Odată! – Emil Gârleanu

Ce frumoase erau zilele de Crăciun odată! Cum așteptam, Doamne, să cadă cele de pe urmă frunze din grădina lui Vodă Sturza, să contenească picăturile reci de ploaie și să se acopere cerul cu nori cenușii, buclați ca lâna, din care aveau să coboare liniștiți, fulgii înfoiați de ninsoare! În ziua când iarna pornea să cearnă puzderie, de sus, știam că se scutură floarea albă a unei primăveri cerești:

– Unde-or fi copacii ceia, mamă?

– Departe, drăguță, tocmai după nori.

Cât ai clipi din ochi, șesul Copoului se învelea în pânză albă de sărbătoare. Toți erau bucuroși; numai grădina lui Vodă, din fața casei noastre, își tremura ramurile ca de frig, – mi se părea că-i tare mâhnită.

Cum venise omătul, cât n-ai gândi venea și Crăciunul.

– Ştii tu ce e mâine? mă întreba mama.

Cum să nu fi știut, dar tăceam, căci îmi răspundea atât de dulce glasul scump, ce parcă-mi aburea fața:

– E Ajunul Crăciunului, puiule. Și mă săruta.

În seara aceea mă culcam devreme. Închideam ochii strânși-strânși, doar voi adormi; dar ei se deschideau cu încetul, se făceau mari, și privirea întâlnea luminița de aur a candelei, din fața pătișorului. Mare ciudă aveam pe candelă în noaptea aceea!

La urma urmei, mă hotăram să stau treaz. Atunci, de după îmbrăcămintea de argint a Sfântului Nicolae, mi se deslușea chipul senin al bătrânului: îmi surâdea, iar cele trei degete împreunate mă binecuvântau…

Adormeam tâziu, târziu…

În Ajun porțile erau lăsate deschise în larg; umblau colindătorii. Mult mi-au mângâiat copilăria glasurile ușoare, subțiri precum clinchetul unor clopoței de argint, ale copilașilor colindători: „Florile dalbe!“

La fiecare rând mă duceam la fereastră, mă lipeam de mama care-mi punea mâna pe cap, cu degetele pe frunte; așa ascultam melodia duioasă ce povestea nașterea Mântuitorului.

Pe colindători îi plăteam eu; le dădeam gologani noi, strălucitori ca jăratecul.

În fundul ogrăzii noastre, într-o căsuță, stăteau mătușa Smaranda, – slugă bătrână, credincioasă; bărbatul ei – moș Toader; și un copilaș, mai de-o vârstă cu mine – Petrache, – îl creșteau de suflet. Cu Petrache răscoleam toată grădina, ridicam omătul cu picioarele de parcă viscolea.

Așa îngrijea și văruia mătușa Smaranda căsuța aceea, că iarna nici nu o deosebeai de nămeții ce se grămădeau într-acolo. Numai pe hogeac flutura, ușor, caierul albăstriu de fum…

Îmi amintesc: era într-un Ajun; privind fumul cum izvora deasupra acoperământului căsuței, mi se făcu dor de Petrache: „Ce-o fi făcând oare?“

– Mamă, hai la mătușa Smaranda.

– Haidem.

Și-a pus mama un șal în spate, a umplut un săculeț cu smochine, stafide, migdale – cu de toate, și am pornit. Parcă-i văd. Mâncau. Din mijlocul măsuței joase se împrăștia mirodenia cimbrului presărat pe friptură. Mătușa Smaranda s-a sculat repede; moș Toader, mai stângaci, a răstunat scăunașul când s-a ridicat; Petrache alergă lângă mine. Nu știu cum, dar și mama era stingherită; se înroșise și nu izbutea să verse pe masă bunătățile din săculeț.

– Mă iertați… Mătușă Smarandă… uite am venit să vă urăm și noi Sărbători fericite.

Și glasul mamei tremură așa cum de multe ori l-am auzit pe urmă. Bătrânii, fără să poată scoate o vorbă, îi sărutară mâinile. Pe Petrache l-am sărutat eu.

Era atâta seninătate în odăița ceea!

……………………………………………………………………………………………

S-a ruinat casa în care am ascultat cele dintâi colinzi, și totuși o văd încă; s-a dărâmat căsuța albă; au murit și bătrânii, și Petrache, și parcă tot îi zăresc la măsuța lor, deasupra căreia flutura mirodenia de cimbru; s-a stins demult surâsul duios, fermecător al mamei, și totuși el e raza care se strecoară până la mine, de-și topește strălucirea în lacrima ce mi-a căzut din ochi. Doar fulgii se cern aievea, liniștiți, ca atunci… Nu se mai aud la fereastră „Florile dalbe“.

(1907)