Lună albă, lună stacojie (2/2)

de Teodora Matei şi Lucian-Dragoş Bogdan

 

*Necurat

 

Tânărul plimba cârpa îmbibată în apă rece pe fruntea lui Alin. Se ruga, amestecând toate rugăciunile pe care le știa sau le știuse vreodată. Alin se trezi ca-ntr-un cuptor încins.

–    Ia de be asta ș-ai să vezi cum ț-a trece…

Nu văzuse baba ținând în palme cana metalică din care ieșeau aburi. Vasilică i-o apropie de buze, dar mirosul greu îl făcu să icnească.

–    Văsălie, țâne-l de nas și fă-l s-o be, că ce-am făcut eu aici te scoală dân morți. Numa’ Ion al meu nu se mai scoalăăăă…

Vaietele babei răsunau în căsuța scundă. Alin se lăsă ridicat pe pernele sub care Vasilică îndesase un cojoc, ca să fie mai sus. Luă cana din mâinile tânărului și gustă fiertura. Mai amară ca ceaiul de pelin, mai neagră ca cel de nuc. Își ținu singur nările și înghiți pe nerăsuflate tot conținutul cănii. O moleșeală plăcută i se strecură în corp. Ațipi, scăpând dintre degete cana.

Se trezi ușurat, ca dintr-o boală grea. Se trase pe marginea patului și se ridică în șezut. Sprijinit în brațe, întinse spatele. Coastele nu-l mai dureau, simțea doar niște furnicături slabe. Se aplecă și desfăcu legătura din jurul gleznei. Puse ambele picioare în pământ, apoi apăsă pe tălpi. Stângul îl săgeta, dar pipăi oasele și i se părură toate la locul lor. Încercă să facă doi pași. Reuși, pe cel stâng sprijinindu-l doar în vârful degetelor. Ieși pe prispă și se frecă la ochi, orbit de soarele puternic al amiezei. Pe măsuță găsi un colț de pâine învelit într-un șervet curățel, alături de o bucată de brânză și o friptură de pui. Le înfulecă aproape pe nemestecate termină prânzul cu laptele călduț din ulcica ce odihnise alături de șervet.

Își pipăi fața. O perie deasă îi încadra ochii și gura. O barbă ca aceea avea nevoie de eforturi serioase pentru a fi îndepărtată. Hainele îi miroseau a transpirație, a mâl, a ierburi strivite, a seu. Trebuia să se spele.

–    Zâua bună, domn’ profesor!

Vasilică intră vesel pe poartă, purtând un coș în care mama îi pusese “de-ale gurii” pentru domn’ profesor. Inițial voise să-l întrebe de unde-i venise ideea de a-i spune așa. Renunțase, gândindu-se că era, probabil, o formă de a-și arăta respectul. Așa cum popii îi ziceau “părintele” și atât. Săteanul îl ajută să scoată apă din fântână, apoi să-și dezbrace hainele. Se spălă îndelung chiar acolo, pe colțul prispei, frecându-se temeinic cu săpun. Hainele curate, alături de prânzul consistent, îi dădură o stare de confort.

–    Știți, io am fostă la părintele așa cum am promis să-l chem la dumneata, da’ preoteasa o zâs că nu se sâmte bine, cică l-o pus la pat o ferbințeală. O fo’ ieri tătă zâua la fân, o fi asudat p-acolo.

Tristă veste pentru Alin, care sperase să discute cu preotul la prima oră. În definitiv, nu i se mai părea o urgență, piciorul părea aproape vindecat.

–    Auzi, Vasilică, lămurește-mă și pe mine, ce zi e azi?

–    Apăi sâmbătă, ce să fie?

Alin hotărî să aștepte până a doua zi, când părintele se va fi însănătoșit. După slujbă, după lecții, putea sta de vorbă cu popa.

–    Ia vino lângă mine, aici, să mai povestim! Mai zi-mi de lac.

–    No, nu-s multe de zâs… Io mi-am jurat să nu mai merg acolo, da’… dumneata nu erai de găsât, zăceai colo-șa aproape mort…

–    Asta am înțeles, zi-mi ce știi tu de legende, de astea…

–    Apăi de când eram doar un prunc mi-or zâs mama și buna să nu mă duc acolo, cică ar fi căzut o buca’ de lună. Taman peste biserica veche. Da’ o fo’ demult, era buna fecioară… cică or fo’ apele până sus, pe deal și cum-necum or tras oameni din sat în adânc. Da’ timpu’ o trecut, apele s-or retras de îs așa cum le-ai văzut dumneata. Acu’ câțiva ani am mers cu niște băieți de-aici, din sat, să vedem ce-i cu lacu’ atunci când răsare luna a’ roșie. Ne-am luat cruci groase de lemn legate cu șfări pe sub cămașă ș-am stat așe pân-a ieși’ luna tocmai sus, pe culme. Și când luna era taman în mijlocu’ lacului, roșie-văpaie, au ieșit din ea niște… niște… noi am zâs că-s oameni, da’ erau toți dezbrăcați ș-aveau o piele așa, de vedeai pân’ ea. Ne-am pișat pe noi, mă scuzați domn’ profesor, și-am rămas tâmpi văzând cum veneau ăia spre noi. Unu’ mai răsărit, Petre, ne-a dat o palmă peste ceafă de ne-am rădicat de jos. Frigeau crucile alea de-am rămas multă vreme cu arsuri pe piele. Am fugit ca nebunii și ne-am pitulat în pod la unu’. Am stat acolo, chirciți, pân-a veni’ zâua. Petre nu s-o lăsat și s-o uitat pântre nește lați. Acu’ ori c-așa o fo’, ori că ăla vroia să ne rădice și pă noi să ne uităm, da’ ne-o zâs că oamenii ăia albi umblau cu morții, cu unii de-i îngropase popa de ani de zile. Morții se luaseră de mână cu… ăilalți; dansau în curtea bisericii cu mațele atârnând. Tot el zâcea că nană Mărie le dădea mere dân grădina ei și după ce mâncau, se transformau în albi, da’ io iar nu-ș’ ce să zâc… Că, din toți, baba îl alesese pe Ion al ei, mort de juma’ de an și-l trăgea în casă. Da’ el o lăsa și pleca cu ăilalți. La vremea aia am stat pitulați; n-am văzut nimica. Nu știu pretenii mei ce ori cui or fi spusă, da’ io… io n-am fost zâs la nimeni pân-acu, dumitale. De-aia vreau io să plec cu Ana. Să scăp de locurile astea, de blestem, de lună. Cam atâta, mai multe… nu-ș’ ce sa zâc…

–    Dar bătrânul? Ăsta de-a murit și-am venit eu în casă, fratele bunicului? Și el mi-a povestit în mare ceva de un lac blestemat, primarul din Albeni zicea ceva de o fată pe care a iubit-o, care a murit de tânără… De asta ce știi?

–    Tot buna zâcea că domnu-nvățător prinsese drag de o fată de-aici, de-a venit din Albeni după ea și s-o așezat în casa asta. Fata cică ar fi fostă în biserică atunci, demult, când o fost căzut bucata de lună. Babele cred că o rămas aici din cauza vrajei, că… și să fi vrut, n-ar mai fi putut să plece.

–    Bine, astea-s povești, dar tu, tu ce crezi?

–    Apăi… nu-ș’ ce sa zâc… Io am crescut aici, am văzut alea și… În orișice an, înainte să răsară luna aia roșie, popa e cam slab, cam tras la față și ține slujba mai lungă în duminica aia, da’ ca amu’, cu ferbințeala… N-o fo’ niciodată. Ori mi s-o năzărit, bietu’ o fi tras ieri la fân și s-o aprins la plămâni.

–    Cum adică în duminica aia? Luna aia de care zici nu e așa, la o dată anume?

–    Apăi nu e… numa’ dintr-o duminică începe să răsară așa. Da’ mai dă semne. Începe de-și schimbă culoarea cu vreo săptămână înainte.

–    Așa zici?

–    Așa e, știe tătă lumea p-aci… No, amu dacă sunteți bine, ne-om vedea mâni la slujbă.

Alin coborî de pe prispă și își conduse oaspetele până la poartă. Rămase sprijinit de stâlpul de lemn, urmărind cu privirea tânărul. Ochilă i se gudura printre picioare.

–    Ptiu! Ptiu! Ptiu! Am sâmţât! Am sâmţât Necuratu’! Piei, Necuratule, piei, du-te de unde-oi vint!

Baba nebună apăruse de niciunde și, fixând când obrazul neras al lui Alin când câinele ce-o mârâia, scuipa lung spre cei doi și făcea cruci.

 

*Slujba

Biserica se umpluse: bărbaţii în faţă, femeile în spate. În duminica aceea băncile erau pline, câțiva tineri stăteau smeriți în picioare, pe lângă pereți. Alin li se alăturase, deși de câteva ori fusese rugat să stea lângă bărbații satului. Glezna stângă îl mai săgeta din când în când, dar probabil se speriase degeaba. Nu fusese fractură dacă se vindecase numai cu unsoarea babei. Aruncase broboada îmbâcsită, promițându-i femeii ca îi va lua una nouă. Ea dăduse din mână, un fel de “tu să fii sănătos”. Schimba piciorul de sprijin, oferind celui stâng un răgaz mai lung.

Se uitase la părintele Achim pe parcursul celor două ore și jumătate. Glasul tremurat făcea să vibreze pereții de lemn. Vedea pe fața lui, ca într-o oglindă, urmările febrei: obrajii trași, ochii injectați ascunși de pleoape inflamate. Avea impresia că îi evita privirea atunci când ridicase ochii din pământ. Părintele vorbise mult de ispite, de lupta sufletului cu ele. De curățenia trupească și sufletească. De fiecare dată, Alin vedea în minte chipul fetei goale cu păr de argint si trup subțire. Spunea în gând “Doamne, păzește-mă!”, de fiecare dată încurcând silabele, corectându-se.

Când venise rândul lui să predea copiilor sau tinerilor care voiau să li se alăture, alesese niște probleme de matematică distractivă. Nu fuseseră prea atenți. Zâmbiseră politicos la glumele lui, aruncând periodic privirile spre cer. Soarele trona maiestuos deasupra satului îngrozit. Dar nu la soare se uitau, ci la căderea lui lină, aproape insesizabilă.

Popa îl invitase la masă după cursuri. Alin ezitase, însă se trezise luat mai mult pe sus de cei mici și, șchiopătând, li se alăturase prânzului în familie. Mâncaseră tăcuți, nici copiii nu vorbiseră prea mult, își aruncau ocheade și mormăiau monosilabic. Mulțumise frumos preotesei pentru masă, apoi mersese cu părintele Achim la măsuța de sub prun. Nu știa cum să-și aleagă vorbele, cum să întrebe.

Preoteasa veni cu o tavă cu două pahare într-o mână și o carafă aburită cu vin în cealaltă.

–    Părinte, eu aș vrea să vă întreb ceva…

Un zâmbet se strecură printre firele rare de mustață ale Rafilei. Preoteasa avea mustață? Alin se forță să nu privească prea atent, să nu deranjeze. Părintele Achim așteptă ca soția sa să lase pe masă tava și sticla și șopti, urmărindu-și consoarta cu coada ochiului.

–    Ei, să ciocnim acuma, om avea vreme și de povestit…

Aștepta popa să rămână singuri? Preoteasa turna alene în pahare lichidul auriu.

–    Mi l-a adus badea Gheorghe din Albeni; mi s-a părut potrivit să-l destup cu dumneata.

–    Apăi eu vă las… S-aveți poftă!

–    Mulțumim!

