Președintele ales de ploaie – Dorin Gîrbea

Era o zi splendidă pentru alegeri, adică ploua. Nu orice fel de ploaie, ci o ploaie temeinică, fermă — genul de răpăială încadrabilă de știriști la categoria apocaliptice —, însoțită de fulgere care semănau suspect de mult cu hărțile electorale și de stropi mari, care purtau la vale afișe mototolite ale candidaților, împinse de un vânt aiurit, ca ideile unui consilier de imagine într-o campanie disperată. Străzile erau pustii, dar rețelele se umpluseră de păreri. Țara vota, dar nu știa ce. Nimeni nu știa exact cine candida, nici măcar toți candidații.

Cauza era că, după legea electorală nouă, mai permisivă, un candidat se retrăgea din cursă la fiecare două zile, de obicei după o vizită neanunțată a unui unchi misterios care mormăia „Nu-i momentul tău” și îi dădea o cutie cu sardine – semnalul universal al renunțării politice.

În ciuda acestor dispariții programate, lista rămânea constantă la doisprezece candidați. De fiecare dată când cineva se retrăgea, apărea altul, ca moliile în dulapul cu costume de campanie.

Uneori apăreau doi și trebuia să tragă la sorți care rămâne, fiindcă treisprezece aduce ghinion și așa ceva am tot avut. Exista bănuiala că unul dintre candidați se tot deghiza și reintra în cursă sub alt nume. Sau sub altă specie.

La biroul electoral central, un funcționar centralizator cu față de șobolan, ochelari groși și palton de lână (avea accente franțuzești când mormăia și gusturi estetice îndoielnice) verifica listele. Numele său era Victor-Henri Àbientôt, fusese odinioară consilier de strategie la o campanie municipală în Lyon, dar emigrase în România pentru diversitate alimentară și oportunități în domeniul buletinelor meteo.

Pe liste figurau următorii candidați:

