Nuanțele portocalii ale suferinței – Robert Gion

─ Mami?

─ Da, puiule.

─ Mai avem mult?

─ Aproape am ajuns. Uite, vezi, clădirea e chiar acolo…

─ Cea portocalie?

─ Nu, cea verde. Știi bine asta.

─ Da.

─ Și atunci, de ce mai întrebi?

─ Mă plictisesc.

─ Joacă-te cu sora ta.

─ Nu vreau. Nu acum… Durează mai mult ca în alte zile, nu-i așa?

─ Da, un pic mai mult.

─ Știi de ce?

─ Nu, nu știu, zise mama. Sunt o mulțime de motive pentru care s-ar putea întâmpla asta.

─ Îmi poți spune unul dintre ele?

─ Cel mai bine ar fi să nu te mai gândești la acest lucru. Esențial este că înaintăm, nu crezi? Și încă destul de bine, chiar dacă nu-i ca de obicei… Uite, de când vorbim noi doi, am mai parcurs câțiva metri, iar asta înseamnă că avem o viteză destul de bună.

─ Putem spune că astăzi e o zi ciudată?

─ Putem spune și asta. Dacă vrei… Dar, de ce ciudată?

─ Pentru că se întâmplă ca astăzi să mă doară și picioarele.

─ Serios? Sau e numai un motiv ca să vorbești în continuare?

─ Poate.

─ Nu cumva ți s-a făcut deja foame?

─ Un pic.

─ Imediat ajungem. Ai putea să te joci cu sora ta, ți-am spus.

─ Nu vreau. E prea mică. Vrea să joace numai jocuri prostești.

─ Nu vorbi așa.

─ E adevărat.

Băiatul ieși numai puțin din rând și privi fetița ghemuită lângă trotuar, în timp ce aceasta își făcea de lucru cu câteva bile multicolore din burete. Se uită atent cum le strângea la un loc, cum le împrăștia și iar le aduna, apoi cum le rostogolea, mergând după ele așa, lăsată pe vine, odată cu oamenii așezați la coadă, având grijă ca, din când în când, să ridice ochii pentru a se asigura că nu e prea departe de mama sa. Băiatul avu o scurtă ezitare, vru să se apropie – poate să se lase pe vine – apoi se răzgândi și, după ce-i mai aruncă o privire lipsită de interes, reveni în rând.

Coada înainta. Fetița înainta și ea, rostogolindu-și bilele.

─ Mami, de ce trebuie să stăm aici, așa, în fiecare zi? întrebă el. Nu există moduri mai potrivite pentru a obține mâncarea de care avem nevoie? Nu o putem lua din magazin, așa cum ne cumpărăm haine ori jucării? Mie mi se pare că în felul ăsta ar fi mult mai simplu… Fiecare ar intra, la orice oră, ar alege ceea ce-i place, sau ce are chef în ziua aia, ar plăti și ar pleca. De ce nu se face așa? Nu s-a gândit nimeni să încerce?

─ Puiule, problema pare simplă, dar trebuie să înțelegi anumite lucruri înainte de a-ți pune astfel de întrebări, răspunse mama. Noi suntem…

─ Înaintați, doamnă, se auzi vocea plictisită a unui bărbat, din spate.

─ Mă scuzați.

─ Nu face nimic. Persoana din fața dumneavoastră s-a îndepărtat binișor și am crezut că n-ați observat.

─ Am observat, tocmai porneam. Să mergem, copii.

─ În regulă, zise bărbatul cu vocea plictisită. Îmi cer scuze.

─ Nu-i nimic… Vezi tu, puiule, ar fi într-adevăr mai simplu cum spui tu, dar noi stăm aici, la coadă pentru mâncare, în fiecare zi, și din alte motive, nu doar pentru a obține porțiile de care avem nevoie, spuse în continuare mama, aplecându-se către băiețel și ștergându-i cu degetul mare un fir negru de praf de pe obraz. Cum să-ți spun ca să înțelegi mai bine? Să încerc așa. Stăm aici ca să învățăm ceva… Să înțelegem și să ne reamintim constant ce este viața. Câtă valoare are pentru fiecare dintre noi. Să înțelegem ce înseamnă cumpătarea și respectul. Pe lume există multă suferință, băiatul meu, totul suferă, absolut totul, iar oamenii au făcut multe greșeli în trecut, greșeli care se cer răscumpărate. Este necesar să arătăm că pricepem acum acest lucru. Stând aici, demonstrăm că suntem conștienți de faptul că facem mari sacrificii pentru a pricinui cât mai puțin rău pământului care ne susține.