Preoteasa se retrase, cu o ultimă privire spre Alin și o altă umbră de zâmbet, oarecum răutăcios, îi traversă chipul. Așa zâmbea în vis. Așa rânjea. Nădușeli reci i se scurgeau pe spate și, cu ochii deschiși, Alin revăzu fiecare secvență a visului în care părintele… femeia grasă care îi aștepta în ușa bisericii… “Doamne, păzește-mă!”

–    Sănătate, domn’ profesor! Doamne ajută!

–    Doamne ajută, părinte!

Îi tremura mâna cu care ridicase paharul și, în drum spre gură, vărsă câteva picături pe cămașă.

–    Așa, deci… ce te frământă?

Tremurată și întrebarea popii, ca și cum n-ar fi așteptat răspuns, și-ar fi dorit o răzgândire.

–    Nu prea știu cum să încep… Poate că nu-i nimic important, dar…

–    Acu dacă tot suntem aici…

–    Am auzit câte ceva prin sat. Am vorbit cu niște oameni…

Nu-i putea povesti popii visele. Categoric, nu putea. Simțea că n-ar mai fi vrut să știe. Ochii părintelui fixau tava goală, evitând să-l privească. Glasul stins, cu totul altul decât cel ce cutremurase biserica, șopti:

–    Apăi gura satului e mare. Cei mai mulți dintre oamenii ăștia n-au plecat niciodată din sat, n-au auzit de civilizație, e normal să trăiască în propriile lor fabulații…

Nu părea să creadă nici măcar el. Alin dădu pe gât paharul și se ridică. Vinul rece îi coborî abrupt în stomac.

–    Vă mulțumesc mult pentru tot, părinte! Și… îmi cer scuze, cred că febra dată de piciorul ăsta sucit m-a cam zdruncinat. Eu merg spre casă.

–    Mi-a zis ceva Văsălie, dar… cum s-a întâmplat?

–    Am căzut în pădure, părinte, m-am lovit cu capul de o… de un… nu știu, de ceva… Am leșinat și m-a găsit băiatul ăla. M-a cărat până acasă, a chemat-o pe nană Mărie și m-a legat cu o pomadă de-a ei din ierburi… Eh, nimic serios, se pare. Credeam că e o fractură, dar…

–    Hmmm… nană Mărie… în pădure, zici? Dar ești bine acum, da?

–    Da, părinte, sunt.

–    Bine, atunci mergi sănătos! Poate mai pe seară trec pe la tine și ne-o reveni cheful de povești.

Alin strânse grăbit mâna părintelui și părăsi curtea acestuia. Simțea că trebuie să se îndepărteze, să scape. Roti repede limba în gură în forma semnului crucii. Avea senzația că nici popa nu putea vorbi acolo. Că se ferea.

Transpirația rece îi lipise cămașa de corp.Coastele începură să-l doară din nou. Târa după el piciorul stâng, a cărui gleznă se încăpățâna să se opună mersului. Dintr-o grădină i se alătură câinele Ochilă. Se simțea privit din fiecare curte pe lângă care trecea. Numai de n-ar apărea nebuna. Sau bolunda, cum se spunea prin acele locuri.

Ajuns acasă se aşeză pe prispă şi căzu într-o stare melancolică vecină cu depresia. Ce căuta acolo? Frunzări notiţele despre magistralul joc pe care dorea să-l creeze. Erau doar rebuturi. Însemnări disparate care refuzau să se închege în ceva cât de cât coerent. Ce-şi închipuise el? Că orice IT-st putea deveni game designer? Că un scenariu cu iele şi zmei putea concura World of Warcraft, NOX sau Heroes of Might and Magic? Măcar dac-ar fi avut iele şi zmei! Dar tot ce adunase erau nişte superstiţii ascunse în spatele unei silenzio stampa imbecile. Poate i-ar fi folosit pentru vreo povestire horror, aşa cum începuse să scrie în adolescenţă, când visa să devină un scriitor celebru.

–   Rău ai ajuns, dacă la vârsta asta mai visezi cai verzi pe pereţi! se autozeflemisi el.

Nu se aşteptase ca preotul să-şi onoreze oferta de a-l vizita – crezuse că acesta fusese doar politicos. Dar părintele Achim îşi făcu apariţia la poartă pe când soarele se ascundea în spatele culmilor împădurite. Alin n-avea cu ce să-l omenească, în afara celor primite de la săteni, dar preotul îi adusese un coş cu pere culese în acea după amiază. Erau parfumate, zemoase şi aveau un gust dulceag. În timp ce le degustau, lăsând zeama lipicioasă să li se prelingă pe bărbie şi să se încâlcească în firele bărbii, discuţia alunecă spre subiectul atins cu câteva ore mai devreme.

– Există multe legende pe aceste meleaguri, admise preotul.

– Am auzit ceva despre o biserică scufundată, tatonă Alin terenul.

Părintele Achim tăcu o vreme, muşcând gânditor din para gălbuie, iar Alin crezu că era un subiect pe care acesta dorea să-l evite. Răspunsul preotului se dovedi altfel decât se aşteptase.

–   Credinţa poate fi înăbuşită în sânge, dar nu moare câtă vreme o păstrăm în inimile noastre!

Cuvintele sunau ca o cimilitură. Alin era prea obosit şi deprimat la ora aceea ca să încerce să-i dezlege taina. Trase concluzia că părintele Achim nu era dispus să abordeze subiectul direct. Abătu discuţia în altă parte, sperând să aibă mai mult succes.

– Am auzit şi despre spirite care ies din morminte şi bântuie pădurea. Sau despre copaci şi animale blestemate, adăugă el. Pe ce se bazează aceste superstiţii?

I se păru că sesizează o grimasă de durere pe chipul preotului. Nu era sigur dacă fusese reală sau doar o iluzie creată de lumina tot mai slabă a înserării.

–   Când credinţa se clatină, oamenii devin pradă uşoară pentru lucrările ascunse.

Nu-l mai auzise pe părintele Achim folosind o exprimare aşa mistică. Când îl văzuse venind, Alin sperase că dorea să-l ajute să-şi clarifice nedumeririle legate de superstiţiile locale. Ceea ce spunea nu numai că ocolea subiectul, dar părea şi rodul unei minţi aplecate prea mult în studiul scripturilor, rupt de realitatea cotidiană.

Întunericul întindea umbre tot mai lungi şi mai întunecate peste curţi. Preotul părea frământat de ceva ce nu putea rosti. În cele din urmă renunţă la strădaniile sale.Se ridică. Făcu câţiva paşi pe cărarea bătătorită care ducea spre poarta căzută într-o rână, apoi se opri şi îi vorbi, stând cu spatele la el.

– Nu lăsa amăgirea să-ţi dărâme credinţa în Dumnezeu, fiule! E singura noastră salvare.

Ultimele cuvinte le rosti cu glas stins, mai mult pentru sine, dar Alin le auzi ca şi cum i-ar fi fost adresate. Sensul lor îi scăpă la fel ca şi cel al precedentelor afirmaţii. Sunau ca un avertisment, dar acesta era prea vag pentru a-l pricepe. La fel cum nu pricepea de ce se mai obosise preotul să vină până la el. Îl urmări cum coboară poteca, iese pe poartă, apoi se pierde în întunericul uliţei, mergând cu umerii căzuţi, ca şi cum pe ei ar fi apăsat o povară prea grea. Pe cer, luna se arăta în toată splendoarea ei. Discul alb începuse să capete un contur de foc.

Mai mâncă o pară, apoi merse să se culce. Lipsit de televizor şi de calculator, cu rezerve limitate de combustibil pentru a face lumină, se învăţase să meargă la culcare de cum cădea întunericul. În liniştea aceea adâncă, netulburată decât de ţârâitul greierilor, adormi aproape imediat.

Mă trezesc brusc, cu impresia că cineva m-a strigat pe nume. Întunericul mă strânge în gherele lui, înăbuşindu-mă. Ochilă urlă afară şi alţi câini i se alătură, într-un cor care-mi ridică părul în cap. Nu văd nimic, totul e beznă, iar în întuneric aud urlete nefireşti, urlete de câine care nu e câine. Îmi vibrează în fiecare celulă, mă umple de teroare, mă paralizează. „Nu lăsa amăgirea să-ţi dărâme credinţa în Dumnezeu!” spune părintele Achim, cocârjat sub grijile care-l apasă. Ştiu, îl ştiu, dar nu-l văd.

E doar beznă urlătoare, care mă ţine prizonier şi mă torturează. Doar fereastra se luminează. Nu e lumină, sunt doar irizaţii roşietice, care plutesc leneşe ca fuioarele de ceaţă. Se despart, se adună, se încheagă într-un chip de femeie. De fată. Nu-l cunosc, dar fiinţa mea îl ştie şi-l doreşte cu ardoare. Urletele câinilor. Bezna nopţii. Fata. Mă priveşte prin pâcla stacojie care-i ţine loc de ochi şi pe care părul răsfirat se joacă acoperindu-i în bătaia unei brize neştiute. Mă agăţ de chipul angelic sperând la izbăvirea din acel coşmar. Dispare, iar eu rămând în beznă şi în urletele nefireşti. Inima îmi picură sânge. Trupul e înţepenit într-o apă rece.

 

*Uscatul

Dimineaţa îl trezi clopotul bisericii. Abia se crăpase de ziuă, iar capul îi vuia. Se simţea obosit, ca şi cum ar fi făcut noapte albă. Buimac, se ridică din pat şi se duse la fereastra mică, dar ivărul rupt îl împiedică să deschidă geamul pătat. Ieşi pe prispă. Aerul răcoros al dimineţii îl făcu să se înfioare şi-l determină să-şi fricţioneze trupul cu mâinile. Văzu o babă care mergea grăbită pe uliţă, aranjându-şi baticul pe cap. Câţiva metri mai în spate, un moş bocănea cu bastonul în pământul tare, încercând să nu rămână de căruţă. Desluşi agitaţie şi în două curţi pe care le putea vedea de la fereastra sa – membrii familiilor se aranjau în grabă şi se buluceau spre porţi.

Părea a fi un eveniment extrem de important. Nu mai pierdu vremea cu toaleta de dimineaţă, ci trase pe el un tricou peste o pereche de blugi, îşi puse geaca în spate şi ieşi în curte. Aruncă doi pumni de apă rece ca gheaţa pe faţă, alungând urmele somnului. Îşi perie grăbit părul cu degetele şi ieşi în uliţă. Când coborî dealul, văzu alţi săteni grăbiţi mergând în aceeaşi direcţie ca şi cei dinainte. Din obişnuinţă, aruncă o privire peste gardul vecinei. Nana Maria ori plecase deja, ori se ascundea dincolo de uşa acoperită cu vopsea verde, scorojită.

Înainte de a-şi muta din nou privirea la drum, Alin observă că de pe merele roşii din care mâncase cu poftă de atâtea ori picura apă. Nu le mai văzuse aşa de înrourate până atunci şi admiră culoarea sângerie pe care o aveau picăturile în lumina trandafirie a dimineţii.

Oricât de mult dorea să se grăbească, piciorul beteag nu-i permitea să se mişte cu mult mai repede decât bătrânii sprijiniţi în toiege. Toată suflarea curgea către biserică, chemată de vaierul prevestitor de rele al clopotului. Toată populaţia satului era adunată acolo, răspândită în curtea popii şi pe uliţă. Pe feţele tuturor se citea îngrijorarea. Din discuţiile purtate cu glasuri murmurate nu reuşi să adune decât frânturi de informaţii.

– Spre dimineaţă…

– …A lu’ Limbă…

– …Puradelu’ ăl mic…

– …Săracu, nu ştia…

– Da’ ai lui ce-or păzât? se oţărî o femeie zdravănă, al cărei glas le acoperi pe celelalte.

