mesaj scris cu litere roșii. Nu-mi venea să cred. La început, m-am speriat, dar entuziasmul din acele momente a luat fost mai puternic… Am coborât panta și m-am dus acolo. Pe placa argintie scria: Dacă simți că ești pregătită pentru o călătorie în timp, strigă „Da“!

N-am stat să mă gândesc prea mult, așa că am strigat, fără să mă îmi pese că m-ar putea vedea sau auzi vecinii. Brusc, a apărut o lumină puternică și s-a îndreptat spre mine. M-am speriat și am fugit de ea, dar lumina m-a ridicat în aer și m-a așezat cu tălpile goale pe dreptunghiul argintiu.

Într-o clipă mă aflam deja într-un alt univers, într-un loc necunoscut, foarte diferit de orașul meu.

Eram uimită de ceea ce vedeam. Era clar: călătorisem prin timp, în viitor. Nu-mi venea ușor să cred ceea ce vedeam. În jurul meu, pe o stradă aglomerată, se deplasau doar roboți. Eram singura ființă omenească de acolo.

Nu mi-au acordat prea multă atenție, poate tocmai pentru că erau programați să meargă spre locurile de muncă sau să execute în stradă anumite operațiuni. Mai mulți zgârâie-nori se înălțau amenințători în jurul meu. Pe terasa unuia dintre ei era un afișaj luminous care indica data: 31 Ian 2072.

Totul era neobișnuit, iar cerul de un violet cenușiu. M-am decis să dau o raită prin împrejurimi. Nici țipenie de om. Dughenele cu  mâncare aveau la vânzare un singur produs: ceva de forma și mărimea unui măr, care suplimenta energia roboților.

După circa o jumătate de oră, totul s-a întunecat, luminile străzii s-au stins și toți roboții și-au încetat activitățile pe care le desfășurau. Noapte tăcea. Rămăsesem în beznă. Liniște.

Au mai trecut probabil alte cincisprezece minute, s-a făcut iarăși ziuă și roboții și-au reluat programul, continuând să lucreze. Cred că era o pauză programată, necesară pentru autoîntreținere, depanări și resetări de programe, o împrospătare înainte de a-și relua activitățile.

Mi s-a părut interesant faptul că nu aveau telefoane mobile. Probabil că roboții comunicau telepatic. Cert este că se puteau teleporta în câteva secunde oriunde erau solicitați. Ca robot al viitorului, puteai să te revezi cu cineva în doar 2-3 secunde! Sigur, dacă ți se permitea să-ți părăsești locul de muncă… Oricum, incredibil. N-am observat nicio urmă de sisteme de transport și nici vreun vehicul.

Nu știu deloc unde mă aflam, dar mi-a trecut prin minte să-mi caut casa. N-a fost nevoie decât să mă gândesc la adresa cunoscută și am ajuns acolo aproape instantaneu! Casa mea arăta însă altfel. Era făcută integral din materiale metalice și, din câte vedeam din stradă, nu era absolut nimeni înăuntru. Nu puteam înțelege unde-mi este familia. Oare între timp deveniseră cu toții roboți?

Mi-am dorit să revin cu adevărat acasă, în timpul meu. M-am trezit de îndată cu dreptunghiul argintiu sub tălpi și cu lumina puternică vibrând în preajma mea, în grădina din fața casei.

Apoi lumina a dispărut brusc și abia atunci am observat că nici dreptunghiul argintiu nu mai era acolo. Totul revenise la normal. Eram năucă de cele întâmplate, dar bucuroasă că m-am întors acasă.

Oricum, m-am decis să scriu în jurnal și să nu spun nimănui despre cele întâmplate. Oricum, cine m-ar crede?!

(2019)