─ Pare destul de complicat.

─ De fapt, nu este…

─ Mami, am pierdut o bilă, zise fetița, ghemuită pe trotuar.

─ E lângă piciorul tău, scumpo, spuse femeia, aruncând o privire către ea.

─ Ahhh… Mulțumesc, mami.

─ Îți spuneam că totul suferă, reluă femeia, și că noi, oamenii, am făcut multe greșeli în trecut. Ei bine, îți vine să crezi sau nu, să știi că a existat o perioadă în care oamenii mâncau în mod obișnuit carnea animalelor. O mare greșeală. Le vânau, ori le creșteau anume în acest scop, în zone speciale numite ferme. Vaci, porci, găini, oi, rațe, curcani, gâște, toate erau crescute, apoi sacrificate pentru nevoile omului, iar acest lucru era cât se poate de normal.

─ Ohhh, făcu băiatul.

─ Da. Și acest lucru a durat multă, multă vreme, încă de la începuturi, iar de atunci e mai mult timp decât poți să-ți imaginezi, mai mulți ani decât ai putea tu să numeri acum, la vârsta ta.

─ Atunci n-o să-i număr. Poate altădată.

─ Așa. Ei bine, la un moment dat, pe când bunicul tău încă nu ieșise din adolescență, anumite organizații care apărau drepturile animalelor, au început, din cauza anumitor împrejurări, să capete tot mai multă putere, să-și impună autoritatea asupra tot mai multor domenii. Ele spuneau că uciderea, apoi consumarea cărnii unui animal, nu este un lucru corect, că e dezgustător să iei viața unei ființe capabile de a simți durere, că omul nu trebuie să continue să ucidă ființe vii ca să le mănânce, doar pentru că strămoșii noștri au făcut asta. În plus, măcelărirea animalelor avea un efect negativ și asupra mediului înconjurător. Cum planeta noastră trecea în acea perioadă prin anumite transformări, argumentele acestor organizații au căpătat multă greutate, astfel încât ele au ajuns să fie din ce în ce mai influente.

─ Influente?

─ Da. Adică tot mai mulți oameni au început să creadă că au dreptate și au încetat să mai consume carne de animal.

─ Mami, iar am pierdut bila, se auzi fetița.

─ E tot acolo, scumpo.

─ Și ce s-a întâmplat apoi, mami? întrebă băiatul.

─ Păi, s-a ajuns la concluzia că uciderea unui animal nu este ceva etic, că dezvoltă trăsături de caracter negative. Că împiedică evoluția omului. Că îl ține pe loc, nepermițându-i să devină ceea ce trebuie să fie, astfel încât consumul cărnii a ajuns să fie interzis cu desăvârșire… S-au închis fabrici, s-au închis ferme… s-au conceput altfel de fabrici, altfel de ferme. Toată lumea a fost, în acest mod, forțată să devină vegetariană, să mănânce doar produse pe bază de plante. Un timp s-au consumat și lucrurile obținute de la animale, cum ar fi ouăle, laptele sau mierea, dar apoi s-au ridicat voci și împotriva acestei practici, astfel încât aceste alimente s-au scumpit foarte mult și numai anumiți oameni le puteau obține… De aceea și noi bem atât de rar lapte, zise mama, zâmbindu-i băiatului care-o ținea de mână și-o privea fără să clipească.

─ Eu n-am mâncat niciodată un ou, spuse el.

─ Da, dar ai băut lapte.

─ Așa e.

─ Cine știe, poate vom căpăta puțin lapte și astăzi.

─ Ce bine ar fi…

Coada se mișca.

