Obiceiuri nesănătoase – Nicoleta Jitaru

      N-am să fiu eu cel despre care se povestește în cele ce urmează. De fapt, nu sunt nici măcar un biet intermediar care și-ar permite să înflorească pe alocuri câte o informație necesară, dând astfel mai multă credibilitate poveștii. Oricine aș fi, de un lucru sunt sigur: am fost însărcinat doar să vă spun povestea în amănunt, atât cât am reușit să țin minte totul.

      Dormeam dus și cineva mi-a șoptit în ureche. Nu era o simplă șoaptă, era mai mult de atât, un fel de șuier neîntrerupt, cald precum o muzică. Zâmbeam în visul meu depărtat și așteptam să văd ce urmează, dorind ca șuierul să înceapă să-mi ronțăie urechea sau chiar să-mi sărute blând și cald lobul cel înroșit de nerăbdare. Buimac, m-am trezit brusc și m-am scărpinat la ochi. Nu era nimeni în jur, decât pisica și toate celelalte mobile, tăcute ca întotdeauna. Fusese numai un vis, dar vedeam bine că altul eram când mă trezii îmbrățișând realitatea. Mă apropiai de oglindă sucind capul; urechea era într-adevăr roșie ca o furculiță încinsă în foc. Durea cumplit și mi-am acoperit-o cu palma făcută căuș, să-i mai alin pișcătura șuierului ce-o transformase așa. Mă priveam nedumerit. Aveam ochii căscați de spaimă și nu înțelegeam de ce, căci visul îmi îmblânzise mădularele și îmi înmuiase întregul trup. Mi-am amintit de pictorul celebru și de urechea lui, de autoportretul executat după automutilare, de haina lui verde și de căciula albastră, de bandajul cel alb, neînsângerat. Ce stranie poate fi viața! Ce neînțeleasă îi poate fi desfășurarea! În fond, ceea ce vă spun eu aici nu înseamnă nimic, chiar dacă, iată-mă, surprins de un vis, în fața oglinzii pândind, eu totuși exist. Mâța îmi șade alături, cu blana ei vărgată, bălaie ca spicele de grâu. Mobilele se nasc și ele tăcute, căci în permanență ele se tot învechesc, fără ca eu să le observ transformarea. Îmi aprind o țigară. Cel mai prost obicei al meu dintre toate. Spunându-vă asta, veți înțelege, desigur, că sunt un om bun și că nu vă mint cu nimic. O să și explic, ca să înțelegeți mai bine, cu toate că din capul locului e absurd să vă cer să mă credeți vreodată, iar eu nefiind un om cu pretenții, vă las mai bine să credeți ce vreți. Eu cred, urmează să vă convingeți singuri până la urmă.

      Dar iată-mă deja îmbrăcat, ieșit afară în aerul răcoros al zilei. Paltonul greoi și pălăria bombată vă spun că aparțin altui timp. Lumina e vie, în culori de șofran, doar frunzele ce se năpustesc la picioarele mele sunt moarte, deși încă ele foșnesc. E miez de octombrie și când privesc în jur mi se strecoară gândul că încă visez. „Mihai!”, îmi pare că mă strigă cineva și îmi întorc capul, vrând să-i răspund, dar nu zăresc pe nimeni cunoscut, în afară de un verde crud, lăsat în urmă astă-primăvară. „Mihai!”, aud încă o dată, și încerc să stau locului ca să mă dezmorțesc, ca și cum strigătul mi-ar fi anchilozat deodată întreaga alcătuire. Ca să-l alung, am răspuns cum m-am priceput: „Mihai nu-i aici!” O doamnă cu un cățel trecu pe lângă mine și mă privi surprinsă, făcând ochii mari, grăbindu-și pasul. Vedeam limpede cum ceva din ființa mea o revolta din ce în ce mai mult. Cățelul mirosea asfaltul, cu botul lui mic și negru, făcând pași foarte mici din pricina picioarelor foarte scurte. Părea un ciucure imens, izvorât ca o prelungire din pantofii cei albi ai stăpânei. „Ce femeie! –  m-am mirat. Poartă, probabil, patruzeci și opt la pantofi și nici nu e de mirare, la cât e de înaltă. Ce picioare îngrozitoare trebuie să aibă, ce tălpi de gâscă gigantică și înfiorătoare! Pe tălpile ei ai putea să desenezi piramide sau ai putea, de pildă, să dormi, așezându-ți capul pe ele ca pe o pernă”.

      „De ce vă uitați așa de insistent la mine?”, am întrebat-o și fața ei se lungi încrețindu-se și mai tare din pricina mirării. I-am zâmbit ca s-o mai îndulcesc, dar imediat o rupse la fugă. Câinele chelălăi. Probabil că, în graba ei, îl călcase puțin în lăbuțe. „Bietul animal”, am șuierat și-am mers mai departe, convins tot mai mult că numele meu nu este Mihai.