1. Generalul Fitzwilliam Popescu, fost bărbier la penitenciarul Rahova și autorul manifestului „Ordine și freză pentru toți”. Generalul Popescu promitea ordine și disciplină – două lucruri pe care niciodată nu le regăsea în propriul discurs. Punctul său forte era că vorbea puțin și gesticula mult, de parcă electoratul ar fi înțeles mai bine ideile dacă erau fluturate în aer cu palma deschisă.
2. Marianne Luminița Diaconu, influenceră de succes cu 2,5M followerși pe TakTik, cunoscută pentru live-urile ei despre detoxifiere spirituală și cum să alegi un partid în funcție de ascendent sau descendență. Candida candidată promitea să transforme Parlamentul într-un studio de live-stream, cu filtre, giveaways și un ring light profesional în locul candelabrului principal. Spunea des „vibe pozitiv” și „o Românie estetică” și avea în program o „digitalizare cu suflet”, deși nu era clar al cui.
3. Un iaurt bio în ambalaj reciclabil, propus de Partidul Consumului Curat, care susținea că e singurul candidat cu adevărat probiotic. Iaurtul bio nu avea nimic de zis, dar tocmai asta era atractiv la el: tăcerea sa era percepută ca profundă. În dezbateri, cel puțin nu întrerupea pe nimeni. Avea un grup de susținători numit „Cultul Lactat”, care credea că prin fermentare vine înțelepciunea.
4. Cornel Grijuliu, omul simplu, pensionat timpuriu din motive absconse, cu o colecție de pisici turbate, o pasiune nedefinită pentru compost și un certificat de bun-simț, laminat și agățat de gât. Nea Grijuliu era singurul candidat care promitea să nu promită nimic. Campania sa se desfășura în piețe, pe bănci de lemn, unde le povestea oamenilor ce flori cresc cel mai bine în pământ de compost sau îi bătea la șah. Părea sincer sau, cel puțin, accesibil și bun vorbitor.
5. Silvian „Laser” Mătase, om de afaceri cu o firmă de import-export de lozinci patriotice. Motto-ul lui era: „Trăiască viitorul, jos gravitația!” Echipa lui începuse să tipărească lozinci pe role de hârtie igienică, „pentru că mesajele trebuie să ajungă acolo unde contează.” Cele mai populare erau: „Trăiască viitorul în rate!” și „Sus optimismul!”
6. Doamna S. Tanti de la parter, candidată independentă, dependentă de cafea tare și de rețeaua informativă informală a scării C. Candidata se baza pe datele sustrase din computerul contabilei asociațiilor de locatari din zonă. Avea liste cu datornicii la întreținere, cu vecinii care nu salută și cu tinerii care miros a libertate și nu numai. Promitea că, odată aleasă, va interzice sâmbetele cu bormașină și va lăsa lifturile doar pentru oameni „cinstiți și fără papuci uzi”.
7. Robotul Vasile, produs de un start-up sponsorizat de Uniunea Europeană era programat să spună „Nu promit nimic, dar voi livra tot” și să recite Constituția în ritm iambic forțat. Alternativ, robotul avea opțiunea să declare „Voi livra tot ce nu am promis.” Într-o emisiune, a suferit un reboot spontan și a recitat integral preambulul Constituției în klingoniană. Publicul a aplaudat. Jumătate din admirație, jumătate din confuzie.
8. Leopold „Anonimul”, un om cu o mască de faianță, o voce de GPS și o identitate care schimba culoarea în funcție de umiditate. Anonimul apărea doar noaptea, în spoturi alb-negru, vorbind cu o voce de GPS de împrumut, incapabilă de inflexiuni inteligibile. Nu spunea niciodată ce voia, dar tot mai mulți cetățeni se declarau încântați de lipsa lui de program. „Mai bine nimic decât ceva rău”, devenise sloganul de facto al fanilor săi.
9. Colonelul în rezervă, care își schimba numele în fiecare lună. În ianuarie era Ionică. În aprilie – Apolodor. În noiembrie devenea pur și simplu „Nimeni”. În mai, mai vedem. Colonelul avea o campanie militarizată. Vorbea în coduri și avea în program „activarea cetățeniei de luptă”. Nimeni nu înțelesese ce însemna formularea, dar afișele lui erau laminate și rezistente la intemperii și coroziune chimică.
10. Clopotarul Gh. G. Ghiță, care promitea iluminare fiscală și un TVA preferențial pentru tămâie, apărea la dezbateri cu un cățel și un clopoțel. Îmbina ortodoxia cu reducerile fiscale. Loialii lui se salutau cu „Amin și TVA redus!” și visau la scutiri de impozit pentru suflete curate.
11. Ionuț Stinghie, băiatul cu livrările de la farmacie, sprijinit de sindicatul șoferilor de scuter și de o petiție care începea cu „Mereu am zis că e băiat bun”. Stinghie avea o campanie făcută din stickere de pe pungi. Se semna simplu: „Cu mine vine tratamentul!” și promitea transport gratuit al speranței electorale.
12. Candidatul-fantomă apărea doar la emisiunile de noapte, dar avea o carismă spectrală. Unii ziceau că era doar un ecou prelucrat digital al unui fost președinte. Fantoma nu apărea nicăieri în persoană, ci doar ca zgomot de fond în emisiuni culturale și erori de imagine la publicitatea deșănțată din televizoare. Unii spuneau că, dacă te uiți fix la ecran și clipești în ritm de 3-1-2, îți apare programul lui electoral în subconștient. 

Toți aceștia, și poate câțiva în plus care stăteau în rezervă în caz că plouă prea tare, erau pe buletinele de vot, care, din spirit generos de economie, se retipăreau odată la trei zile. Excepție făceau buletinele tipărite marțea, înainte de ploaia acidă de miercuri care a topit niște urne și două idei politice fragile.

Fiecare candidat avea o platformă electorală. Adică o pagină Word cu font Comic Saint-Saëns Șerif, titlul „MY ROMÂNIA MEA” și poze neclare cu floricele, tractoare, și uneori un copil cu pară-n mână și privire caldă, ca într-o imagine regizată special pentru optimism electoral. Unele platforme erau atât de confuze încât păreau traduse dintr-o limbă extraterestră cu Google Translate și revizuite de o maimuță plictisită.

Lozincile erau lipite pretutindeni, vădind părtinirea față de un candidat și nepăsarea față de alții:

„Bubuie economia, să închidem farmacia!” (corectat cu marker negru: „Bubuie mintea ta de prost!”)

„Trăiască incertitudinea!”

„Votează viitorul, nu-l întreba!”

„Orice altceva decât ce-a fost, dar nu chiar ce e!”