Treceau acum prin dreptul unui măr încărcat cu fructe coapte – pomul era sădit la marginea bordurii, într-un mic scuar împrejmuit de un gard din fier, cu șipcile vopsite în maro, verde și roșu, iar umbra lui acoperea trotuarul și o jumătate din stradă. Avea trunchiul înalt, gros, cu scoarța cenușie umflată și plină de crăpături, și mai multe scorburi se aliniau în locul din care porneau crengile groase, ramificate în mai multe direcții, cele mai multe ducându-se peste stradă, astfel încât copacul dădea impresia că e gata-gata să se culce de-a curmezișul drumului. Frunzele verzi îi fluturau încet în bătaia vântului, întorcându-se una către cealaltă, de parcă și-ar fi împărtășit impresii numai de ele știute, în timp ce merele coapte, roșii-arămii, rotunde și sănătoase, cu coaja spuzită ici-colo cu puncte galbene, se legănau pe ramuri, privind parcă cu superioritate sfatul firav al frunzelor ce se agitau de jur-împrejurul lor.

Îndată ce intrau în umbra mărului, oamenii priveau fructele, se lingeau pe buze, oftau, apoi plecau capul și încercau să nu-și piardă locul la coadă. Clădirea verde era de-acum foarte aproape, vremea se încălzise, deși era octombrie și câteva persoane scoseseră la iveală evantaie mici din piele și-și făceau vânt, în timp ce discutau cu glas scăzut.

Băiatul se uită în sus, la fructele coapte, apoi își strânse mama de mână.

─ Mami, ce gust au merele? întrebă el. Își mai amintește cineva?

Femeia se cutremură. Îl privi cu un zâmbet cald, înțelegător, pe urmă fața i se schimonosi… Era o femeie frumoasă, cu câteva fire de păr blond căzute pe umeri și îi stătea bine și așa, încruntată, dar umbra unei amintiri dureroase îi făcu fruntea să se încrețească mai mult și râse, râse tare, deși ochii i se umplură de lacrimi, râse ca și cum lacrimile i-ar fi fost provocate de bucurie, apoi mângâie băiețelul pe cap, în timp ce se apleca deasupra lui.

─ Puiule… Tatăl meu, bunicul tău, mi-a povestit totul despre mere, chiar înainte de a fi executat. Există o mulțime de soiuri de mere, mai multe decât îți poți închipui. Se numără printre cele mai savuroase și gustoase fructe. Pot fi dulci, dulci-acrișoare, zemoase ori mai moi, cu texturi diferite, fapt ce oferă fiecărui soi o altă savoare. Cel de aici, la care te uiți, e un „măr generos”, numit astfel pentru că are fructele atât de mari și frumoase.

─ Așa? Arată ca niște globuri de Crăciun.

─ Da… Vezi cum se leagănă pe crengi în bătaia vântului? Tatăl meu spunea…

─ Hai, doamnă, înaintează, se auzi vocea plictisită din spate. Nu vezi? Ții coada în loc.

─ Încercam să-i explic ceva băiatului.

─ Genul ăsta de lecții pot fi ținute și acasă.

─ Nu ca aici, unde atmosfera, și cei care-l înconjoară, îl pot face să priceapă mult mai bine ce…

─ Are dreptate, strigă altcineva din spate.

─ Hai, doamnă, coada se mișcă, zise vocea plictisită. Tuturor ne e foame. În plus, ce spui dumneata e o crimă. Nu se vorbește despre așa ceva.

─ Nu e nimic greșit să vorbești, murmură o altă voce.

─ Hai, doamnă…

─  Gata, merg…

Coada se mișca, ramurile mărului se legănau ușor, umbra lor tremura pe asfalt, iar vocile se stingeau una câte una. Femeia ținea băiețelul de mână, iar fetița își rostogolea bilele printre picioarele lor, cu fustița colorată măturând trotuarul. Vremea se tot încălzea, deși era în continuare octombrie…

─ Mami?

─ Da, puiule.

─ Ce s-a întâmplat apoi?

─ Apoi?…

─ Da. După ce animalele au căpătat drepturi.

─ A… da. Într-adevăr, lucrurile au început să se complice puțin după aceea. Dacă vrei, îți pot spune, dar s-ar putea să fiu nevoită să folosesc cuvinte pe care nu ai cum să le înțelegi și, din păcate, nu mă pricep să folosesc altele… Tati ar putea.

─ Nu-i nimic. Dacă nu înțeleg cuvintele, o să le țin minte și o să le înțeleg mai târziu.

─ E o idee bună.

─ Ai rămas la ouă și la… ăăă… lapte.

─ Da, îmi amintesc.

─ Ce s-a întâmplat după aceea?