      „Ionuuț!”, auzii apoi același glas, puțin mai vesel de data aceasta. Din nou m-am oprit. Pentru ce m-am oprit? Eram sigur că nu are cum să mă cheme Ionuț, în ciuda oricărei anxietăți care mă învăluia, încercând cu disperare să îmi amintesc propriul meu nume. Mi-am spus: „Pentru ce să mă opresc? Am să merg mai departe.” „Dar unde te duci?”, continuă vocea, dar eu am continuat să merg, fără să mai spun absolut nimic. M-am oprit lângă o bancă din parc și m-am așezat. O bancă albă, oarecare, într-un parc superb, decupat în formă de ancoră. Pe o margine erau plantați tei, iar pe alta paltini de munte. „Paltinii aceștia fac și ei ceva? Ce sunt acele păstăi asemenea ugerelor strivite?”, mă prinse iar de la urmă vocea. M-am uitat în sus și am constatat că nu erau chiar niște păstăi, ci mai degrabă un fel de ciorchini uscați. „Nici măcar!”, reproșă vocea drăgălașă și îmi șopti ceva foarte aproape de ureche, asemenea șuierului din vis: „Se numesc samare!”. „Samare! – am repetat încântat. Ce cuvânt minunat pentru ceva ce reprezintă un lucru atât de neînsemnat”, și-mi imaginai samarele bineștiute atârnate peste spinările măgarilor. Într-adevăr, semănau foarte bine și niciodată nu s-ar fi putut găsi un cuvânt mai potrivit, care să le descrie mai fidel. Așadar, paltinii erau purtători de samare, zeci de samare înflorite laolaltă, dar ușoare ca niște fulgi, ca niște vise domoale. Mă ridicai să plec. Un alt prost obicei de-al meu. Niciodată nu am răbdare, mereu în căutare de altceva nou, știind că n-am să găsesc până la urmă nimic.

      În depărtare distingeam câțiva fulgi. Lumina începuse să se schimbe, devenea din ce în ce mai cețoasă, mai alburie. Doar de o parte și de alta a drumului, a aleilor, mai persista încă auriul încântător al șofranului. Când încercasem să cotesc, dinaintea mea, în față, tot albul acela mi se așternuse împăienjenindu-mi pupila. Și așa, am întors iarăși capul, încercând să mai zăresc verdele acela primăvăratic. Era acolo, ca și cum m-ar fi așteptat îndelung sau abia sosit, de numai câteva minute. Nu știu de ce, însă am preferat să-l ignor. Mi se părea nepotrivit cu situația mea și m-am îndreptat înspre acel teribil fum, mai fascinat de răceala lui decât de orice altă vie, dar veche amintire. Am mers așa ceva vreme, cu mâinile ascunse în buzunare. Îmi simțeam inima tânără palpitând cu voioșie în piept. Un copil trecea pe lângă mine trăgând după el o mașinuță legată de o sfoară. Se uita la mine cu chipul său morocănos, în timp ce-și scobea o nară. Vârtejul din frunte îi pecetluise cărarea din păr pentru tot restul zilelor sale. Pantalonii scurți îi stăteau atârnați de niște bretele ce imitau drapelul american cu stele și dungi. O șosetă îi alunecase de la genunchi până spre gleznă, deasupra unei ghetuțe al cărei șiret se desfăcuse și el. M-am aplecat să i-l înnod și să-i ridic ciorapul la loc. Drept mulțumire, el își scoase un muc din nas și mi-l oferi cu un zâmbet știrb. „Cum te cheamă?”, l-am întrebat, după ce i-am luat mucul într-o batistă, la rândul meu zâmbind, dar o zbughi de lângă mine, mai repede decât un iepure, imitând nervos motorul nărăvaș al unei mașini. Atunci am văzut că, din capătul aleii, femeia aceea înaltă îi făcea cu mâna și îl aștepta. M-am întristat văzând această scenă, neștiind nici eu prea bine de ce. Simțeam un imbold, acela că trebuia să mă întorc.

      Și iată-mă din nou înăuntru, îmbrățișându-mi iar camera. Mobilele stau pline de praf, pisica stă așezată lângă geam, mă așteaptă cu aceeași răbdare, de parcă nu mi-ar fi simțit încă prezența.  O mângâi pe cap, dar degeaba. Stă pironită ca și cum ar fi împăiată, lipsită de gesturi sau de sens. Și totuși întoarce capul către mine căscând, fără să văd în ochii ei un semn cât de mărunt că m-ar  recunoaște. Mă apropii din nou de oglindă să-mi verific urechea, de parcă m-aș fi așteptat să-mi fi dispărut în vreun fel, între timp. Era tot acolo, rumenă și nevătămată, neatinsă de timp. Dinaintea oglinzii, mi-am zâmbit ca ultimului prost de pe pământ. Sperasem, cred, ca în timpul plimbării mele scurte să se fi schimbat totuși ceva, ca să-i dau o însemnătate acelui vis trecător. Dar sperasem zadarnic, un alt obicei nesănătos de-al meu, așa că m-am grăbit să îmi aprind o nouă țigară, plănuind nerăbdător o altă ieșire din menghina acestui decor.

Mai târziu auzii o mișcare dincolo de ușă, urmată de un șuierat puternic. Mersei să deschid. În ușă nu se zărea nimic. Doar o lampă chioară, a cărei lumină răzbea din drum până în terasa casei, îmi dezvălui întunericul albastru, ca de fum, al nopții și razele palide printre care sclipeau câțiva fulgi, perindându-se dinaintea ochilor mei.

Plecasem eu, dar depărtarea aceea lăptoasă mă ajunsese din urmă.