Bannerele electorale erau atârnate peste semne de circulație, balcoane și chiar peste guri de canal. Se spunea că dacă scapi involuntar în canal un pliant cu mesajul „România merită mai mult”, ți se îndeplinește o dorință. De obicei, dorința era „Să nu iasă ăla de care îmi e frică.”

***

Serviciile veghează. Uneori prea mult. România era, la nivel declarativ, o țară democratică. În realitate, părea o țară în care democrația poartă perucă, ochelari de soare și o atitudine suspect de relaxată pentru cineva aflat sub supraveghere continuă. Serviciile secrete vegheau. Și când nu vegheau, monitorizau. Iar când nu monitorizau, își făceau grătare în curtea instituției cu bani de drone de la partenerii străini. Ori după grătare vine relaxarea, așa cum, în stagiul militar, după veghe vine somnul.

SRI4/2-ul negase public orice implicare în alegeri, în timp ce livrase – printr-o coincidență suspect de bine organizată – 30.000 de pliante electorale în blocuri cu lifturi defecte. „Nu a fost intenționat”, a declarat un purtător de cuvânt cu un zâmbet care spunea evident „Ba da”.

CIA trimisese un consilier strategic care pretindea că e paznic la o școală generală din Fetești. Avea o geacă inscripționată cu „SECURITATE” și carnet de note fals în buzunar. DGSE-ul francez, mai subtil, fusese prins încercând să obțină voturi în schimbul parfumului și a revistei „Le Point” cu pagini lipsă.

Mossad-ul venise din curiozitate. Și dintr-o pasiune inexplicabilă pentru gogoșile electorale cu gem de trandafir. Contribuția lor oficială: un set de 27 de întrebări pentru candidați, din care doar două erau în limba română.

Europenii, mereu practici, trimiseseră o broșură în format PDF neaccesibil și o aplicație care crăpa când deschideai harta. Bruxelles-ul considera că alegerile din România erau „o oportunitate excelentă de a observa democrația în stare de fermentare”.

Toți aveau propriii lor candidați, propriii lor sondori și propriii lor algoritmi de influențat opinia publică. Dar toți susțineau, solemn, că nu se implică. Un reporter a întrebat odată:

— Bun, dar de ce v-au văzut cetățenii împărțind pliante în Piața Victoriei?

— Nu eram noi, a zis purtătorul de cuvânt al serviciilor. Era un experiment social cu gemeni digitali.

Și l-au crezut.

În general, intervențiile serviciilor nu se vedeau, dar se simțeau: sondaje care se schimbau în timp ce le citeai, candidați care păreau deconectați de la o rețea invizibilă, preoți care predicau în versuri de cod Morse și cetățeni care începeau să simtă că sunt urmăriți de câte o cameră chiar și în propria minte.

Un aforism popular apărut în popor zicea: „Dacă nu știi pe cine ai votat, înseamnă că ai făcut bine. Dacă știi, înseamnă că ești urmărit. Dacă n-ai votat, ești pe listă oricum.”

Singura instituție onestă rămăsese Asociația Nevăzuților Politici, care trimisese o scrisoare deschisă: „Nu vedem, dar simțim că ceva pute.”

Într-o lume controlată din umbră de umbre care au la rândul lor umbra altcuiva, campania electorală nu era un joc de noroc. Era ruletă rusească cu bile de plastic, în care câștiga cine scăpa de întrebare.

Toate ca toate, dar apăruse o problemă: sistemul informatic voia doar să anunțe vremea. VOT-OMETRUL 3000 fusese creat într-un parteneriat public-privat între Ministerul Digitalizării și un club de meteorologi pensionari din Cugir — un sistem plătit din fonduri nerambursabile, acordate cuiva care oricum nu avea de gând să le ramburseze. Oficial, era cel mai avansat sistem de numărare a voturilor din Europa de Est. Neoficial, era o aplicație meteo camuflată sub o interfață cu butoane gri, inspirată din Windows 95 și prost tradusă cu ajutorul unui curs de engleză la distanță.