─ O perioadă, lucrurile au mers bine. Toată lumea devenise vegetariană. Mai existau, bineînțeles, grupuri care luptau împotriva sistemului, dar erau mici, risipite și-n curând nu s-a mai auzit nimic de ele. Este posibil să mai existe, cine știe?

Însă după câțiva ani, o serie de cercetători eminenți de la universitatea Howard din Phillips, au făcut o descoperire tulburătoare. Cu ajutorul unor dispozitive create după decenii de muncă și de experiențe nereușite, ei au putut demonstra, fără putință de tăgadă, că plantele suferă, suferă în același fel ca și animalele ori oamenii, numai că la un nivel pe care ființa umană nu e capabilă să-l înregistreze. Așa cum există sunete pe care nu le putem auzi, fiind prea înalte, ori prea joase, și avem nevoie de anumite aparate ca să le percepem, sau așa cum există culori, culori adevărate, pe care ochiul omenesc nu le poate discerne, așa există și un nivel al durerii pe care omul nu fusese până atunci capabil să-l identifice. Acești cercetători eminenți, ce-i bănuiau de multă vreme existența, au fost capabili să-l înregistreze cu aceste noi dispozitive inventate de ei la Howard.

Rezultatele au fost uluitoare, consecințele dezastruoase. Plantele sufereau, sufereau cu adevărat sub asaltul necontenit al miliardelor de oameni, iar suferința lor era la fel de reală și de cumplită precum cea a ființelor umane. Durerea „tradusă” de aparatele cercetătorilor nu mai putea fi ascunsă – zeci și sute și milioane de răcnete, urlete și țipete de groază și agonie ale plantelor mutilate și ucise au făcut înconjurul pământului, ecoul chinurilor adunate în milioane de ani au îngrozit întreaga lume și au făcut-o să-și dea seama de dimensiunile monstruoase ale măcelului în mijlocul căruia îți construise viața. A fost cumplit. Omenirea a fost aruncată în haos.

Noi trebuie să fim recunoscători că nu am trăit în acea perioadă – au fost niște ani cu adevărat înfiorători, plini de războaie, revoluții, masacre și multe alte lucruri complicate pe care le vei pricepe la momentul potrivit. Ce trebuie să știi și să nu uiți niciodată însă, este că omul e un supraviețuitor și totodată cea mai inteligentă, iubitoare și empatică ființă de pe pământ, astfel că, după ani de chinuri, a fost capabil să găsească o soluție pentru a-și continua existența. Consecințele tuturor acestor nenorociri? A învățat ce înseamnă puritatea și respectul – respectul mai ales față de mediul în care trăim, pentru planeta unde locuim. Fiind cea mai înaltă expresie a lucidității, omul a realizat că e dator să se îngrijească de păstrarea unui anumit echilibru pentru a-și continua evoluția. Să aibă grijă de viață sub toate manifestările ei. Ceea ce suntem acum nu poate fi comparat în niciun fel cu ceea ce eram acum cincizeci de ani.

Plantele, ca și animalele, au o viață a lor. Copacul suferă dacă-i rupi merele, iar mărul suferă de asemenea pentru că i se întrerupe cursul firesc al existenței. E valabil pentru orice lucru din natură. Nu există produse, roade, poame, ci doar viață. Viață care trebuie respectată, puiule.

─ Mami?… Scuză-mă dacă te întrerup numai puțin.

─ Da?

─ Uite. Acolo.

─ Ce este?

Femeia întoarse capul și se uită în direcția indicată de băiețel. Alte persoane aflate la rând priviră și ele într-acolo.

Venind de pe-o stradă lăturalnică, înaintând încet, își făcuse apariția un grup ciudat. Trei bărbați îmbrăcați în alb, cu măști respiratorii pe figură și bonete pe cap, mergeau pe lângă o targă cu salteaua roșie, aplecați grijuliu asupra unui obiect lung ce se afla întins acolo. Unul dintre bărbați împingea targa din spate, al doilea dintr-o parte, atent totodată la fiecare mișcare a ei, iar al treilea, cu un pulverizator și cu un prosop alb în mână, se rotea de jur-împrejur, stropind, ștergând, uitându-se atent, rotindu-se iarăși și pulverizând. Din când în când se adresa celorlalți doi cu glas foarte scăzut, moment în care aceștia clătinau din cap, iar targa își continua drumul pe trotuar, ocolind gropile și fisurile mai mari dintre pavele, apoi omul iarăși se rotea, ștergea și se apleca.