– …Uscat…

– …De tot, ca pielea pe băţ…

Limbă era unul dintre ţiganii care cântase la serbarea câmpenească pe care o văzuse după sosirea în sat. Din ideile disparate pe care le auzise printre şuşoteli, Alin înţelese că se întâmplase ceva cu unul dintre copiii acestuia – probabil cel mai mic. Îl ştia, umbla mereu în puţa goală prin colbul drumului, acoperit doar cu o cămăşuţă scurtă care fusese cândva albă. Se hotărî să ceară mai multe detalii şi întrebă grupul aflat chiar în faţa lui:

– Ce s-a întâmplat?

Vorbise tot încet, pentru a nu contrasta cu tonul celorlalţi, dar întrebarea sa aduse o linişte de mormânt ca şi cum ar fi urlat. Cei interpelaţi îl scrutară încruntaţi, priviră unii la alţii încurcaţi. În cele din urmă, un bărbat cu chipul ars – fierarul satului, din câte ştia Alin – îi răspunse laconic.

– O murit az-noapte ăl’ mic a lu’ Limbă, ţâganu’.

Răspunsul fusese dat într-un mod care punea punct oricăror interogări ulterioare, dar Alin nu se putea mulţumi cu atât. Cele aflate le intuise deja, dar atmosfera îi indica faptul că în spatele acestei veşti triste se ascundeau lucruri mai teribile.

– Cum a murit? îşi încercă el norocul.

Doi dintre cei din faţa sa îi întoarseră spatele şi-şi croiră drum cu coatele spre alte locuri. Fierarul rămase, iar ceilalţi îl priveau ca şi cum, dacă tot se hotărâse să vorbească, lămurirea străinului cădea acum în sarcina sa. Pe chipul posac şi obosit al fierarului se vedea lupta interioară. Când ieşiră, cuvintele părură smulse cu cleştele:

– S-o uscat.

Alin rămase fără replică preţ de câteva clipe. Era pregătit să audă o grozăvie, dar răspunsul celuilalt era cel mai ilogic cu putinţă. Mintea sa lucra febril, căutând să dea un înţeles termenului – să-l asocieze cu uscatul rufelor, cu uscarea unei plante? Şi, dacă se uscase, fusese ud înainte? Cum se udase? Unde? Dar aceste întrebări rămaseră doar în mintea sa. Cu glas tare nu reuşi să articuleze decât o întrebare stupidă, cerând confirmarea într-o încercare a minţii sale de a căuta logica unui răspuns greu de asimilat:

–   S-a uscat?

–   Ie.

Fierarul părea uşurat că fusese de ajuns această aprobare şi că nu trebuia să dea alte explicaţii. Din fericire pentru Alin femeia corpolentă care vorbise mai tare înainte îşi făcu loc înspre el. Era genul de ţaţă care trebuie să comenteze despre orice şi să informeze pe oricine despre cum stau lucrurile, considerând că e de datoria ei să se asigure că interlocutorul a înţeles lucrurile exact aşa cum le vede ea şi că şi-a însuşit părerea corectă despre ele.

– Domnu’ nu-i de pe-aci, nu ştie! îi certă ea pe ceilalţi, care părură bucuroşi că scăpaseră de responsabilitatea de a da explicaţii.Az-noapte o-nceput luna să se schimbe. Pân’ se schimbă-napoi, nu-i bine să ieşi din casă noaptea. No! Puradelu’ ăl’ mic a lu’ Limbă n-o ştiut şi-o ieşât, s-o dus în toiu’ nopţii să se pişe. Plesni din palme: Apăi ai lui n-or ştiut că nu tre’ să-l lese afară? N-or putut să-l puie să se pişe într-o oală?

Alin îşi dădu grăbit acordul faţă de revolta femeii, nu pentru că ar fi crezut că aşa era corect, ci pentru că-şi dădea seama că, altfel, povestea nu ar fi trecut mai departe, ci s-ar fi împotmolit în argumentaţii.

–   Şi ce s-a întâmplat afară? o îndemnă el să continue.

–   No! Cân’ îi luna aşe, îs spirite rele pe-aci, care sug viaţa din om. Ăla mic s-o dus să se pişe şi ele i-or fost supt viaţa!

Alin avea propriile opinii legate de religie, metafizică şi spiritualitate – nici acelea nu erau extrem de bine argumentate. Prin urmare, nu-l interesa motivul pentru care sătenii credeau că murise copilul, ci modul concret în care se derulaseră evenimentele. Încercă să aducă discuţia pe un făgaş realist, dar explicaţia femeii îl lăsă la fel de perplex ca primul răspuns al fierarului:

– O pişat tăt din el până n-o mai rămas decât pielea şi oasele!

„Pielea” suna înmuiat, specific acestei zone, devenind „chelea”, dar Alin nu avea vreme acum să se amuze pe seama culorii lingvistice locale. Pe măsură ce avansa în dezlegarea acelei enigme întâlnea tot mai multe elemente care frizau absurdul.

– Cum să facă pipi până dă afară tot din el?

– Cum mă vezi şi cum te văd!

Era genul de răspuns care nu admitea niciun fel de contrazicere, dar care nu dădea, de fapt, nicio explicaţie. Se hotărî să apeleze la bunul simţ al celor prezenţi, încercând să-i facă să-şi dea seama că organele interne nu se pot lichefia şi că rinichii au rolul de a elimina doar apa ingerată, dar un eveniment acapară atenţia tuturor. Pe uliţă îşi făcuse apariţia un car tras de doi boi, în urma căruia venea familia ţiganului Limbă, jelind de ţi se rupea sufletul. Lumea tăcuse ca la comandă, lăsând să se audă doar glasurile celor îndureraţi.

Părinții mergeau de o parte şi de alta a carului. Ţineau câte o mână pe scândurile acestuia, iar lacrimile le şiroiau pe bărbiile duble şi se scurgeau mai jos, pe haine. Ceilalţi membri ai familiei erau mult mai vocali, urlând şi tânguindu-se. Mulţimea tăcută se dădea la o parte din calea procesiunii, făcându-i loc către curtea bisericii.

Abia atunci observă Alin că preotul stătea în faţa sfântului lăcaş, îmbrăcat de slujbă şi cu Biblia în mână. Chipul său părea mai înnegurat ca în seara precedentă. Mai încercănat. Alin profită de faptul că era mai înalt decât majoritatea localnicilor şi-şi lungi gâtul în încercarea de a vedea ce se ascundea în car. Când acesta coti pe poarta larg deschisă a curţii bisericii reuşi să aibă imaginea trupului care fusese culcat pe un linţoliu aruncat peste câteva scânduri.

Era al unui copil mumificat, cu pielea pergamentoasă întinsă pe oase.

 

*Jurnalul

Şocul produs de imagine îl marcă minute bune. Urmări siderat cum carul este oprit dincolo de poartă, cum doi ţigani iau catafalcul improvizat şi-l aşează în curtea bisericii şi cum preotul se apropie împreună cu ajutoarele sale pentru a începe slujba. Abia atunci se dezmetici şi-şi dădu seama că localnicii încălcau tradiţia celor trei zile cât este păstrat trupul înainte de îngropăciune. Când ceru detalii despre acest lucru, femeia corpolentă îi răspunse ca unui şcolar de clasa întâi:

–   Tre’ să-l trimiţi la Dumnezău înainte să se facă strigoi!

Explicaţia ei era la fel de plină de superstiţii ca şi cea a morţii băiatului. Alin îşi dădu seama că n-avea cum să afle de la săteni adevărul despre ce se întâmplase. Singurul în care ar fi putut avea încredere – asta dacă era dispus să discute subiectul – era preotul, dar nu credea că ar fi fost uşor de abordat în ziua aceea. În timp ce asista la slujba de îngropăciune îi veni în minte încă o posibilitate, dar politeţea îi impuse să aştepte finalul înainte să apeleze la ea.

Momentul înhumării propriu-zise fu încărcat de emoţii. Lacrimile care curgeau pe chipurile asistenţei, strigătele de deznădejde ale rudelor, litania popii şi sunetul macabru al pământului aruncat peste lada de lemn încropită în grabă pentru a primi trupul băiatului – toate formau un cadru menit să zdruncine sufletul oricărui om. Acestora li se adăuga lucirea de teamă din ochii sătenilor, teamă ce răzbătea şi prin transpiraţia acră emanată de trupurile lor.

După slujbă, cea mai mare parte dintre săteni plecă la pomană. Alin profită de ocazie pentru a se strecura pe drumul spre casă. Nu-i plăcuseră niciodată înmormântările, iar festinul care le urma – chiar dacă era mascat sub forma pomenirii celui mort – i se păruse întotdeauna o tradiţie de prost gust. În plus, norii grei care veniseră peste culme şi se adunau deasupra satului reprezentau o ameninţare pentru oricine nu s-ar fi refugiat în adăpostul sigur al casei.

Ajuns acasă, Alin căută deschizătura care ducea spre pod. Dacă locuinţa nanei Maria avea aşa ceva, era probabil ca orice casă din sat să fie construită astfel. Raţionamentul său se dovedi corect şi, după ce găsi cu greu o scară în şură, urcă în spaţiul înghesuit şi întunecat icnind la fiecare pas din cauza durerii din picior. Atmosfera apăsătoare de afară făcea aerul greu de respirat. Pânzele de păianjen nederanjate cu anii i se lipeau pe faţă şi pe mâini. I se păru chiar că aude câteva tropăituri repezi. Lanterna nu făcea suficientă lumină încât să-şi dea seama dacă avea de-a face cu şoareci sau cu veveriţe.

Printre bârnele vechi şi strâmbe zări câteva ustensile casnice din lemn, majoritatea sparte, precum şi câţiva saci găuriţi care se lăfăiau în pulberea făinei ori mălaiului revărsat cu ocazia vizitelor rozătoarelor. Într-un colţ, cîteva nuci înegrite stăteau împrăştiate pe un pat din plasă metalică. De o grindă atârnau câteva resturi de cărnuri afumate, din care ospătaseră cu poftă alţi muşterii – probabil şobolani de data aceasta. Pe Alin nu-l interesau niciunele şi-şi plimbă atent fasciculul alb al lanternei prin toate ungherele, căutând ceea ce-i venise în minte în tipul slujbei de înmormântare.

Fratele bunicului său fusese dascăl şi găsise o serie de notiţe ale lui în casa sărăcăcioasă, inclusiv însemnările unui jurnal care acoperea ultimii ani din viaţă. Dar, dacă ţinuse un jurnal în acei ani, era foarte probabil ca bătrânul să fi avut acest obicei încă din tinereţea sa şi – în afara cazului în care-l aruncase pe foc în vreo iarnă – era posibil să-l fi depozitat în pod sau în şură.

Podeaua podului scârţâia şi se arcuia primejdios la fiecare pas. Tremurul acoperişului însoțit de şuierul constant al vântului care se pornise afară îi dădeau fiori. Scotoci conştiincios fiecare cotlon în care putea ajunge ghemuit sau doar cu mâna, până când strădania îi fu răsplătită. Când coborî din pod, strângea la piept cinci caiete soioase, pe care căldura, frigul, umezeala şi rozătoarele le deterioraseră în mare măsură.

Afară, vântul se înteţise; mâna alţi şi alţi nori deasupra satului, desenând un peisaj cenuşiu menit să strecoare spaima în suflet. Culmile din jur nu se mai vedeau, acoperite de o pâclă deasă. După graba cu care cei plecaţi la pomană se înapoiau acasă, după agitaţia animalelor din gospodării, se părea că avea să vină o urgie în toată regula.