Ideea inițială fusese simplă: să conecteze secțiile de votare cu serverele centrale în timp real. Ca măsură de siguranță, niște șefi puși politic — că altceva nu aveau — au decis să împlânte preventiv umbrele nedeschise în fiecare dulap de server, pe principiul că paza bună trece… ce trece ea. Au declarat în acte că au făcut implementări tehnologice și, ca recompensă, și-au acordat niște prime generoase. Apoi cineva a spus „dar dacă tot suntem conectați, să legăm și prognoza meteo”. Și așa s-a ajuns la stadiul următor.

Softul avea o personalitate ciudată. Uneori ignora complet anumite localități. Alteori voturile dispăreau în nori. La propriu: într-o zi de vânt în Caracal, toate voturile au fost atribuite unei „perturbări atmosferice cu front ideologic”.

Când ploua torențial, voturile lui Cornel Grijuliu creșteau brusc. Dacă era înnorat, iaurtul bio devenea favorit. Grindina aducea un avans semnificativ generalului Popescu. Maria Luminița avea cele mai multe voturi când era senin și se difuza o reclamă la gloss.

Operatorii de la secții nu mai înțelegeau nimic. Când au cerut instrucțiuni clare, au primit un manual PDF de 427 de pagini în limbaj RAW, plin de termeni precum „cumulus electoral”, „umiditate decizională” și „furtună de scoruri preliminare”.

Pe ecranele de monitorizare, cifrele se mișcau ca la bursă. Într-un moment glorios, VOT-OMETRUL a confundat o tornadă cu o candidatură independentă și i-a atribuit acesteia 11% din voturi în Vaslui. Când s-a încercat corectarea, sistemul a blocat contul de administrator și a afișat un mesaj în japoneză: 「風が決めます」— „Vântul decide”. N-a comentat nimeni.

Interfața de utilizare avea trei butoane: „PREDARE”, „RESETEAZĂ” și „POATE”. Nimeni nu știa ce face „POATE”. Dar era cel mai folosit.

După două zile de testare, Comisia Electorală declarase cu seninătate: „Sistemul funcționează perfect. Doar că uneori nu. Votul este sigur, secret și, într-o oarecare măsură, metafizic.”

La conferința de presă, un jurnalist novice a întrebat:

— De ce softul arată vremea în loc de rezultate?

— Pentru că asta e singura certitudine, a răspuns președintele comisiei. Apoi s-a uitat pe geam și a adăugat: „Deși nici ploaia nu mai e ce-a fost…”

***

A venit ora 21:00. Ora sfântă. Cea de la care lumea așteaptă Adevărul, de parcă Adevărul n-ar fi fugit din țară de vreo două mandate și nu s-ar mai uita și-napoi. Televizoarele bubuiau, aplicațiile tremurau, iar Facebook-ul se umpluse de oameni care postau: „Să vedem ce spun exit-pollurile, ca să știm cu cine ne certăm mâine.”

În studioul TVN24/7mici, prezentatorul Pavel Pecingine își ajusta bretonul care semăna cu o frunză de praz obosit și își învârtea pixul între degete cu dexteritatea unui magician care făcea iluzii contabile. Avea un zâmbet lat, asimetric, și o carismă de comisar sovietic reconvertit în star media. Vocea lui, când rostea „ROMÂNIA VOTEAZĂ”, vibra ca o drujbă pe lemn ud.

— Bună seara, stimabil popor! iată că am ajuns din nou aici, între scaunul democrației și masa tăcerii, pentru a vă anunța ce n-aveați chef să auziți: rezultatele preliminare ale votului!

În spatele lui, un ecran masiv afișa hărți care se mișcau singure. Uneori apărea județul Dâmbovița de două ori, alteori dispărea Moldova și în locul ei apărea Islanda. Nimeni nu comenta. Era tehnologie modernă, compatibilă cu vinul de buturugă.

— Locul întâi, dragii mei: Gică Lobodă, mijlocaș ofensiv la Avântul Dâlga, 30,1%! — a tunat Pecingine, cu intonația unui arhanghel care tocmai a aflat scorul de la pariuri. Pe locul doi, la egalitate perfectă: Mihăiță Z. Mureșan, brancardier la morga județeană din Vaslui, 30,1%. Un om simplu, cu șorț pătat și privirea unui funcționar public care a văzut prea multe… și le-a băgat în congelator. Pe locurile următoare, în ordine aproximativă: un iaurt, o doamnă care nu mai știe de ce candidează, robotul Vasile (care între timp făcuse update de firmware și începuse să recite din Luceafărul) și Candidatul-Fantomă, care obținuse 9% în Cluj pentru că fusese confundat cu o instalație de artă contemporană.