În momentul în care se apropiară mai mult, băiatul văzu clar că pe targă, acoperit în parte cu un cearșaf alb, stătea întins un morcov uriaș. Avea probabil peste șaptezeci de centimetri. Era gros, foarte gros, cu un mănunchi de frunze uscate odihnindu-se pe-o pernă în partea de sus. Părea încă portocaliu, dar foarte bătrân, cu „pielea” încrețită, deshidratată, presărată cu nenumărate pete maronii cu aspect păstos, din care ieșeau niște firișoare lungi, aproape invizibile, ce se roteau și se încolăceau trist în bătaia vântului.

Arăta mort și uscat și urât când trecu pe acolo însoțit de cei trei bărbați, iar cel cu pulverizatorul îl stropea mereu și-i mângâia petele maronii, apoi aranja perna sub frunze, iar ceilalți doi împingeau targa, atenți ca denivelările drumului să n-o zguduie prea mult.

Grupul trecu încet pe lângă oamenii așezați la coadă. Bărbații nu acordară nimănui nicio atenție – merseră un timp drept pe trotuar, apoi făcură la stânga, pe o altă străduță și dispărură. Vântul bătea puțin mai tare în urma lor, dar vremea continua să se încălzească. Câteva persoane aflate la rând murmurau ceva, iar sunetul vocilor lor ajungea vag la urechile băiatului.

─ Mami, spuse el în cele din urmă, au ieșit la plimbare, nu-i așa?

─ Da, dragule, răspunse femeia.

─ Bietul morcovel e bolnav?

─ E bolnav, puiule. Dar sunt sigură că se va face bine. Cei care-l îngrijesc știu bine cum să procedeze.

─ Mami, acum îmi poți spune mai departe?

─ Mai departe, puiule? Nici nu știu dacă mai am multe să-ți spun…

─ Totuși eu voiam să te mai întreb ceva.

─ Sigur că da, scumpul meu. Dar repede, căci uite, mai avem puțin și ajungem.

Coada se mișca. Picioarele se deplasau. Fetița își rostogolea bilele. Clădirea verde își arunca umbra asupra străzii.

─ Mami, voiam să te întreb… ce mâncăm noi acum… pe ei nu-i doare? Nu sunt ca noi?

Femeia zâmbi. Era frumoasă, înaltă și-i era foarte cald, bobițe de sudoare i se adunaseră pe frunte și îi stătea foarte bine când surâdea. Răspunse:

─ Nu, dragule. Nu sunt ca noi, deși, dacă i-ai vedea, te-ai putea gândi la așa ceva. Și poate au fost ca noi, puțin, la început. Însă nu acum. N-au conștiință, nu-i doare nimic, nu știu nimic, sunt doar mâncare, nu au gânduri ori amintiri, ci doar un scop introdus în sistemul lor încă din naștere.

─ Dar este așa cum spuneai tu mai devreme? Etic? Noi nu-i ucidem?

─ Nu e același lucru. Există un lucru esențial care face diferența. Fericirea lor este de a fi oferiți drept hrană, altceva nu știu și nici nu sunt capabili să simtă altfel. Sunt crescuți în containere speciale, gândite pe măsura nevoilor și a dorințelor integrate în sistemul lor, chiar la momentul concepției. Vezi, iarăși sunt multe cuvinte pe care încă nu le pricepi și mami nu poate folosi altele, dar te asigur că ele exprimă întreg confortul și liniștea în care ei cresc pentru noi. De fapt, nici nu s-ar putea spune că sunt niște creaturi anume, ci doar niște idei. Niște idei comestibile. În niciun caz nu sunt oameni. Când ajung să umple containerul și nu mai au loc unde să crească, sunt așezați să doarmă și astfel ajung la noi.

