Hipnotizatorul – Ambrose Bierce

Traducere și adaptare din limba engleză: Bogdan Pătrașcu

Sunt întrebat adesea de prietenii mei care știu că mă distrez uneori cu hipnotismul, citirea gândurilor și alte fenomene dacă am o concepție clară despre natura principiului ce stă la baza lor. La această întrebare răspund întotdeauna că nu am și nici nu doresc să am. Nu sunt un investigator care stă cu urechea la gaura cheii atelierului naturii, încercând cu o curiozitate vulgară să-i fure secretele meseriei. Interesele științei sunt la fel de puțin importante pentru mine, precum interesele mele par să fi fost pentru știință.

Fără îndoială, fenomenele în cauză ar fi destul de simple și n-ar depăși în niciun fel puterea noastră de înțelegere, dacă le-am putea găsi cheia; dar, în ceea ce mă privește, prefer să nu o găsesc, deoarece sunt de o dispoziție deosebit de romantică, obținând mai multă satisfacție din mister decât din cunoaștere.

Când eram copil, lumea remarca adesea că ochii mei mari și albaștri păreau a fi fost făcuți mai degrabă pentru a privi lăuntric, decât în afară – atât de cuceritoare era frumusețea lor visătoare și, în frecventele mele perioade de neatenție, indiferența lor față de ceea ce se întâmpla. În aceste privințe, ei semănau, îndrăznesc să cred, cu sufletul care se afla în spatele lor, întotdeauna mai absorbit de vreo concepție frumoasă pe care o crea după chipul său, decât preocupat de legile naturii și de cadrul material al lucrurilor. Toate acestea, oricât de irelevante și egoiste ar putea părea, sunt relatate pentru a explica puțina lumină pe care sunt în măsură să o arunc asupra unui subiect care mi-a captat mult atenția și față de care există o curiozitate foarte vie și generală. Fără îndoială, cu puterile și posibilitățile mele, o altă persoană ar fi putut avea o explicație pentru mare parte din ceea ce eu prezint doar sub formă de relatare.

Prima dată am aflat că posed puteri neobișnuite pe la paisprezece ani, când eram la școală. Într-o zi, în care uitasem întâmplător să-mi aduc gustarea pentru prânz, am privit cu nostalgie la cea a unei fetițe care se pregătea să și-o mănânce. Ridicându-și ochii, privirile ni s-au intersectat și ea părea incapabilă să se uite în altă parte. După o clipă de ezitare, s-a apropiat întrucâtva absentă și, fără să spună nimic, mi-a predat coșulețul cu conținutul lui ispititor și a plecat. Nespus de mulțumit, mi-am potolit foamea și am distrus coșul. După aceea, nu m-am mai obosit să-mi aduc prânzul: fetița aceea era furnizoarea mea zilnică și, nu de puține ori, când îmi satisfăceam nevoia simplă din stocul ei frugal, îmbinam plăcerea și profitul, constrângând-o să asiste la ospăț și amăgind-o înadins cu alimente pe care, în cele din urmă, le consumam eu până la ultima îmbucătură. Fata era întotdeauna convinsă că mâncase tot ea însăși; iar mai târziu, în cursul zilei, scâncetele ei de foame însoțite de ochii plini de lacrimi o surprinseră pe profesoară, îi distrară pe elevi, îi aduseră porecla de Hapsâna și mă umplură de o pace dincolo de orice înțelegere.

O trăsătură neplăcută a stării de lucruri, de altfel satisfăcătoare, era necesitatea păstrării secretului: de exemplu, transferul prânzului trebuia să se facă la o anumită distanță de mulțimea înnebunită, într-o pădure; și mă rușinez să mă gândesc la multele alte subterfugii nedemne pe care le iscase situația. Cum eram (și sunt) în mod natural de o fire sinceră și deschisă, acestea au devenit din ce în ce mai supărătoare și, dacă nu ar fi fost reticența părinților mei de a renunța la avantajele evidente ale noului regim, aș fi revenit cu plăcere la cel vechi. Planul pe care l-am adoptat în cele din urmă pentru a mă elibera de consecințele propriilor mele puteri a stârnit un larg și viu interes la vremea respectivă, iar acea partea din el care constase  în moartea fetei a fost aspru condamnată, deși nu prea are legătură cu obiectivul acestei relatări.

Timp de câțiva ani după aceea, am avut puține ocazii de a practica hipnotismul; micile încercări pe care le-am făcut în acest sens au fost de obicei lipsite de altă recunoaștere decât detențiunea cu o dietă de pâine și apă; uneori, într-adevăr, nu mi-au procurat nimic mai bun decât o mâță cu nouă cozi. Tocmai când eram pe punctul de a părăsi scena acestor mici dezamăgiri, a avut loc singura mea ispravă cu adevărat importantă.

Fusesem chemat în biroul directorului închisorii și mi se dăduse un costum de civil, o sumă modică de bani și o mulțime de sfaturi, care, trebuie să recunosc, erau de o calitate mult mai bună decât hainele. În timp ce ieșeam pe poartă spre lumina libertății, m-am întors brusc și, privindu-l în ochi pe gardian, am pus cu ușurință stăpânire pe el.

– Ești un struț, i-am spus.

La autopsie, s-a constatat că stomacul lui conținea o cantitate mare de obiecte nedigerabile, majoritatea din lemn sau metal. Înțepenită în esofag și constituind, potrivit opiniei legistului, cauza directă a morții, era o clanță de ușă.

