Poveste cu Mișu – Cîmpean Camelia-Maria

Cu acoperișul pe-o sprânceană ca o cușmă de mocan venit de la munte să schimbe mere roșii și parfumate pe grâul dulce-aurit din satele oltenești, casa lui Mișu se uită de peste drum direct în curtea părinților mei.

Mişu sprijină cu grijă bastonul de uluca scorojită şi alunecă încet pe banca de sub dud. Îşi potrivește piciorul drept cu mâinile şi se lasă pe spate răsuflând uşurat. Gardul vechi icnește scurt şi îi primește povara trupului cu resemnare. Va fi să fie o zi lungă pentru amândoi.

Se prăbuşise cu tot cu schelă pe şantier, acum mai bine de douăzeci de ani, alegându-se cu o pensie mică şi cu un picior inert. Ca să fie treaba treabă, în doi ani i se prăpădise şi nevasta, lăsându-l cu doi copii mici, o casă netencuită pe dinafară şi neracordată la curent electric. La ţară, ca la ţară – mai prin praf vara, mai prin noroaie toamna şi iarna, copiii s-au înălţat şi au prins a lucra cu ziua pe la vecini pentru o strachină de ciorbă şi o cană de lapte.

Mişu se aşază pe bancă, la poartă, în fiecare dimineaţă. Cu ochi de vultur și limbă de viperă, nu scapă nicio secundă din viața ghinioniștilor care locuiesc pe aceeași uliță sau care, cu trebi grabnice și de neamânat, doar trec pe acolo.

Doar ploile şi gerul îl mai gonesc în casă.

Că doar ce avea să facă toată ziua?

Băiatul îi adusese noră tânără, să tot fi avut 16 ani, că nu terminase nici alea opt clase la şcoala din sat. Trebăluia şi ea prin curte şi prin grădina pârloagă, ce se pricepea şi ea. Cine s-o înveţe, că mă-sa bea la întrecere cu bărbaţii la MAT-ul din gura liniei, iar tată… nimeni nu știuse vreodată cu adevărat.

Zăpuşeală mare, bre, mare, nu mai plouase cam de la Paşti şi porumbul striga de sete, iar oamenii căinau strugurii de la viile din câmp – dacă nu plouă curând se zbârcesc şi, la toamnă, canci vin.

Mişu înghiţise în sec, pe furiş… ce-ar mai fi mers o ulcică brumată de vin abia scos de la pivniţă…

E umbră și bine sub dud și … miroase a pâine caldă, hmm, Tanța a lui Garoiu face, că are rând la brânză la capre. Oameni înstăriți, bărbatul contabil la asociație și prieten cu ingineru’ de la Asociație, fata cea mare, Mariana, are magazin în sat, iar cea mică, Petruța, e plecată prin Italia. Trimite bani acasă cu căruța, degeaba zic ei că nu mai merge nici pe acolo…treaba lor, da nu-i frumos să cobească…

– Zi-i bogdaproste, Mișule, că mă grăbesc! Trupeșă ca o lubeniță coaptă, Tanța-i răsărise în față cu mânecile suflecate și cu o cocoace de pâine rotundă și fierbinte învelită în șorț. Hai, ia-o că mi se ard ălelalte!

– Bogdaproste, să-ți primească Dumnezeu! Viorico, vino, fă, încoace!

– Viu, viu, stai ca viu! Viorica scosese limba în direcția lui socru-so, dar se apropiase mânată de mirosul de pâine coaptă. O luase și fugise în casă, să o acopere cu un ștergar, să o țină proaspătă până venea și Mărin de la treabă. Tare ar mai fi mușcat din coaja groasă, dar pâinea se încrudează la mijloc dacă o rupi fierbinte. O învățase mama mea și o poveste, cu o turtiță lăsată la răcit pe fereastră și pe care o mâncase vulpea vicleană:

Eu sunt turtița umflată

din cămară adunată

în cuptor sunt rumenită

pe fereastră sunt răcită

de bunică am fugit

pe bunic l-am păcălit

și în urmă am lăsat

iepurașul urecheat…

ei, povești de adormit copiii…

Mai băgase un cocean sub pirostriile pe care fierbea o ulcică de fasole și își ștersese sudoarea de pe frunte. Cald, Doamne, ce căldură…

Mişu îşi privise nora pe sub gene: toanta asta iar visează la cai verzi pe pereți, ce i-o mai fi umblând prin tărtăcuță de râde singură ca proasta-n păpușoi?