Alin se refugie în casă, proptind cât mai bine uşa cu balamale şubrede ca să nu fie smulsă de vânt. Aprinse lampa şi se aşeză la masă în faţa comorii descoperite în pod. La lumină, dezastrul intuit în pod se vădi mult mai crunt: multe pagini erau complet distruse, lipite sau ilizibile, iar altele se fărâmiţau când punea mâna pe ele. Cerneala cu care fuseseră scrise se întinsese în pete albăstrii, acoperind rânduri întregi sau imprimându-se pe mai multe pagini. Fără a se uita la datele trecute pe paginile de pe care se mai putea descifra ceva, Alin ştiu ordinea caietelor după gradul de deteriorare.

Cel mai vechi dintre ele conţinea câteva schiţe care păreau a reprezenta chipuri de oameni, dar nu insistă asupra lor. Textele aveau o aşezare care sugera versuri, dar paginile erau atât de deteriorate încât nu se înţelegeau decât cuvinte disparate sau frânturi de idei. Alin renunţă repede şi trecu la următorul, care conţinea la rândul său desene. Unele dintre ele erau destul de lizibile încât să-şi dea seama că reprezentau portrete – mai mult sau mai puţin schematizate – ale unei fete desenate într-un mod fantezist. Versurile primului caiet fuseseră înlocuite de meditaţii filozofice al căror ton depresiv – suprapus peste atmosfera întunecată a furtunii de afară – avea un impact emoţional puternic.

„Ai plecat de lângă mine” – spunea jurnalul – „şi nu ştiu dacă ăsta e rodul destinului implacabil sau alegerea ta. Dar ce ţi-am putut greşi ca să fi ales să-mi chinui sufletul pentru vecie? Căci fiecare ceas care trece fără tine smulge o parte din sufletul meu şi o transformă în colb, pe care vântul îl suflă în depărtări. Cum aş putea trăi măcar o zi cu gândul că nu te voi mai vedea niciodată?” După un pasaj ilizibil, textul continua: „… căci mai curând aş vrea să ştiu c-a fost a ta voinţă şi te-ai mai putea întoarce, chiar la apusul vieţii mele, decât să accept că ai pierit prin voia rece a unui Dumnezeu capricios, care mi te-a răpit prea devreme din braţe.”

Alin presupuse că primul caiet acoperea perioada în care ruda sa era îndrăgostită de fata din Luneşti, cea pentru care venise pe aceste meleaguri, în timp ce al doilea o cuprindea pe cea care urmase morţii ei. Undeva, la confluenţa celor două, se afla răspunsul la enigma fatei. Dar primul caiet era aproape în întregime ilizibil, în timp ce celui de-al doilea îi lipsea prima parte. Oare fusese distrusă de intemperii, sau unchiul său o rupsese la un moment dat într-un acces de disperare, pentru a nu mai păstra vreo urmă a clipei în care pierduse persoana iubită?

–   Sau o mai fi existat încă un caiet între ele? murmură Alin pentru sine.

Era o ipoteză plauzibilă – în definitiv, caietele nu fuseseră aranjate în pod în ordinea lor cronologică.

Cititul la lumina lămpii îl obosea. Pâlpâitul constant al flăcării gălbui îi împăienjenea ochii şi, în timp ce frunzărea al treilea jurnal, aţipi.

Mă trezesc cu o necesitate stringentă de a urina. Ies pe prispă. Afară este sfârşitul lumii. Vântul s-a potolit, dar ploaia cade în rafale. O perdea deasă, care acoperă orice imagine şi orice sunet. Scena crimei perfecte. N-are sens să ies în ploaie, pot face şi de aici. Băşica udului îşi deschide băierile, simt cum mă cuprinde uşurarea. Aşa a simţit puradelul la început. Ce-a fost mai apoi? Mirarea că jetul nu conteneşte? Spaima, simţind cum maţele i se dizolvă şi se scurg afară? Disperarea, când trupul i se împuţinează tot mai mult, iar el se simte vlăguit pe măsură ce organ după organ e scuipat afară, ca o pastă gălbuie?

A murit înainte să se fi scurs tot din el, sau a rămas conştient până în ultima clipă, martor oripilat şi mut al propriei descompuneri interioare implacabile? Un fulger. Alb, luminos, acoperind tot cerul. Din poartă mă priveşte o fiinţă gigantică. În fracţiunea de secundă dinainte să se stingă fulgerul îi zăresc chipul. Ochii mă privesc. O cunosc. E ea.

Alin se dădu un pas în spate şi se lovi de uşa de lemn. Fulgerul se stinsese demult. Ploaia cădea în continuare în rafale, biciuind pământul noroios.

– Fata din vis, murmură buimac.

 

*Cimitirul

Lampa se stinsese în timp ce dormise cu capul pe masă şi nu mai avea cu ce s-o alimenteze. Se culcă, frustrat şi confuz. Avea sentimentul că fiecare pas pe care-l făcea spre desluşirea misterului locurilor îl afunda mai mult.

Dormi prost şi se trezi devreme. Dimineaţa era întunecoasă, dar se părea că norii joşi aveau să fie risipiţi de vântul care bătea din nou cu putere. Nu mai ploua, dar rafalele de vânt scuturau streşinile şi coroanele copacilor, aruncând stropi de apă în jur. Fereastra mică nu reuşea să alunge bezna din cameră, iar Alin nu dorea să-şi consume lanterna. Ieşi pe prispa udă cu jurnalele sub braţ, ducând cu el un scaun şi o pătură scămoşată. Se aşeză cât mai bine şi deschise al treilea caiet, căutând primul pasaj lizibil.

„Florica lui Sfrâncioc spune că fenomenul s-ar fi petrecut pe vremea Crăişorului, dar Ion a lui Buzatu ştie de la bunii lui că el a avut loc chiar mai demult, pe vremea…”

O pală violentă de vânt ciufuli jurnalul, aproape smulgându-i-l din mâini. Alin puse palma pe pagina pe care o citea. Rafala o sfâşie şi smulse un petec de hârtie pe care-l duse departe, agăţându-l în coroana unui pin. Înjură. Caietul era deja destul de fragil, iar acţiunea vântului îl răvăşi şi mai mult, desprinzând câteva foi pe care cu greu le ţinu să nu zboare. Dacă dorea să mai aibă ce citi era obligat să continue lectura înăuntru. Pentru asta trebuia să meargă la părintele Achim după petrol pentru lampă.

Îşi luă în spate geaca şi, cu mâinile îndesate adânc în buzunare, cu capul tras între umeri, ferit de guler, porni pe uliţa desfundată. Îi luă doar câteva minute ca să murdărească de noroi până deasupra genunchilor. Îşi aminti cu nostalgie de trotuarele asfaltate din oraş. În drumul său privi în curţile pe lângă care trecea, studiind ravagiile făcute de furtuna din ziua şi noaptea precedentă. Construcţiile – deşi aparent fragile – rezistaseră uimitor de bine. Cel mai mult avuseseră de suferit căpiţele de fân şi pomii, care scuturaseră împrejur frunze şi fructe. Lui Alin îi atraseră atenţia merele din grădina vecinei sale: cele căzute pe jos zăceau strivite, ca şi cum n-ar fi fost tari, ci formate dintr-o gelatină care se împrăştiase pe jos în jurul lor. Mai mult, pământul părea ars, în contrast cu iarba şi florile ude dimprejur.

O imagine similară zări şi în altă curte pe lângă care trecu, doar că acolo era vorba despre un păr. Ajuns la biserică, văzu poarta larg deschisă. Nu rezistă ispitei de a intra şi se îndreptă spre cimitirul din spatele ei. Mormintele de pământ înţepate de cruci simple, de lemn, se întindeau într-o ordine relativă până către fundul curţii. Pământul era un dezastru. Alin înaintă prin noroiul care-i ajungea până la glezne, studiind crucile. Vântul şuiera ca la finalul unui film trist.

Găsi mormântul copilului îngropat în ziua precedentă. Pătură proaspătă de pământ care-l acoperea fusese răscolită de ploaia abundentă. Se mai plimbă o vreme, citind atent fiecare nume, până când se opri în faţa unei cruci lucrate mai atent. „Mircea Popescu”, anunţa aceasta. Alin avu o senzaţie ciudată stând lângă locul unde odihnea ruda sa pe care o cunoscuse atât de puţin şi al cărei gest îl adusese într-o lume care scăpa înţelegerii sale.

–   Îmi cer scuze că nu reuşim tot timpul să-l îngrijim cum se cuvine, se auzi o voce din spate.

Alin se întoarse şi-l văzu pe părintele Achim venind încet pe poteca înglodată dintre morminte, ţinându-şi anteriul ca să nu i-l ridice vântul în cap. Aruncă o nouă privire mormântului şi observă că, spre deosebire de celelalte, pe el fuseseră plantate crizanteme. Dar, deşi florile renasc după ce sunt udate de ploaie, acestea aveau petalele blegi şi lipsite de strălucire.

–   Ar fi trebuit să mă ocup eu de el câtă vreme stau aici, îşi făcu Alin autocritica.

Întâmplător sau nu, părintele se oprise în dreptul mormântului săpat în ziua precedentă. Câteva flori tăiate zăceau aruncate pe el, amestecate cu noroiul prin care le tăvălise ploaia.

–   Părinte… îndrăzni Alin, apoi se opri.

Era aproape sigur că preotul avea să refuze un răspuns direct la întrebările sale, dar trebuia să încerce, altfel simţea că înnebunea.

–   Ce s-a întâmplat cu el? şopti

–   Dumnezeu l-a chemat la El.

–   Aşa e, odihnească-se în pace, dar… Izbucni: Părinte, un om nu poate ajunge aşa într-o singură noapte! Ştiu că mai mult de două treimi din trupul nostru e format din apă, dar de aici până la eliminarea ei completă e o distanţă uriaşă!

–   Diavolul lucrează în…

–   Părinte, îl întrerupse Alin, organele nu se lichefiază pur şi simplu!

Îşi dădu seama că strigase şi se ruşină. Îşi muşcă buzele.

– Iertaţi-mă, părinte!

– Dumnezeu să te ierte, fiule! Preotul trase adânc aer în piept, apoi spuse cu blândeţe: N-ar trebui să ne preocupe lucrarea Diavolului, ci credinţa care ne mântuieşte de uneltirile sale.

Alin îşi dădu seama că bătea la porţi închise. Părintele refuza să abordeze subiectul şi nicio încercare a sa nu-l putea determina să facă altminteri. Renunţă. Singura speranţă rămânea tot în jurnale.

– De fapt, am venit să vă rog să-mi mai daţi nişte petrol pentru lampă. Am adormit aseară citind şi mi s-a terminat.

– Sigur, se arătă părintele bucuros de schimbarea subiectului. În timp ce mergeau spre casă, îl întrebă: Ce-ai citit?

– Am găsit nişte caiete cu însemnările unchiului meu.

– Aha! Şi despre ce scria?

– Am apucat să citesc ceva despre o fată, dar n-am înţeles prea multe. Paginile sunt distruse în mare parte.

– A, Ildiko!

– O ştiţi?

Ieşiră din cimitir şi păşiră pe pietrele care închipuiau o alee în jurul bisericii înegrite.

–   Nu mai trăia când am venit eu pe aici. Dar am auzit povestea iubirii dintre ei.

Alin tăcu şi ciuli urechile. Dornic să abată discuţia cât mai departe de întrebările incomode, părintele părea dispus să dea detalii despre această istorie.

– Unchiul tău era învăţător în Albeni. Trecuse de prima tinereţe şi era tot holtei, deşi mulţi ar fi fost bucuroşi să-l aibă de ginere. Se spune că, într-o duminică, în timp ce se plimba prin pădure, a dat peste Ildiko îmbăindu-se în râu. S-a îndrăgostit pe loc de ea şi, când a aflat că e din Luneşti, s-a făcut luntre şi punte ca să se mute aici.