Totul se bazează pe respect, puiul meu, asta trebuie să înțelegi înainte de toate. Pe respect. Acesta este coloana vertebrală a societății noastre. Consumând – într-un fel – doar ceea ce suntem, ajutăm natura, păstrăm echilibrul și avem grijă de pământul care ne suportă și ne oferă adăpost. Ne menținem puritatea ca rasă, inteligența și superioritatea. Iar superioritatea și puterea, aduc compasiune și mărinimie, puiule, nu distrugere. Cum îți spuneam, stăm la coada asta în fiecare zi pentru a fi mereu conștienți de valoarea vieții. Pentru a ne consolida respectul pentru tot ceea ce există. E indicat ca fiecare individ să vină în persoană pentru rația sa, tocmai pentru a se asigura înțelegerea profundă a acestor lucruri. Trăim astfel în perfectă armonie, fără a consuma produse sintetice, ori chimicale și avem grijă de tot ce ne face fericiți.

─ Să știi, mami, că eu înțeleg aproape tot ce mi-ai spus.

─ Foarte bine, foarte bine… Tu ești un băiețel extraordinar de inteligent, de altfel.

─ Și am mai vorbit cu tati despre lucrurile astea. Puțin… dar am vorbit.

─ Chiar așa?

─ Doamnă… se auzi din spate vocea plictisită.

─ Da, da, răspunse repede femeia, știu… Uite că merg, merg…

─ Sigur, mami. Și el mi-a spus cam ce mi-ai spus și tu. Tati nu vine astăzi la rând?

─ Nu, puiule, astăzi nu.

─ E bolnav?

─ Mda, e cam bolnav.

─ Nu vrea să mănânce?

─ Nu cred că e în stare, scumpule. Meciul de aseară a intrat în prelungiri, a stat până târziu la televizor și a băut cam mult sânge fermentat.

─ Oh, făcu băiețelul. Se întâmplă des asta, nu-i așa mami? Să bea mult?

─ Da. Cam des. Dar e un om bun. O să se îndrepte odată cu vârsta.

─ Îl iubesc pe tati.

─ Da. Și eu îl iubesc.

─ Atunci, dacă el nu-și ia porția, putem lua dulciuri în locul ei? Nu am mai luat dulciuri de-o veșnicie. Te rooooog, mami… Niște degețele din acelea învelite-n limbă dulce, sunt cele mai bune, am putea? Îmi plac tare mult. Și Anucăi îi plac.

─ Da, vreau și eu, spuse fetița ghemuită pe trotuar.

─ În cazul ăsta, din acelea o să luăm, zâmbi mami. Zece degețele pe băț cu limbă dulce și poate câteva din acelea prăjite în ulei cristalin, ce ziceți?

─ Daaa…

─ În regulă. Acum gata cu agitația. De când tot vorbim, am înaintat foarte repede. Mai sunt doar două persoane în fața noastră. Stați aici, lângă mine.

─ Bine, mami.

Cei doi copii rămaseră lipiți de picioarele mamei. Primul individ, un bărbat între două vârste, îmbrăcat cu cămașă și pantaloni semitransparenți, își luă porția și plecă – al doilea se apropie, mormăi ceva, transpirat leoarcă – vremea se tot încălzea – apoi își luă și el pachetul și se îndepărtă.

Clădirea verde domina totul, enormă, aruncându-și umbra asupra străzii și a șirului de oameni, lipsită de uși, ferestre ori balcoane, cu fațada puțin înclinată, creând impresia că dincolo de ea nu se mai afla nimic, că acela era unicul, uriașul punct de susținere al orașului, locul către care se îndrepta fiecare drum, locul de unde pleca și apoi se întorcea totul.

La un metru și jumătate deasupra solului, se afla o ferestruică dreptunghiulară, cu un pervaz de marmură neagră, unică leziune pe fațada plată a construcției, evocând irezistibil imaginea unei guri minuscule perforată în perimetrul unui chip gigantic de pe care trăsăturile dezertaseră. Cei trei se apropiară, mama cu capul plecat, copiii adunați lângă picioarele ei.

─ Trei porții, ceru femeia, după ce se legitimă. Doi copii și un adult. Plus zece degețele în limbă dulce și cinci în ulei. Nu, stați puțin… Șapte în limbă și patru în ulei.

