La urlătoare – Gheorghe Brăescu

Fiecare cafenea are colţul obişnuiţilor săi. Bătrâni cu insomnii sau digestiuni grele, literaţi ce au de gând să scrie un roman, actori încărcați de ghină[1]. Printre ei strălucește, viu, fercheş, întinerit, câte un invalid de la partea sedentară, pensionar înflorit la faţă şi la butonieră, ce-şi acoperă chelia zburdalnică cu fire lungi de păr cănit, aduse dinspre dreapta. Graţie unei democraţii manifestată cu familiaritate calculată, este servit pe întrecute.

– Anghel, tu eşti?… Bravo! Adă-mi, mă rog ţie, un şvarţ.

Bacşiş nu dă din principiu, şi nu se supără nimeni. Admirându-se în oglindă, în faţa căreia se aşază de obicei, cu gesturi care-i scot inelele în evidenţă – un şarpe cu ochi de rubin şi altul de aur masiv cu monogram – vorbeşte hotărât, categoric, de toate,pentru toţi, cu glas imperios[2], răsunător:

– Ce zici mata de grevă? întreabă timid un bătrân cu mustăţile îngălbenite de tutun.

– Ce grevă, dom’le?… Eu nu admit greva. Admit orice, numai grevă nu admit! Dumneata admiţi?

– Mă rog…

– Admiţi, ori nu admiţi?

– Daţi-mi voie…

– Destul! Ajunge! Te-am înţeles… vrei grevă. Ei, fă-mă prim-ministru, să te lecuiesc eu de grevă!

– Te-am făcut.

– Cum?

– Iaca, dumneata eşti prim-ministru, şi eu grevist. Poftim, ce poţi să-mi faci?

– Te-mpuşc.

– Sânge?

– Pe mormântul mamei mele dacă nu te împuşc! Să pofteşti pe urmă să mai faci grevă!

– Vreţi sânge?

– Sânge vreau!

– Iertaţi-mă, n-am ştiut.

– Să curgă sânge, da’ să fie linişte. Trebuie să ne refacem. Străinătatea e cu ochii pe noi. Lăsaţi odată oamenii cuminţi să lucreze!

– Nu uita mata că sângele cere sânge. Un spor cât de mic…

– N-am. Suntem săraci… de unde să vă dăm?

– Atunci să se ieftinească traiul..

– Cine fură?

– Miniştrii.

– Alei…

– Gheneralii.

– Şi gheneralii?

– Mitropoliţii?

– Mitro…

– Ce, vrei să-mi spui poate că nu fură.

– Mitropoliţii, ce dracu?!

– I-am văzut eu… Anghel, dă-mi un chibrit, băiete!

– I-ai văzut dumneata?

– Nu o dată, de o sută de ori, şi-n Moldova, şi-n Transilvania, şi-n…

– Ce ticăloşie!…Cum dracu fură oamenii ăştia, dom’le?

– Bine. Ce, gândeşti că e greu?… Furi când vrei, parcă dumneata n-ai furat?

– Pardon…

– (Antrenat:) Ce pardon… Mie-mi spui… ai furat şi dumneata, am furat şi eu, furăm cu toţii, c-aşa-i ţara!

Note ————————-

[1] (înv.) Ghinion, neşansă.

[2] (înv.) Autoritar