Povestea suna ca o telenovelă sau un film din anii ’50. Alin bănuia că relatarea era la a treia sau a patra mână şi fusese şlefuită cu trecerea timpului.

– Ce s-a întâmplat mai departe? îl îndemnă el pe preot.

– Povestea lor de dragoste a fost foarte frumoasă, iar Feri baci, pădurarul – tatăl lui Ildiko – se bucura de norocul care se abătuse asupra casei sale. El era un om simplu, necultivat. L-am cunoscut, mai trăia încă atunci când am ajuns în parohia asta. Din păcate, Ildiko a murit în floarea vârstei, înainte ca cei doi să se cunune în faţa Domnului.

„Cum?” era să întrebe Alin, apoi îşi aminti de povestea lui Vasilică şi-şi dădu seama că risca să ajungă iar în punctul în care preotul devenea criptic. Relatarea lui încurca şi mai mult lucrurile, aducând povestea mai aproape de zilele acelea decât versiunea lui Vasilică. Cele spuse de acesta din urmă se contraziceau oricum cu informaţiile notate de unchiul său în jurnal, iar Alin încă nu reuşise să găsească un fir călăuzitor în toată această nebuloasă.

–   Unchiul tău a fost devastat, încheie părintele Achim.

–   Mai trăieşte vreo rudă de-a ei? se interesă Alin.

–   Frate-su, Gheza. El e pădurar acum, în locul lui taică-su.

–   Şi unde locuieşte?

Ajunseseră în pragul casei parohiale. Preotul se răsuci spre el, privindu-l lung.

–   De ce vrei să dezgropi trecutul?

–   Ca să înţeleg prezentul, dădu Alin o replică de film ieftin.

Părintele Achim oftă; păru să se aplece şi mai mult sub povara invizibilă care-i apăsa umerii. Arătă spre una dintre cele două case izolate, al cărei acoperiş se întrevedea printre brazii groşi.

–   Ghezoiu’ stă în casa de pe culmea aia. Îl prinse pe Alin de braţ: Ascultă rugămintea mea şi lasă trecutul în pace.

Alin îi susţinu privirea, cu aerul celui surd la orice argument. În cele din urmă părintele îi eliberă braţul şi intră în casă. Cât timp îl aşteptă să iasă cu petrolul, Alin scrută cu ochi flămânzi îndepărtata casă a pădurarului.

 

*Singur

„Sunt zile întregi când nu te văd. Atunci îmi trec timpul stând pe prispă, cu ochii ațintiți spre culmea unde ți-e casa. Iubita mea, într-o zi vei sta alături de mine și ne vom urmări copiii. Cel puțin doi, frumoși ca tine: cu păr blond, aproape argintiu, veseli și neastâmpărați ca mine. Iubita mea…”

Ajuns acasă, Alin se năpustise asupra caietelor. Înfășurat în pătură, reluase lectura la lumina zilei. Un fel de a spune – lumina zilei. Era o atmosferă ciudată, ca după o eclipsă de soare, când nu știi dacă e zi sau noapte, când fricile preistoricilor îți râcâie mintea și te fac să te-ntrebi dacă nu cumva crepusculul acela va dura veșnic. Vântul se mai domolise, din când în când îl mai plesnea câte o adiere.

Strânse mai tare pătura, nereușind să-și oprească clănțănitul dinților. Nu era numai frigul. Până atunci nu avusese o descriere a fetei din trecut, pentru toți fusese un personaj din tinerețea învățătorului. Dăduse de prima descriere din jurnal care vorbea despre o fată cu părul blond-argintiu. Nefiresc? Poate. Poate era doar o figură de stil a unui bărbat îndrăgostit. Argintiu? Fata din visul lui, ieșind din lac, se înfășurase în părul de culoarea razelor lunii. „Fata din lună”, îi trecu prin minte. Ildiko? Dacă fata din vis fusese cea pierită cu mult timp în urmă?

Își frecă ochii și obrajii nerași. Era obosit, pielea i se strângea sub degete; constată că slăbise. Nu-și amintea când mâncase ultima oară. Nu mai avea nimic de mâncare prin casă. Perele rămase de la popa Achim se înnegriseră și le aruncase. Pe drum nu vedea nici țipenie de om, nana Maria nu ieșise să-și trimită caprele la păscut. Care capre? Nu mai auzise animalele, nu mai văzuse nici paznicul lor. Dacă rămăsese singur în sat? El și popa care-i dăduse petrolul. Nu, era un gând nebunesc.

Sări în picioare și șchiopătă până la gard. Începu să strige, rezemat de scândurile jilave:

–    Nană Mărie! Nană Mărie!

Norii groși apăsau satul și-i purtau ecoul vocii. Nu-i răspundea nimeni. Ieșiîn uliță și privi disperat, rotindu-și capul de la stânga la dreapta. Un sat măturat de furtună. Pustiu. Dinspre pădure alerga Ochilă. Era murdar, pământ uscat îi atârna de coada pe care o mișca fericit de regăsirea stăpânului.

Alin se aplecă să-l mângâie. Nu conta că se umplea de noroi, se bucura că mai găsise un suflet în satul încremenit. Blana udă mirosea a mâl, a ierburi veștede, a hoit. Își aminti de baba nebună. Ea spusese că-i putred. Închise ochii. Inspiră adânc. N-avea cum să fie. Foamea și atmosfera aia apăsătoare îl năuciseră. Intră în curte, cu câinele alături, aproape lipit de piciorul drept.

Se strânse iar în pătura scămoșată și puse atent caietele sub lampa cu petrol, să nu le ia vântul. Nu mai putea să citească. Avea să stea de veghe, să urmărească, de pe prispă, mișcările din sat. Dacă aveau să fie. Trebuia să meargă la Gheza. Își dorea să-l întâlnească, să întrebe, să fie lămurit. Acoperișul acestuia i se părea îndepărtat, drumul până la casa pădurarului urca abrupt prin pădure. Era nevoit să aștepte. N-avea încălțăminte potrivită, și-ar fi pierdut adidașii prin noroi. Poate chiar s-ar fi rătăcit și ar fi murit de frig.

Fixa peticul roșiatic dintre brazi. Avea impresia că printre coroanele zdrențuite de furtună se mișca o pată albă. Cobora spre sat. Alin avea să aștepte acolo.

Bine-ai venit, iubito… Ai venit?… Sunt scufundat în smoală înghețată. Degetele tale pe tâmple. Întunericul se sparge. Cioburile de noapte mă crestează. Îmi plac pocnetul pielii și alintul sângelui călduț lăsat să curgă-n voie. Simt o dorință nebună să fac dragoste. Să mă scufund într-o femeie, s-o topesc, topindu-mă. Fata râde. Știe. Vreau s-o îmbrățișez, s-o strâng la piept, s-o respir, s-o iubesc. Mâinile-mi sunt legate la spate cu fire subțiri ce-mi pătrund în carne. Iubito, de ce… Dansează. Corpul i se unduiește și râde. Am rămas ultimii. Ceilalți ne așteaptă. Ridică brațele deasupra capului și mângâie luna. Sângele meu i se scurge pe coate. Degetele stacojii colorează astrul.

Sunt tras de mâini în sus, deodată cu fata. Scutură capul. Șuvițele argintii îmi eliberează mâinile. Le ridic, amorțite, și tremur. Vreau luna ca pe-o femeie. Doar fata mă poate duce acolo. O piatră colțuroasă îmi sparge arcada. Alta se oprește în coaste. E dulce durerea, fierbinte. Sătenii stau departe de noi și strigă, rotindu-și mâna dreaptă de la frunte la bazin, apoi pe umeri. Ciudat ritual. Popa. El făcea așa. “Nu lăsa amăgirea…” Nu-i amăgire, părinte, strig. Ăsta-i destin. Vorbele mele îi ard barba; femeia cea grasă apărută de nicăieri îl trântește la pământ. Iartă-mă, părinte…

Plânge popa în iarba pârjolită. Frații mei îl ridică și-l duc spre lac. În curtea mea e lacul. De mult stau aici așteptând-o. Sătenii aleargă urlând. Razele lunii îi pârjolesc, rănile mele se curăță. Pielea mi-e albă. Luna-i în mine. Eu sunt în lună.

 

* Gheza

Bătuse vântul toată noaptea. Uscase noroiul de pe ulițe și împrăștiase frunzele ruginii. Alin ațipise pe prispă și intrase în casă odată cu lăsarea serii. Foamea îl chinuia crunt; căutase niște resturi printr-un sertar al mesei. O coajă de pâine dintr-un șervet gălbui nu-i ostoise foamea, doar îl amăgise. Dormise zgribulit, îmbrăcat în trening, geacă, acoperit până spre nas cu pătura. Mirosea ca lada bunică-sii în care începuse să strângă prosoape de înmormântare și batiste: a praf, a naftalină, a lemn mărunțit de cari.

În curte, își încercă din nou norocul la gardul vecinei. O strigă; baba ieși pe ușa hambarului.

–    No, de ț-o fi foame, vin’ de m-ajută, că din zori mă trudesc numa’ sângură!

Gândul la răsplata unei mese copioase, alături de bucuria de a-și revedea vecina îl făcură să se grăbeascăla vale, cu Ochilă lătrând vesel alaturi.

Vântul dărâmase aproape jumătate dintr-un perete al hambarului încropit din căpătâie de scânduri. Baba se chinuise să le prindă la loc, numai că n-avusese destulă forță pentru ciocanul greu și nici nu știa meșteșugul îmbinării.

–    Nană Mărie, mergi mata la alte treburi, că eu mă descurc aici!

Femeia se îndepărtă cu spatele, oarecum neîncrezătoare. De unde avea să știe orășeanul să repare un hambar? Alin își ajutase un prieten care pornise o afacere cu case de lemn. Până când își permisese să angajeze toți oamenii de care avusese nevoie, muncise cot la cot cu primii angajati. Uneori, ajutat de prieteni.

Meritase efortul. Nana Maria inspectase lucrarea și se declarase mulțumită. Recompensa era o pâine aburindă, o ulcică de smântână, un castron de brânză, o bucată de șuncă afumată. Probabil hambarul arăta bine, căci adăugase o bucată mărișoară de cârnat crud, afumat.

Alin mulțumi frumos. În poartă se opri și întrebă într-o doară:

–    Nană, mi se pare mie sau… ieri parcă nu te-am vazut. N-ai fost acasă?

Batrâna se grabi să-i răspundă:

–    No, Doamne feri, d-apăi un’ să fiu?! Aci am fo’!

Arunca priviri piezişe spre merele topite-n bătătură, grăbită să-i întoarcă spatele. Bombănea dând din mâini și aproape alerga. În alte condiții, Alin ar fi râs de femeia slabă, cocârjată, ce luase pieptiș cărarea spre livadă. Tânărul ridică din umeri, îndemnând câinele să-l urmeze. Avea să mănânce, apoi să plece în căutarea lui Gheza.

Din uliță, își luase nişte repere ca să poată găsi casa pădurarului. Înlocuise bateriile lanternei cu ultimul set adus de acasă și o verificase. Lua în calcul posibilitatea să întârzie mai mult decât și-ar fi dorit. Pe lângă lanternă, băgă in buzunar briceagul cu lamă ruginită pe care-l găsise prin casă și-l ascuțise pe o piatră.

Își imagina ce ar face un personaj din joc, plecat spre casa pădurarului în căutare de arme și lemne pe care să le dea la schimb. Orice detaliu al drumului ar fi putut să-l ajute la scrierea scenariului.