Reacțiile n-au întârziat. Pe TakTik explodase dansul „Votează un brancardier”, în care tineri îmbrăcați în halate mimau transportul urnelor în ritm de trap. Facebook-ul era divizat: unii cereau reluarea alegerilor, alții să se refacă recensământul, iar o parte importantă a populației cerea demisia lui Pecingine pentru că i se reflecta fruntea prea tare în cameră.

Pecingine a încheiat emisiunea cu filozofie de șanț duminical: „În concluzie, stimați telespectatori, țara a ales. Nu știm ce, dar a ales. Și, vorba poporului: mai bine un fotbalist viu decât un politician competent.”

Pe fundal, pe ecran, rulau două lozinci intercalate:

„SCHIMBAREA VINE DE LA MORGĂ”

„DÂLGA E NOUL CENTRU AL LUMII”

Urma noaptea lungă a numărătorilor, a acuzațiilor, a toasturilor și a renunțărilor la cetățenie. Dar în acel moment, Pavel Pecingine părea că pusese capacul final pe o cutie deja plină cu glume, promisiuni și candidaturi expirate.

La nici două minute după ce Pavel Pecingine a părăsit platoul dedicându-se conținutului unei comenzi cu șaorme cu de toate, rețelele sociale au intrat în starea națională de urgență a exprimării.

Pe TakTik, hashtagul #BrancardierPreședinte devenise viral în 47 de țări, inclusiv în două care nu recunoșteau alegerile din România și una care nu avea internet, dar avea păreri.

Influencerii de top, înspăimântați că ar putea rata trendul, și-au schimbat instant opiniile. Dimineață spuneau că țara trebuie să aleagă stabilitate. La prânz cereau revoluție. Seara, dansau îmbrăcați în halate albe, aruncând urne fictive și imitând dezghețarea democrației la cuptorul cu microunde.

Pe Facebook, părerile erau împărțite, multiplicate, repostate cu furie și comentate în versuri pasiv-agresive. Se formaseră deja tabere:

Grupul „Morgă, dar cu suflet” susținea că Mihăiță Z. e simbolul României reale: modestă, eficientă și cu uși automate care scârțâie.

Grupul dinamic „Avântul Dâlga Forever” cerea ca meciurile de fotbal să înlocuiască ședințele de guvern.

Grupul „STOP IAURTULUI FALȘ” denunța o conspirație globală a probioticelor.

Grupul „Robotul Vasile 2025” cerea rebootul complet al întregului sistem democratic.

Postările păreau scrise sub influența unei combinații letale de indignare, ironie și ceai de tei cu rom.

Un utilizator spunea: „Dacă un brancardier poate deveni președinte, atunci și eu pot fi astronaut. Sau cel puțin consilier.”

Altul răspundea: „Dacă Gică a marcat 2 goluri în meciul cu Budeștiul, poate marca și în politică. Goluri legislative aveam oricum.”

Emisiunile de știri intrau în bucle de reluări. Se analizau fiecare ridicare de sprânceană a candidatului Cornel Grijuliu și fiecare bâlbă a robotului Vasile, care între timp fusese declarat „viitorul digital al sincerității românești”.

Pe toate canalele, graficele zbârnâiau: săgeți roșii, linii albastre, curbe galbene care reprezentau „încrederea poporului”. La o televiziune renumită, încrederea scădea când moderatorul tușea. La alta, creștea când se făcea pauză de publicitate.

Un post a difuzat accidental prognoza meteo în loc de analiza votului. Publicul a considerat că ploaia din est era o metaforă pentru speranța națională a unora.

Un expert în comunicare a concluzionat: „Nu știm cine a câștigat, dar știm sigur că ne vom certa despre asta în următorii patru ani.”

În acel vârtej de meme-uri, editoriale și știri false mai bune decât cele reale, un refren se repeta în comentarii: „Țara se trezește din somn, direct în comă profundă de entuziasm!”

***

Ceremonia de învestire era organizată în clădirea Palatului Democratic Temporar, o structură inaugurată cu două zile înainte și deja suspectată de mucegai instituțional. Fusese aleasă sala „Simbol Național”, denumită astfel pentru că avea acustică proastă, tavan neterminat și ploua prin colțul cu drapelul. Nici măcar ploaia nu mai respecta simbolurile.