– Mișule, nu-l văzuși pe Viorel al meu să vină de la oraș? Că eu fusei la dada Măriuța la legat via și trebuia să ajungă până acum.

Aurica era vecina din sus de uliță, harnică foc și săritoare, o chemau toți de pe linie la ajutor, la muncile câmpului.

– Ba, fă, Aurico, nu veni. Că doar pe aici trecea și îl vedeam.

Aurica trântise poarta cu ciudă și intrase în casă bodogănind.

Ai, ai de sufletul ășteia, cu așa bărbat. Bea toată ziua, după-aia i se face rău, zace o săptămână în camera bună că-i mai răcoare și când își revine, o ia de la cap. Și ea ține și casa și grădina ei și la dada Măriuța și la dada Finlanda, că ele îi mai dau un ban – doi de pune și ea deoparte. A, uite-l și pe Viorel, de-abia vine, păi da, sigur că se opri la Despan la MAT.

– Dă și tu o țigare, Viorele, că fuseși la oraș!

– Na, mă, na! Pachetul mototolit mai avea doar trei țigări și, iute, să nu vadă celălalt, Mișu luase două și le strecurase în buzunarul de la piept.

Oare cât o fi ceasul, s-o fi făcut zece? Cred că da, că uite vine Fane, băiatul lui Mariana veterinara, ăla de-i șef la poliție la centru. Trece în fiecare zi, pe la zece, pe la mă-sa, că este în drum spre post și îi pune mă-sa ouă, lapte, dovlecei și alea, alea și le ia cu el să le ducă acasă. Salariu – salariu, mâncarea – mâncare de la mama, să tot trăiești, mama ei de viață…

– Să trăiești, nea Mișule! Mai poți, mai poți?

– Trăiești, domn Fane! Mai… Pe la mama, ai?

– Azi nu. Am altă treabă. Mai vorbim!

Auzi, altă treabă. Dacă era ceva auzeam și eu, că doar pe aici trece toată suflarea satului, nu pe malul gârlei. O mai fi mult până fierbe fasolea aia, că mi se făcu foame! Doar de mi-o aduce și mie măcar o bucată de pâine, că s-o fi răcit de-atunci.

Din praful drumului se decupase silueta unui bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum maro, cu cămașă albă cu guler lat pe dedesubt. Se vedea clar că, în ciuda zăpușelii, bărbatul ostenise pentru a arăta cât mai oficial cu putință.

– Unde mergi mă, Paule, așa gătit în miezul zilei? Te însori?

– Bună ziua, Mișule, acasă-i soru-mea, nu văzuși?

– Ba da, e în casă, acu intră că de azi dimineață udă în grădină cu furtunu’. Ai treabă cu ea?

Paul se așezase pe bancă, scosese pachetul de țigări și îl îmbiase. Mișu luase o țigară și o pusese satisfăcut lângă celelalte două. Sărbătoare, nu glumă.

– Nu, Mișule, n-am treabă cu ea. Venii să-mi iau la revedere de la ea și-ți zic acum și ție să rămâi sănătos și să ne vedem cu bine.

– Da unde, păcatele mele, pleci tu așa, ce-re-mo-ni-os? silabisise el mândru nevoie mare. Îl învățaseră nepoții Floricăi din capul liniei, că, de, ea era asistentă și nepoții … deștepți ca ea.

– Îl văzuși pe Fane al lui Mariana? Polițaiul? După mine veni el azi, că i-am dat foc, aseară, lui Nuțu al lui Cocoș, că mi-a furat gâștele și le-a tăiat. Toate, bre, n-a lăsat niciuna. Și l-am stropit cu diluant și i-am dat foc cu bricheta. Muri azi-noapte și nevastă-sa se duse la poliție. Mă duc la dădica, soru-mea, să-i spun și ei și aștept acolo să mă ridice. Hai, să ne vedem sănătoși.

N-a mai fumat Mișu de atunci. Au rămas țigările pe masa din odaie. S-a scuturat tutunul din ele și le-a aruncat, târziu, Viorica. Era gravidă și nu suporta mirosul. Pentru Mișu, fumul țigărilor se va împleti întotdeauna cu imaginea a doi bătrâni, stând la poartă, plângând amarnic soarta fratelui care, orbit de furie și de alcool, a schimbat viața unor gâște cu viața unui om.