Cărările înguste din pădure, ferite de coroanele coapacilor, bălteau de apă. Călca pe crengile subțiri smulse de furtună, evitând noroiul mustind de frunze veștede. Ajunse relativ repede printre brazii ce se ridicau dincolo de pădurea de foioase. Se opri să se odihnească, sprijinindu-și palmele pe genunchi. Gâfâia. Acoperișul pădurarului părea aproape, numai că, la un moment dat, trebui să ocolească o râpă adâncă. Asta-i lungea drumul. Se forța să păstreze în raza vizuală casa căutată.

Liniște. Nefirească liniște. Şi soarele zgârcit printre nori. Frig. Își spuse amuzat că așa e într-un joc, poți descrie decorul, personajele, nivelul de luminozitate, dar n-ai cum să faci jucătorul să simtă că bate vântul. Poți adăuga efecte ca ploaia și zăpada, dar nu-l poți face să simtă frigul. Poți adăuga sunete, de orice natură, dar nu-l poți face să-și audă, în joc, propria voce.

Alin zâmbi. Încercă să strige. Deschise gura și încordă coardele vocale. Împinse aerul din diafragmă. Aceeași liniște. În jocul cu pădurarul, Alin era jucătorul din afară, a cărui voce n-avea ce căuta în scenariu. S-ar fi putut auzi dacă ar fi fost personaj.

Se opri și se lăsă pe vine. Își cuprinse fruntea în palme, apoi își masă tâmplele. Voia să scape de gândurile nebunești.

Un personaj nu e de ajuns. Trebuie sa fie mai multe. Unde e un barbat, atunci ori e în fruntea unei armate, ori alături de o femeie.

Se trânti în genunchi. Capul îi vuia și urechile i se înfundaseră. Altitudinea, asta era, aerul rarefiat a cărui presiune îi apăsa timpanele. Își impuse să meargă numărându-și paşii, ca să înlăture alte gânduri. Unu, doi, trei…

Casa pădurarului fusese construită din jumătăți de buşteni. Nu avea mai mult de două camere, din care una probabil fusese o bucătărie. Deci acolo trăise Ildiko.

Începu să caute pe cineva pe-afară. Iarba era neagră. Uscată. “Popa în iarba parjolită”. Nu, nu avea nicio legătură cu visul lui. Acolo sus, pe munte, platoul e deschis, soarele dogoreste, vântul bate mai tare …

O dâră fină de praf stacojiu pornea din dreptul ușii. Ocolea casa; urma i se pierdea. Alin încercă să imagineze posibilități pentru personajul din joc. “Poate alege dâra de praf și înfruntă noi provocări sau poate deschide usa, să trateze trocul cu pădurarul.”

Alin apăsă clanța ruginită a ușii lăsate pe-o parte. Mătura podeaua prăfuită în timp ce se deschidea. Prima încăpere era sigur o bucătărie, după soba din colț și masa cu două scaune rotunde, cu trei picioare. Patul acoperit de o cergă mițoasă părea părăsit în grabă.

–    Mă scuzați, e cineva aici?

De sub pat țâșni un motan gras care se strecură afară în fugă. Repetă intrebarea. “Cred că eroul nu poate trata cu pădurarul, trebuie să urmeze dâra de praf.”

Fixa atent grăunțele stacojii; cu fiecare pas presiunea din urechi creștea, simțea bătăile inimii în gât. Scoase lanterna din buzunar. Rabată lama briceagului și, înarmat cu câte o armă în fiecare mână, se aventură după coltul casei.

În fața mormanului de nisip roșiatic palmele i se goliră, iar ochii încercau să vadă. Creierul se străduia să înțeleagă; Alin căzu din picioare. Nu era o mumie. Arăta precum cadavrele găsite în deșert, uscate de soare. Pielea întunecată, crăpată din loc în loc pe oasele albe, rânjetul dinților dezveliți și găvanele seci de țesuturi… Ceva îi spunea că omul acela fusese viu până de curând. Omul acela… Gheza? Brazii dansau în jurul lui ridicând nori de praf și fire de iarbă uscată, norii coborau să-l mângâie pe frunte, apoi zburau șuierând.

Plămânii i se umpleau forțat cu mai mult aer decat ar fi avut nevoie, apăsându-i coastele. Alin era pe platoul muntelui, pe ulița satului urmărind un acoperiș și pe malul lacului în același timp. Ultimul gând se îndreptă spre jucătorul din scenariu. Trebuia să născocească o vrajă pentru a-l lăsa să se salveze, să știe o vrajă, să traiască una…

“Fratele meu, iubitul meu…” Tu ești, Ildiko?… “Sunt…” Trupul fetei înveșmântat în păr de argint. O vreau cu disperare, așa cum nimeni, niciodată, nu m-a vrut. “Nu lăsa amăgirea…” Nu-i amăgire, părinte, n-ai de unde ști. “Fiule…” Lăsă-mă, părinte, iartă-mă, părinte… “Împărăția cerurilor…” Taci, popă, că nu-i nimic în cer, cerul e-n lună, luna e-n toate, noi suntem ai ei, satul e-al nostru…

 

*Vraja

Răsufla greu, ca şi cum s-ar fi oprit din alergare. Înserarea cobora cu repeziciune, de parcă timpul s-ar fi comprimat în mod miraculos. Experienţa îi amintea de eclipsa de soare din ’99, la care asistase pe când făcea armata. Cerul se întunecase la fel ca acum, iar lumina strălucitoate a zilei îşi pierduse puterea şi se ascunsese în spatele umbrelor. O noapte nefirească acoperise unitatea în miezul zilei. Stătuse câteva minute suspendată deasupra, ca un nor gigantic de cenuşă menit să ţină departe soarele. Apoi, ca sub bagheta magică a unui vrăjitor, bezna se risipise, iar soarele redevenise la fel de strălucitor.

La fel de repede se întuneca şi acum, dar nu era nici pe departe o eclipsă, ci amurgul însuşi, grăbit de parcă ar fi coborât deasupra Ecuatorului. În câteva minute era întuneric complet. Alin îşi dădu seama că nu avea cum să revină în sat; risca să se rătăcească, sau, mai rău, să dea nas în nas cu vreo sălbăticiune.

Privi cu teamă la casa pădurarului, străină şi terifiantă, scena unei enigme sinistre. Acela era ultimul loc din lume în care şi-ar fi dorit să înnopteze, dar alternativa drumului nocturn pe cărările pădurii i se părea mai puţin atrăgătoare, chiar şi cu lanterna la îndemână. Cu inima nutrind o urmă de speranţă aruncă o privire spre cărarea care se pierdea printre brazii întunecaţi. O dâră luminată palidădată de strălucirea stacojie a lunii. Ridică privirea spre astrul care l-ar fi putut călăuzi spre izbăvire şi rămase hipnotizat, prins în mrejele unei vrăji în faţa căreia era neputincios.

“Iubitule…”

Vocea foşnea în crengile mişcate de adierea uşoară a nopţii.

“Te-am aşteptat…”

Glasul picura în susurul izvorului. Cercul lunii se alungi, craterele se transformară în ochi şi umbre neclare se mişcară aidoma unor buze roşii, pline de dorinţă.

“Ia-mă! Sunt a ta…”

Te vreau…

“Eşti al meu…”

Ochii migdalaţi mă atrag, magnetici, iar irisul se roteşte încet, ca un vârtej, absorbindu-mă spre străfunduri. Mă înec în ei.

Adierea nopţii îi atingea uşor umerii, într-o mângâiere tandră şi se juca, strecurându-se pe sub haine.

Îţi simt braţele înconjurându-mi trupul. Obraznice, degetele-ţi lungi caută flămânzi atingerea pielii mele pe sub povara inutilă a hainelor.

O cucuvea îşi strigă vaierul în întuneric, acompaniată de plânsetul unui glas de lup.

Şoaptele tale îmi susură-n urechi, înfierbântându-mi sângele şi stârnind pasiunea trupului meu amorţit. Degetele tale mă frământă asemenea lutului, modelându-mă după chipul dorinţei tale pătimaşe, de-atâta vreme înfrânată. Mă creezi, îmi dai viaţă odată cu degetele ce-ţi coboară de pe obrazul pe care-l dezmierzi în treacăt, cu palma ce mi se strecoară pe sub haină, înfiorându-mă. Buzele-ţi flămânde le devorează pe ale mele, iar răsuflarea-ţi parfumată îmi îmbată simţurile amorţite. Sânii tăi ca lunile se pârguiesc sub veşmântul stacojiu şi plesnesc spre braţele mele, împungându-mă cu sfârcurile lor înfierbântate. Degetele tale mă modelează mai departe, arcuindu-mi trupul, transformându-mă din lut moale în oţel înfierbântat, tare, pregătit să străpungă păcatul stacojiu.

“Fiule, nu lăsa amăgirea…” Chipul îndurerat al preotului se conturează în spatele umărului tău dezgolit, cu pielea catifelată. E chipul caznelor, al martiriului, aureolat de o lumină aurie care-mi răceşte trupul şi mă înmoaie la loc, veştejindu-mă. “Tatăl nostru…”, începe preotul dar nu mai apucă să continue.

Copacii îşi încolăcesc ramurile în jurul braţelor sale, iar acele îl răstignesc, transformându-i rugăciunea într-un geamăt surd. Îşi muşcă buzele şi sângele i se prelinge pe bărbie, dar corola aurie îi dă putere să-şi continue rugăciunea. O umbră îndesată se ridică deasupra sa. Îl aud urlând. Întins pe altar, se roagă cu lacrimi de sânge. O creatură grotescă îl sodomizează. Seamănă cu preoteasa, dar sărutările tale îmi înfierbântă iarăşi chipul, scufundându-mi mintea în dulceaţa plăcerii. Buzele-ţi umede sapă urme adânci, înfocate, care coboară spre inimă. Degetele-ţi măiastre mă frământă. Simt puterea crescând din nou în mine, ridicându-se, căutându-te.

Te întinzi peste câmpia scăldată în sângele lunii. Mă primeşti în lăcaşul tău ascuns care vibrează, umed şi înfierbântat. Mă legi de tine cu zale ce se potrivesc una într-alta, iar mişcarea lanţului care mă ţine prizonier mă ridică pe culmile plăcerii supreme. Răsuflarea-ţi îmbătătoare îmi spală chipul. Dansul fierbinte arde pământul, chemând din străfunduri puteri adormite, de nimeni ştiute. Văpăile ne mistuie, urcând tot mai înalte, devoratoare. Încleştaţi, mişcându-ne spre contopirea refuzată atâta vreme, flămânzi de împreună.

Geamătul tău cutremură lumea şi sparge zăgazurile, descătuşând fluviul vieţii. Nu mai exist decât pentru a mă scurge în trupul lunii. Mă topeşte, mă topesc. Mă devorează, mă las devorat. Sunt sclavul lunii stacojii.

 

*Ceaţa

Adormise pe pământul reavăn. Era murat din cap până-n picioare; tremura ca un pui rebegit. Glezna beteagă îi pulsa din nou dureros şi spatele îi era ţeapăn. Se ridică cu greu de jos, gemând la fiecare mişcare. Plămânii îi ardeau şi fiecare inspiraţie îl zgâria pe gât. Era o dimineaţă mohorâtă. Perspectiva unei ploi care să-l surprindă afară nu-i surâdea deloc, mai ales în starea în care se afla.

La câţiva paşi de uşa casei pădurarului se ridica o grămadă de crengi umede. Alese una mai groasă şi-i rupse rămurelele, apoi porni şontâcăind înapoi pe cărare, sprijinindu-se în toiagul improvizat. Drumul la vale era mai anevoios, iar pământul şi iarba umede îngreunau mersul.O piatră alunecoasă pe care călcă din neatenţie aproape îl aruncă pe jos. Reuşi să se echilibreze în ultima clipă cu ajutorul toiagului. Acesta se încovoie periculos de mult, dar nu se rupse. Îl alesese bine, dar trebuia să fie mai atent dacă dorea să ajungă întreg în sat.