Cornel Grijuliu, noul președinte, apărea pentru prima dată în costum. Din nefericire, era costumul lui de absolvire din 1999, ușor scorojit și cu nasturii în grevă. Totuși, purta o insignă improvizată – o broșă cu pisică turbată – ca simbol al unității și vigilenței.

— Ce simțiți? a întrebat un reporter, în timp ce Nea Cornel urca treptele ca un om pe care-l urcă responsabilitatea, dar îl trage jos lombosciatica.

— O presiune atmosferică mare și o emoție mică. Dar constantă, a răspuns Nea Cornel, încercând să zâmbească fără să i se dezlipească gulerul.

Lângă tribună, un câine vagabond cu blana udă și privirea senină părea mai pregătit să conducă țara decât majoritatea cabinetelor din ultimii zece ani. Se lipise de alesul Grijuliu cu o zi înainte și refuza să plece, mormăind din când în când „Vuv!” într-un mod care părea a aproba orice decizie politică.

Ploaia bătea ritmic în tavan, ca o orchestră de picături în tonalitate minoră. La fiecare strop mai zdravăn, microfonul scârțâia a adevăr nespus. Și totuși, ceremonia mergea înainte.

Nea Cornel a pus mâna pe constituție (o ediție broșată, umezită, cu colțurile încovoiate și sublinieri făcute cu pixul roșu) și a rostit după bilețelul primit de la nevastă: „Jur să fiu un cetățean model, să iubesc animalele, clima, copiii altora și responsabilitățile proprii. Să nu mint, decât accidental și doar în interesul păcii interioare naționale. Jur că dacă greșesc, s-o fac cu bun-simț.”

Publicul, format din rude, pisici de partid și patru susținători care credeau că sunt la deschiderea unui nou supermarket, a aplaudat sincer, dar cu moderație – pentru că băncile erau ude.

În acel moment, Cornel Grijuliu a leșinat. Nu simbolic. Cu totul. Uitase să-și ia pastilele. A fost preluat de un brancardier – Mihăiță Z. Mureșan însuși – care, în virtutea procentelor sale, conspira să preia temporar conducerea până ce Cornel și-ar reveni după un ceai cald și două palme binevoitoare.

Câinele s-a urcat la tribună și a privit mulțimea. Nimeni nu a îndrăznit să-l oprească. În acea zi, democrația se plimba desculță prin baltă, iar toți eram prea uzi ca să mai comentăm.

Cornel Grijuliu n-a rezistat. Nu emoției. Nu funcției. Ci unei combinații letale de gripă netratată, promisiuni neținute și un salam suspect servit la masa oficială. Știrile au titrat:

„Cornel sucombă – România își pierde pisica vigilentă.”

Constituția, cu colțurile ei încovoiate, nu se lăsase mai prejos. Prevedea clar: în lipsa președintelui ales, președintele Senatului devine președinte interimar, cu puteri depline și responsabilitate zero. Așadar, domnul Aurelian Ciuciurel – un om cu trei doctorate și zero opinii – a preluat funcția.

În primul discurs, cu o voce care suna ca un fax blocat, Aurelian a anunțat:

„Dragi cetățeni, mergem înainte. Spre ce, nu știm. Dar mergem. Poate că n-o să mai plouă. Poate serverele rezistă. Poate că hakerii dorm. Poate iese al nostru, dacă știm la timp care e ăla.”

Țara a oftat. Un oftat lung, colectiv, masiv, care a făcut să tremure câteva vitrine din magazinele abandonate din centrul capitalei. Bugetul național era epuizat. Mai rămăseseră bani doar pentru pensii speciale, sejururi parlamentare în Dubai (o destinație exclusivistă pentru delegații pierdute), upgrade-uri estetice pentru birourile unde nu se muncea oricum.

Alegerile următoare fuseseră anunțate pentru „data X”, care urma să fie stabilită după consultarea oracolului bugetar și a prognozei meteo.

Sloganul neoficial al noii administrații devenise: „România rezistă! Nu știm la ce, dar rezistă.”

Și undeva, într-un colț de ecran, câinele vagabond privea în continuare spre viitor. Lătră o dată. Se uită în sus. Și da… începea din nou să plouă.