Eu eram din fire un fiu bun și afectuos, dar când am pornit spre marea lume de care fusesem atât de mult timp izolat, n-am putut să nu-mi amintesc că toate nenorocirile mele șiroiseră ca un pârâu iscat din economia zgârcită a părinților mei în privința gustării de prânz de la școală și nu aveam niciun motiv să cred că s-au schimbat.

Pe drumul dintre Succotash Hill și South Asphyxia se află un mic câmp deschis, pe care se afla cândva o baracă mai cunoscută sub numele de Locul lui Pete Gilstrap, unde acel domn obișnuia să ucidă călătorii pentru a-și câștiga existența. Moartea domnului Gilstrap și devierea aproape tuturor călătorilor pe un alt drum au avut loc aproape în același timp, astfel încât nimeni n-a putut spune vreodată care a fost cauza și care efectul. Oricum, câmpul devenise un pustiu, iar baraca fusese de mult timp arsă. În timp ce mergeam pe jos spre South Asphyxia, casa copilăriei mele, i-am întâlnit pe ambii mei părinți în drum spre Succotash Hill. Își trimiseseră echipa de lucrători cu o ocazie și luau prânzul sub un stejar din mijlocul câmpului. Priveliștea prânzului mi-a trezit amintiri dureroase din perioada școlară și a trezit leul adormit din interiorul meu. Apropiindu-mă de cuplul vinovat, care m-a recunoscut imediat, am îndrăznit să le sugerez ca și eu să mă bucur de ospitalitatea lor.

– Această bucurie, fiule, mi-a spus autorul ființei mele, cu îngâmfarea-i caracteristică, pe care vârsta nu i-o ofilise, nu este suficientă decât pentru doi. Nu sunt, sper, insensibil la lumina foamei din ochii tăi, dar…

Tatăl meu n-a terminat niciodată acea frază; ceea ce el confundase cu lumina foamei era pur și simplu privirea aparte a hipnotizatorului. După câteva secunde se afla la dispoziția mea. Alte câteva s-au dovedit suficiente pentru doamna, așa că puteam pune în aplicare ceea ce-mi dicta resentimentul meu just.

– Fostul meu tată, i-am spus, presupun că ți-e cunoscut faptul că tu și această doamnă nu mai sunteți ceea ce ați fost.

– Am observat o anumită schimbare subtilă, a fost răspunsul mai degrabă îndoielnic al bătrânului domn. Poate că vârsta-i de vină.

– Este mai mult decât atât, i-am explicat, este vorba de caracter, de specie. În realitate, tu și doamna aici de față sunteți amândoi doi armăsari sălbatici și neprietenoși.

– Măi, John, a exclamat draga mea mamă, doar nu vrei să spui că eu sunt…

– Doamnă, i-am răspuns solemn, fixându-mi din nou privirea în ochii ei, chiar ești.

Nici nu-mi scăpară bine cuvintele de pe buze când ea căzu în genunchi și, întorcându-se spre bătrân, guiță ca un demon și îi dădu o lovitură cruntă în tibie! O clipă mai târziu, el însuși ajunse în patru labe, întors cu spatele, și își aruncă picioarele spre ea ba simultan, ba succesiv. Cu aceeași seriozitate, dar cu o agilitate inferioară, din cauza dotării corporale care o împiedica, ea îi răspunse cu lovituri.

Picioarele lor zburătoare se încrucișau și se amestecau în cel mai derutant mod; se întâlneau uneori direct în aer, iar corpurile lor se împingeau înainte, căzând la pământ și rămânând pentru o clipă neajutorate. După ce își reveneau, reluau lupta, exprimându-și frenezia în sunetele fără nume ale brutelor furioase care se credeau că sunt – întreaga regiune răsuna de răcnetele lor! Se învârteau roată, loviturile picioarelor lor căzând „ca fulgerele din norul muntelui“. Se lăsau jos și se retrăgeau pe genunchi, se loveau sălbatic unul pe altul cu lovituri tot mai joase și stângace, date cu ambii pumni deodată, și cădeau din nou pe mâini, ca și cum nu ar fi fost în stare să-și mențină poziția verticală a corpului. Iarba și pietricelele erau smulse din pământ de mâini și picioare; hainele, părul, fețele le erau mânjite de praf și sânge, într-un mod greu de descris. Țipetele sălbatice și nearticulate de furie atestau împărțirea loviturilor, iar gemetele, mormăielile și gâfâielile marcau încasarea lor. Nicio încleștare cu adevărat mai militară n-a fost văzută vreodată la Gettysburg sau Waterloo: vitejia dragilor mei părinți în ceasul pericolului nu va înceta niciodată să fie pentru mine o sursă de mândrie și satisfacție. La final, două vestigii ale mortalității – zdrențuite, însângerate și fragmentare – atestau faptul solemn că inițiatorul luptei devenise orfan.

Arestat pentru că am provocat o încălcare a liniștii publice, am fost  și sunt de atunci judecat la Tribunalul pentru Tehnicități și Continuări, de unde, după cincisprezece ani de proceduri, avocatul meu mută munții din loc pentru ca dosarul să fie strămutat la Tribunalul de Retrimitere pentru Procese Noi.

Acestea sunt câteva dintre principalele mele experimente în ceea ce privește forța sau mijlocirea misterioasă cunoscută sub numele de sugestie hipnotică. Nu sunt în măsură să spun dacă ar putea sau nu să fie folosită de un om rău pentru un scop nedemn.

(1893)