Fuioare de ceaţă stacojie începeau să curgă leneşe printre copacii groşi, cu coroane bogate, îngreunându-i şi mai mult înaintarea. Vizibilitatea precară se reducea şi mai mult. Concentrat la paşii pe care îi făcea, nu observă la timp silueta care se repezi în mijlocul cărării, drept în faţa lui. Se sperie, dădu să se ferească şi-şi pierdu echilibrul. Vârful toiagului, înfipt la repezeală în pământul reavăn de pe marginea potecii, alunecă şi amplifică mişcarea. Alin căzu dureros pe umăr şi se rostogli până la baza unui pin viguros. Se opri cu un bufnet surd şi o durere înţepătoare în şold, care-l făcu să icnească.

Silueta care-l speriase veni în urma lui, lătrând. Abia atunci îl recunoscu pe Ochilă, care dădea bucuros din coadă.

– Prostule! îl admonestă. M-ai speriat.

Încercă să se ridice, dar se opri la jumătatea mişcării, chinuit de durerile din picior, spate, umăr, şold. Nu erau la fel de intense, dar – într-un mod pervers – le simţea distinct pe toate. O mână apăru în câmpul lui vizual, murdară şi plină de bătături, cu unghii netăiate şi negre de murdărie, dar deschisă într-un gest care sugera un singur lucru. O apucă cu nădejde şi se ajută de ea pentru a se sălta în picioare. Cealaltă mână a salvatorului îi întinse toiagul şi Alin îl strânse avid între degete, înainte să ridice privirea spre chipul străinului.

Nu-l cunoştea. Avea acelaşi aer aspru, muncit şi plin de privaţiunile vieţii grele de pe acele meleaguri.

–   Mulţumesc!

Străinul încuviinţă tăcut din cap. După ce se asigură că Alin era în regulă, plecă mai departe printre copaci. În afara aerului comun locuitorilor satului, străinul mai avea ceva care-i părea familiar lui Alin. Fixă cu privirea cămaşa în carouri decolorate şi pantalonii verde-spălăcit, căutând în ele răspunsul enigmei. Abia când ajunse la cizmele din piele îşi dădu seama de unde-i venea presimţirea aceea: în urma străinului se aşternea o dâră de praf roşiatic, inconfundabil. N-avusese cum să-i recunoască faţa, deoarece trupul de pe grămada de nisip din spatele casei pădurarului era mumificat. Dar hainele şi dâra de praf nu lăsau nicio îndoială că omul care-l ajutase, iar acum se pierdea printre copaci, era chiar Gheza. Mortul.

Începu să tremure, nu doar din cauza frigului care-i intrase în oase. Nu-şi mai putea controla mâinile şi genunchii. Dinţii îi clănţăneau oribil. Descoperi în trupul său resurse nebănuite, de parcă toate durerile şi loviturile se topiseră ca prin farmec. Reveni pe cărare şi porni grăbit spre sat, aruncând adesea priviri speriate peste umăr. Ochilă îl urma vesel, fără a da semne că simţise ceva neobişnuit la pădurar. De la o vreme, Alin aruncă toiagul şi începu să alerge încetişor, cu durerea piciorului beteag anesteziată. Când ajunse în sat fugea de-a binelea.

Uliţele din Luneşti erau vătuite cu pâcla stacojie care distorsiona imaginile, sunetele şi mirosurile, dându-i o senzaţie de claustrofobie. Paşii îl purtară conştiincioşi de-a curmezişul satului până la deluşorul pe care se afla casa sa. Imaginile estompate pe care le distingea prin ceaţa din jur îi sporiră tremuratul, umplându-i inima de groază. Într-o curte, o salcie se unduia fără să fie atinsă de vreo adiere, iar crengile sale lungi până la pământ se transformaseră în intestine ce se scurgeau, arzând iarba.

Un prun cu crengile încărcate îşi transformase roadele grase în ceva care, de la distanţa de la care privea Alin, semănau cu rinichii pe care-i studiase în şcoală, la anatomie. Când se opri în faţa scenei, mut de groază, tulpina prunului se deschise şi scuipă afară un ficat enorm, vânăt, care plescăi greţos pe pământul reavăn.

Un val de fiere amară inundă gura tânărului; stomacul zvâcnea necontrolat și părea să aibă propria voință, propriul scop. Sucul gastric clocotea prin fisurile prin care se insinuase. Ficatul fusese pe jumătate topit; era împins în sus, pe esofag, de contracțiile stomacului. Rinichiul stâng îl urmase, încolăcit în intestinul gros ce se spărsese în urma șocului. Fragmente de țesuturi cu texturi diferite se strecurau printre dinții încleștați. Alin înțelese. Trebuia, cu orice preț, să rămână întreg. Chiar dacă asta însemna să-și păstreze organele înghițindu-le la loc. Își presă ambele palme peste gură și inspiră pe nas de câteva ori. Scuipă violent, iar resturile împroşcate pe gardul de lemn păreau pe potriva obscenităţilor pe care le vedea dincolo de el. Doar gustul acru-amar și arsura de pe esofag rămăseseră în urma grozăviei.

Se şterse grăbit la gură cu mâneca şi-şi reluă fuga spre siguranţa iluzorie a casei, dar curtea Mariei îi rezerva o surpriză mai grotescă decât cele dinainte. Mărul din care mâncase de atâtea ori se metamorfozase într-un bătrân decrepit, a cărui goliciune era expusă în pliuri fleşcăite de piele. Lipită de el, Maria îl săruta cu pasiune, la fel de goală şi dezgustătoare. Merele transformate în inimi picurau sânge peste acest tablou desprins parcă din imaginaţia unui bolnav mintal incurabil. Când văzu mâna bătrânei îndreptându-se spre sexul veştejit al bătrânului-copac, Alin urlă terifiat şi se repezi în susul dealului. Sări portiţa şuie, urcă în viteză panta către casă. Ajuns înăuntru, zăvorî uşa. Se sprijini cu spatele de ea, gâfâind.

–   Aşa ceva nu se poate! repeta el şocat, incapabil să se oprească.

 

*Jocul

Pe măsură ce trecea timpul se simţea tot mai rău. Geamul murdar nu lăsa să se vadă dacă e zi sau noapte, ci doar o realitate stacojie care se alătura opaiţului din casă pentru a desena umbre lungi, înspăimântătoare. Ce nebunie stăpânea locurile? Morţi-vii, oameni-copaci, fata lunii. Cine era fata aceea? Fantoma iubitei unchiului său? Avatarul unei fiinţe răpuse de un prăpăd a cărui dată era incertă?

Alin luă din nou jurnalele, dornic să găsească un fir logic în toată această nebunie. Fiecare mişcare îi provoca dureri. Curând începu să aibă frisoane. Ochii îi ardeau, iar dinţii îi clănţăneau violent. Se forţă să se ridice şi să facă focul în soba peticită. Casa se umplu de fum înecăcios.

Se opri din tremurat abia după ce focul se înteţi şi se înfășură în două pături. Capul îi vâjâia în continuare; scrisul mărunt al unchiului său îi juca în faţa ochilor. Propoziţiile se amestecau fără sens în mintea lui care făcea tot mai greu diferenţa dintre realitate şi imaginaţie.

„Toate legendele locului par să aibă legătură cu lacul.”

Mă cheamă fraţii mei, mă cheamă… Ildiko, tu eşti?

„Se spune că acolo s-ar fi prăbuşit o bucată de lună şi că apa capătă proprietăţi magice atunci când luna îşi schimbă culoarea”

„Lună mireasă, lună de sânje… Lună mireasă, lună de sânje…” incantează nebuna.

„Se pare că acolo a fost o biserică despre care se povesteşte că s-ar fi scufundat […] În documentele din mica arhivă a bisericii din sat am găsit menţiuni despre un alt lăcaş mai vechi, situat în vechea vatră a aşezării.”

Lasă-mă, părinte, iartă-mă părinte… Îmi astup urechile să nu-l mai aud cum bolborosește rugăciuni.

„În sat se produc fenomene stranii, inexplicabile. Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei… (text lipsă)”

Mușc din mărul mare, înfierbântat de soare, transformat într-o inimă călduță, încă pulsând.

Camera se învârtea cu el, un carusel nebun suspendat pe puful norilor stacojii. Fruntea înfierbântată îi era acoperită de broboane de sudoare. Pielea electrizată îl durea. Mâinile tremurânde scăpară pe jos jurnalele roase de vreme. Foile se împrăştiară dintre copertele mucegăite, amestecându-se. Capul de plumb îi căzu pe masa strâmbă. Înainte ca pleoapele obosite să se lase peste ochii împăienjeniţi, i se păru că vede cum vălătucii de ceaţă stacojie străbat geamul şi se lasă uşori pe podeaua înnegrită de uzura timpului.

„Bine-ai venit, iubite! Eşti al meu…” Nu încă, Ildiko, nu încă… Fraţii mei se mişcă prin fumul stacojiu. „Priveşte-ne frate… Aici e totul…” Îi văd. Îl văd. Pe el. Jocul. Personajele vieţii de zi cu zi. Genial de banal. Fără monştri, creaturi fantastice sau super-eroi. Oameni obişnuiţi. Original. Apoi satul. Pădurea. Muntele. Biserica. Lacul. O viaţă trudnică de ţăran sărac, legat de pământul său. Micile miracole bisericeşti şi viaţa ascunsă a superstiţiilor vechi de când lumea. Se împletesc cu acţiunea aparent banală a jocului. Realul şi irealul se contopesc. Satul se transformă, trece în alt plan. Apoi în altul, mai complex, mai mistic, mai straniu. Te atrage. Te absoarbe. Te ajută să evadezi din banalitatea cotidiană într-un cotidian lipsit de banalităţi. Eşti tot un om, duci aceeaşi viaţă, dar ea capătă alt sens, noi valenţe. E genial!

Când îşi reveni în simţiri, încăperea radia într-o lumină palidă, stacojie. Obiectele se desenau fantomatice în jur cu tuşe incerte de negru şi se contopeau cu fundalul întunecat ca într-un joc cu umbre chinezeşti. Era într-o lume ireală. Opaiţul îşi terminase demult petrolul; nu mai putea distinge ce conţineau foile din faţa sa. Căută febril lanterna. Era ameţit. I se părea că pluteşte printr-o vată însângerată, cu urechile înfundate. Găsi familiarul obiect cilindric şi-i orientă fasciculul albicios către masă. În lumina sa orbitoare, literele căpătară contur: un scris ferm, caligrafic, desenând atent fiecare literă de parcă era prima dată când o trasa. Nu era scrisul său, dar modul în care se înşira pasta de pix în formarea cuvintelor părea cumva familiar.

Îi aminti de perioada din liceu în care învăţase să scrie cu mâna stângă. O obsesie că şi-ar putea rupe mâna şi ar pierde bacul în mod stupid. Când evenimentul trecuse, iar mâna dreaptă rămăsese validă, renunţase la idee. Îşi redescoperise caietele pe care exersase pe vremea când îşi aduna lucrurile ca să se mute cu Dorina în apartamentul cel nou. Scrisul stângaci semăna cu acesta în rotunjimile forţate ale literelor, în stinghereala cuvintelor care nu se simţeau la locul lor pe pagină. Studie grăbit foile şi se minună – acolo se afla scenariul jocului, structurat cu grijă, cuprinzând toate detaliile şi variantele.