În penumbra din spatele ferestruicii se întrezăriră câteva mișcări, apoi ieși la iveală chipul unui bărbat spân, îmbrăcat în haine verzi, transparente și purtând mănuși albe. Privi femeia în ochi pentru o secundă, se întoarse să verifice ceva pe un ecran din dreapta, apoi se răsuci și puse câteva lucruri în niște pungi maronii din piele subțire, întorcându-se cu ele la tejgheaua din marmură – și așa cum se mișca, fără a face niciun zgomot, învăluit în norul delicat al hainelor verzi, părea și el o prelungire a clădirii, un mic apendice pierdut în penumbra acelei guri minuscule a edificiului care-și apleca fruntea uriașă asupra străzii și asupra orașului.

─ Poftiți, doamnă, își mișcă el buzele. Ați spus șapte în limbă și patru în ulei? În acest caz, știți că mai puteți alege și altceva…

─ Da, încuviință femeia, aplecându-se ușor peste tejgheaua de marmură. Dați-mi, vă rog, și un rulou cu penis tocat, adăugă cu glas scăzut.

Bărbatul îmbrăcat în verde dădu din cap, înțelegător, se retrase câțiva pași, deschise un recipient frigorific, scoase de acolo un pachețel maroniu, închise recipientul, pe urmă puse pachețelul în una dintre pungile de piele, totul cu mișcări legate, fluide, lipsite de ezitări, siguranța și eficiența lui accentuată de felul în care i se mișcau pe corp faldurile hainelor transparente, apoi împinse pungile pe tejghea.

─ Mulțumesc foarte mult, spuse femeia. Lapte aveți?

─ Astăzi, nu, replică omul în verde. Vacile noastre sunt indispuse. Cred că e ceva din dietă.

─ Oh. Ok, înțeleg. Altădată atunci…

─ Poate mâine. Încercați mâine. Sigur o să avem mâine.

─ Mulțumesc. Să mergem, copii.

Femeia luă pungile-n brațe și traversă strada scăldată în soare, către umbra copacilor dintr-un mic parc de pe partea cealaltă, ocolind partea din spate a cozii care înainta lent. La capătul unei scurte alei pietruite, cei trei dădură peste o bancă ascunsă între tufe înalte de păducel și măceș, la umbra unui pom încărcat cu fructe. Imediat ce se așezară acolo, femeia deschise pungile, împărți pachetele cu mâncare copiilor, luă și ea unul și, după ce le desfăcură în liniște, toți trei începură să mestece cu poftă, plescăind cu gurile deschise.

─ Mami? se auzi după un timp vocea băiatului, între două înghițituri.

─ Da, puiule?

─ Când o să fiu mai mare, vreau să mă fac îngrijitor de legume… Pot, ce zici? Tare mi-a fost milă de bietul morcovel, mai devreme. Era tare bolnav, nu-i așa?…

─ Sunt sigură că o să se facă bine, scumpul meu, repetă femeia, cu gura plină. Iar dacă nu, se va stinge netulburat, înconjurat de liniște și de lucruri plăcute, în preajma unor oameni care-l înțeleg. Iar tu, ca să te faci mare-mare, trebuie să fii atent să mănânci sănătos în fiecare zi și să te îngrijești de ceea ce te-nconjoară și te întreține. Acesta este un lucru esențial, nu trebuie să-l uiți niciodată. Mereu să-ți amintești ce-am vorbit azi.

─ Bine, mami. O să-mi amintesc. După ce terminăm de mâncat, am putea merge la terenul de joacă? Te rooog… te rog frumos de tot… am și uitat când am fost ultima oară… te rooog…

─ E cam cald astăzi, puiule, dar cred că da, putem merge. Așa o să-i mai lăsăm și lui tati timp să se odihnească. Devine foarte nervos când e obosit… Totuși, am o idee. Ce-ați zice voi ca mai înainte, să tragem o fugă până la lacul de agrement ca să hrănim rațele cu resturile de la masă? Haideți. Ce spuneți? Știți cum măcăne, se bucură și stropesc… O să fie distractiv.

─ Daaa, strigară în cor, entuziasmați, copiii, sărind în picioare de pe bancă – și, în timp ce se porneau să țopăie de colo-colo, fericiți și râzând, razele soarelui, strecurate printre ramurile pomului încărcat cu fructe roșii, începură să se plimbe leneșe peste căpșoarele lor lipsite de păr…

(2019)

 

Nota redacției

Ca ilustrație pentru această proză s-a folosit tabloul Băiat cu morcovi, realizat de pictorul belgian Michaël Borremans (n. 1963)