Nealimentat, focul din sobă se stinsese. Doar jarul mai mocnea, răspândind o căldură încă plăcută. Alin îşi dădu seama că hainele îi erau lipite de trup, scăldate într-o transpiraţie rece. Le aruncă de pe el, se şterse cu un prosop şi luă altele. Se apropie de geam ca să privească afară. Dincolo de casa sa părea că universul luase sfârşit – nu mai exista decât pâcla stacojie. Îşi văzu reflexia în geam şi se trase un pas înapoi, speriat.

Din sticla gălbuie îl privea o faţă palidă, cu obrajii supţi, părul năclăit lipit de frunte şi ochii încercănaţi înfundaţi în orbite. Îşi trecu palma peste barba nerasă, conştientizând starea sa precară. Dacă ar fi revenit acasă, nu s-ar fi deosebit de boschetarii care căutau în tomberoanele de pe stradă. Trebuia să se pună din nou pe picioare. Trebuia să…

Tresări. Vocea răsărise în el, limpede şi clară precum gândurile sale. Îi era familiară, deşi nu ştia cu ce ocazie o mai auzise. Odată cu acea interdicţie, în minte i se înfiripase şi ce avea de făcut. Merse teleghidat spre scrinul demodat din colţul camerei, vopsit cu verde turbat şi-l deschise cu gesturi sigure, ca şi cum ştia exact ce caută. Găsi imediat un plic timbrat, uşor îndoit. Împachetă paginile pe care era scris scenariul şi le puse în plic, alături de un bilet scurt:

„Transcrie-l pe calculator, apoi trimite-l la redacţie. Adresa site-ului este…”

Închise plicul. Scrise pe el adresa lui Dan, apoi îl îndesă sub tricou. Îşi luă geaca în spate şi deschise uşa spre ţinutul nimănui. O prezenţă cunoscută i se alătură imediat ce păşi pe prispa cufundată în ceaţă. Ştia că e Ochilă, dar umbra care se contura prin pâcla dimprejur nu aducea cu silueta unui patruped, ci cu a unui om care mergea cocârjat. Nu vedea nimic. Mergea mecanic, călăuzit de instinct. Sau de Ochilă? Trecu de poartă şi coborî pe uliţa acoperită cu pământ moale. Călca apăsat, fără să ezite la vreun pas.

Ajunse la poarta căutată. Nu ştia unde e, ci doar că acolo trebuia să fie. Nu vedea aproape nimic, dar deschise ivărul ca şi cum ar fi fost de-al casei. Merse în spatele curţii, la şopronul în care două vaci mugeau înspăimântate. Deschise poarta mare din lemn, uşor dezechilibrată într-o parte şi scârţâind din balamale. Păşi înăuntru. Ochilă nu-l urmă.

„Şoprul”, cum i se spunea pe aici, mirosea a balegă şi fân. Vacile, priponite aproape de uşă, păşiră speriate înapoi, scuturând din capetele lor mari. Mai în spate, caprele se agitară în despărţitura care le adăpostea, mai mult curioase decât temătoare. În podul şopronului se auziră zgomote. Chipul lui Vasilică se iţi deasupra fânului, luminat de un opaiţ.

– Cine-i acolo?

– Alin Popescu.

Răspunsese sec, cu glas obosit. Vasilică se grăbi să coboare scara de lemn. Se apropie de Alin, ridicând opaiţul pentru a-i vedea chipul. Când îl văzu cum arăta, păli.

–   Ce-aţi păţât?

Alin nu răspunse, ci scoase plicul de sub haine.

– Când vine badea Gheorghe, dă-i-l să-l ducă la poştă în Albeni. Se scormoni în buzunarul din spate al blugilor şi scoase nişte bancnote mototolite: Astea să le-mparţi cu el.

– Ioi, da nici vorbă! protestă Vasilică, împingând banii cu palma.

– Ia-i!

Tonul tăios îl descumpăni pe tânăr. Apucă precaut bancnotele şi le ascunse sub chimir. Alin răsuflă uşurat; dusese la îndeplinire o misiune vitală, care-l secătuise. Şopronul începu să învârtă în jurul lui chipuri de vaci, opaiţe şi un Vasilică îngrijorat care tot striga „Ce aveţi domn’ profesor? Ce aveţi?”, apoi totul se întunecă. Căzu ca prin vis, afundându-se în fânul de pe jos. De departe, auzi vocea lui Vasilică, îngrijorată:

– Ană, scoboară şi hai de m-ajută, că i-i rău lu’ domn’ profesor! Aşe… Descheie-l la gât că să-năduşă!

– Mei de adă nişte apă ş-o cârpă, Văsălie, că arde ca focu’!

Paşi… O uşă scârţâind din balamale… „Ia-o!”… Miroase a fân şi-a fructe proaspăt culese… Are obrazul frumos şi fin ca piersica… Nări fremătânde ca ale unei ciute… Sâni pârguiţi… „Ia-o!”…

–   Ce faceţi, domn’ profesor? Domn’ pro…. Văsălie! Văsălie! Ajutor!

 

*Blestemul

Vasilică se repezi înăuntru, atras de strigătele disperate ale Anei. Îl văzu pe Alin călare pe fată, cu ochii injectaţi, cu balele curgându-i, imobilizând-o şi sfâşiindu-i hainele. Se aruncă asupra lui, doborându-l cu doi pumni bine plasaţi. Alin rămase buimac, parcă trezit dintr-un vis. Îşi pipăi falca lovită. Ana se ridică speriată şi se trase la pieptul lui Vasilică, plângând în hohote. Tânărul o cuprinse protector cu braţele, atent la mişcările lui Alin.

–   Văsălie… O vrut să… O vrut…

Fata plângea cu sughiţuri. Era în stare de şoc şi strângea spasmodic cămaşa tânărului. Acesta şuieră printre dinţi:

–   E posedat, tu, Ană! Nu-i mai el. Tre’ să…

–   Io nu mai stau cu el, Văsălie, să ştiu că mor! hohoti Ana.

Tânărul îşi muşcă buza.

– Hai de m-ajută să-l leg şi-l duc la părintele Achim. El se ştie la astea.

Fata se cam codea să se apropie de Alin, care rămăsese năuc. Asuda din nou abundent, iar ochii înceţoşaţi păreau că nu mai privesc spre lumea aceasta. Vasilică luă colacul de sfoară atârnat într-un cui şi începu să-i lege mâinile. Văzând că nu reacţiona în niciun fel, Ana preferă să stea deoparte. Forţa herculeană a posedării dispăruse ca prin farmec, înlocuită de moleşeală. Vasilică îl ridică pe Alin ca pe o păpuşă dezarticulată. Porni cu el spre ieşire.

– Propteşte bine uşa, Ană, să nu te mai trezeşti cu vreo parascovenie cât îs io plecat!

– Ai grijă…

Vorbele fetei se pierdută în ceaţa deasă de afară. Vasilică făcu doi paşi prin curte, când o umbră se aruncă asupra lui, doborându-l pe pământul umed. Alin se trezi brusc din amorţeală.

– Ochilă! strigă el. Lasă-l!

Umbra ridicată ameninţător deasupra tânărului speriat se dădu înapoi şi se apropie de Alin. Două mâini neîndemânatice îi căutară nodul sforii, apoi îi eliberară braţele.

– Hai! se auzi o voce hârâită, aproape ca un lătrat.

Îl urmez pe salvatorul meu loial pe lângă trupul împuţinat de spaimă întins pe jos. Fuioarele de ceaţă îmi mângâie obrajii şi mă îndrumă pe cale, purtându-mă de parcă nici n-ating pământul. Casele rămân în urmă, uliţele îşi pierd firul sub mine. Ne afundăm în întunecimea pădurii. Copacii seculari se dau deoparte din drumul nostru, arătându-ne calea de urmat. Ochilă mă duce-n poiana în care ea m-aşteaptă. În sfârşit, după atâta strădanie, a reuşit să mă aducă la ea. Ea, fata din vis, fata din jurnal, fata din vedenii… Ochii-i strălucesc ca nestematele şi mă cheamă cu vorbe de alint, cu gesturi de dor. O urmez fermecat pe cărări abrupte de munte, printre pietre şi tufişuri.

Lăsăm în urma noastră râpe, culmi. Chemarea ne duce mai departe, spre lacul blestemat ce-aşteaptă-nsingurat. Tăcerea-l înconjoară, iar apele-i întunecate se închid în faţa ochilor de muritor. „I-o poartă către altă lume!” şopteşte Ildiko râzând, iar râsu-i cristalin desface vraja. Apa smolită se-nfioară şi negura i se desparte. Fata păşeşte ne-nfricată-n unde. „Hai!” mă îndeamnă şi-mi întinde mâna. Eu o urmez ferice, îi păşesc alături în apa-ntunecată. Mă scufund…

Mâinile-ngheţate ale apei îmi prind trupul, strângându-l ca-ntr-o chingă şi-l trag către afund. Plămânii cer aer. Zbaterea trupului muritor e un spectacol de departe, iar eu privesc la el din alte sfere. Viaţa se stinge-n trupul chinuit. Plămânii ofiliţi se umplu cu apă. Membrele înţepenesc ridicol. Un ultim spasm străfulgeră prin el, apoi şi-arată faţa cea adevărată: carcasă goală, vehicul incomod şi vlăguit.

Senzaţiile mi se schimbă: nu văd, n-aud, nu simt. Ştiu că pe pânza dintre lumi este gravată o biserică, mucegăită de anii petrecuţi în apele adânci. Lacul e mort: nu-s plante, nu-s peşti. Doar cadavre translucide atârnând de grinzile-ndoite, hlizindu-se morbid prin geamurile sparte. Cadavre-n turlă, lumânări-cadavre. Şi clopotul e preschimbat într-un cadavru buhăit, tăcut pe veci. Pânza dintre lumi amestecă detalii imposibile din ambele, scornind o realitate absurdă. E o iluzie de care se agaţă ultimele trăiri reflexe din conştiinţa mea de muritor.

Mă transform în altceva. Devin altceva. Aici se naşte un alt univers, cu alte legi. O mică sferă, doar cât lacul, creşte smulgând fuioare din universul celălalt, imens, din care am făcut şi eu odată parte. Cum conştiinţa plăsmuieşte lumea, el perverteşte minţile să-i fie lui slujbaşi, amplificând trăirile-aberante. Simt satu-ntreg întins pe sfoară, văd conştiinţele tot mai pătate-n stacojiu. Nana Maria aproape trasă-n astă lume de răposatul Ion… Limbă şi-ai lui atinşi de suflul bolii… Gheza-nviat în umbre stacojii… Ochilă – emisarul ciumei… Îi simt pe cei curaţi. Ana, Vasilică, femeia care-a-nnebunit luptând cu blestemul. Peste toţi, părintele Achim, farul acelei lumi, ce străluceşte în credinţă şi ţine-n loc a noastră frământare. Dar el e singur. Am plantat seminţele pierzaniei printre-ai lui, căci coana preoteasă-i chinuită…

Fuioare mici trasate-n stacojiu se-ntind timide către alte zări. Sporii se cern peste Albeni, căci badea Gheorghe e-o poartă-n fiecare drum. Iar scrisul de pe foile îngălbenite va deveni un joc ce-mbolnăvi-va-ntreaga lume, căci tinerele minţi s-uşor de pervertit. Iar când seminţele-or începe să rodească, puterea ne va fi-ndeajuns de mare ca să-l putem îngenunchea pe popă. Şi-odată rezistenţa lui învinsă, Luneştiul va cădea în stăpânirea noastră. Vom creşte tot mai mult, cu timpul de partea noastră. Vom lua Albeniul, apoi munţii-ntregi. Suflet de suflet vom stinge din lumea voastră muribundă.

 

Nu-ţi fie teamă. Vom ajunge şi la tine.