Ouăle și patriarhul – Alexandru Sahia

În unsprezece rânduri, mănăstirea a fost cuprinsă de panică în proporții catastrofale. Din zori, tot corpul administrativ, în frunte cu părintele stareț sudălmuia, urma ordine nemaiauzite, inspectând chiliile, grajdurile, cimitirele.

În unsprezece rânduri, mănăstirea s-a transformat într-o adevărată cazarmă, sub teroarea inspecției. În unsprezece rânduri, s-au văruit parii de pe marginea drumului, s-au schimbat fețele de mese din biserică, s-au smuls buruienile, s-a curățat în grajduri și cimitire, s-a gătit mâncare grasă.

Și tot în unsprezece rânduri, cei o sută și ceva de părinți și frați au stat grămadă până la disperare, în poarta mânăstirii, așteptându-și stăpânul. Ah! dar cel mai nenorocit dintre noi a fost tot părintele Pantelimon, care, tot în unsprezece rânduri, a stat cocoțat în vârful clopotniței, înfășurat în frânghie, cu ochii scurși pe drumul orașului. El avea să dea întâiul semnal, vestind mănăstirea prin tragere de clopot.

Dar în unsprezece rânduri, pregătirile noastre au fost zadarnice, însă părinții cei mai bătrâni au luat amânarea inspecției patriarhului drept încercare de la Dumnezeu. „Are să vină, nu vă speriați. De când îl știm, pă chestia bugetului a venit întotdeauna. Așa că… liniștiți-vă!“ spuneau părinții.

De acolo, din vârful clopotniței lui, părintele Pantelimon a văzut pe șoseaua orașului o mașină lucioasă, asemenea unei cutii negre, venind vertiginos. El s-a desfășurat de frânghie și, înnebunit cu totul, a început să țipe prin gratiile clopotniței:

– Vine, vine înalt preasfântul, vine patriarhul, are steagul țării.

Noi, cei o sută și ceva de părinți și frați, ne-am mișcat deodată, cuprinși de fiori.

– Ce faci, Pantelimoane?! a urlat părintele stareț. Trage clopotul, trage clopotul!

Însă ava Pantelimon țipa mai departe, aproape înnebunit:

– Vine patriarhul, vine, are steagul țării!

Robust și veșnic cu mintea limpede, dar suficient de lingușitor, părintele Chiril a sărit el în clopotniță și deodată clopotul a început să sune ca aproape de spargere.

Un „Lincoln“ elegant, fără pic de zgomot, a stopat în fața noastră, speriați asemenea unor vite sălbatice.

Ava Elinach a dat semnalul cântecului „Pre stăpânul nostru“ – cântec învățat de noi cu atâta trudă.

Și deodată, din cele o sută și ceva de voci disperate, au izbucnit pe propria lor socoteală notele cele mai bizare.

A fost cel mai tragic cântec pe care l-am auzit vreodată.

Dar înalt preasfântul patriarh nu ne-a privit deloc. A coborât din mașină mai mândru decât un împărat, intrând în biserică.

Noi am îngenuncheat umili,, însă n-am înțeles toți că în clipa îngenunchierii încetează cântecul și, din această cauză, corul a fost susținut numai de câteva voci stinghere, îngenuncheate și ele în grămada cea mare a călugărilor.

– În biserică, fugiți în biserică, e stăpânul singur! Ce stați aici îngenunchiați ca niște tâmpiți?! a scrâșnit părintele stareț.

Ne-am ridicat de jos și am dat buzna în biserică.

În strana patriarhală, absent de la orice, stă înalt preasfântul stăpân.

S-a început slujba. Și slujba s-a tărăgănat apăsătoare, cu goluri mari, cu glasuri false, cu stângăcii strigătoare la cer.

A urmat tăcere, tăcere adâncă.

Înalt preasfântul patriarh s-a ridicat pe propriile lui picioare și a vorbit:

– Apăi văd că toate merg aproape bine. Dar bugetul merge strună. Cinste părintelui stareț și fratelui econom, care au ridicat într-un an bugetul de la un milion la cinci milioane!

Asta înseamnă, pe limba noastră călugărească, hărnici și smerenie. În urmă, a ieșit în curtea mânăstirii. Noi cei o sută și ceva de călugări am îngenunchiat în jurul lui. Și cum stam așa, în patru labe, am ridicat ochii spre stăpân. Eu aveam atunci sticla ochelarului drept aburită iar gheata piciorului stâng crăpată cât gura chitului lui Iona. Ochiul stâng a privit diagonal gheata spartă. Pe stăpân nu l-am mai privit. Știu că m-a împins cineva, cu capul înainte, în anteriile patriarhului. Jur, n-am sărutat. Am văzut în schimb, în timpul acela, pe părintele Ghelasie, beat cu adevărat, cum îi tremurau buzele în anteriile stăpânului. Am putut să văd lucrul acesta pentru că și capul meu și capul părintelui Ghelasie au intrat în aceeași clipă în vesmântăria sfântă.

Și inspecția s-a sfârșit așa: ne-am masat din nou în fața mănăstirii. Părintele Elinach, cu ochii tot atât de speriați, a dat tonul la „Pre stăpânul nostru“, iar noi, părinții și frații, am articulat tot atât de tâmpiți. De sus, părintele Chiril a tras clopotul înnebunit.

Toate acestea s-au petrecut când printre noi a trecut înalt preasfântul stăpân, țeapăn și absent.

În urmă, am mirosit cu o bucurie rară fumul benzinii, iar câțiva călugări au mângâiat, minunându-se, semnele imprimate de cauciucul roților în pământ; le credeau sfinte.

 

Cinci săptămâni după inspecția făcută de înalt preasfântul stăpân, în mănăstire s-a produs o nouă panică. De la Patriarhie a sosit o circulară.

Cu această hârtie în mână, acoperită cu zeci de peceți, părintele stareț alerga de colo-colo, fără astâmpăr.

Călugării au început să se strângă unul câte unul, făcând roată mare în jurul starețului care agita hârtia cu pricina. Și, după ce s-au adunat aproape toți, a început să vorbească:

– Părinților și fraților, lucrurile nu stau așa de îngerește. Am putea spune că diavolește, da, dar îngerește nu. (Mai mult de jumătatea adunării și-a făcut cruce.) Iată de ce. În inspecțiunea trecută, înalt preasfântul stăpân a ajuns la judecata, care pentru noi înseamnă că suntem mai mult trântori decât harnici. Și atunci înalt nostru stăpân, ca să curme lenevia noastră, ne dă ordine în această hârtie ca să meargă unul din mănăstire, care să aducă ouă de-ale înalt preasfinției sale și noi, călugării cu toții, să avem grijă să le clocim.

Dar părinții n-au înțeles; ei au holbat ochii mari și-am simțit cum ne împingem unul în altul, cu totul nedumiriți.

Părintele Inocențiu a întrebat chiar:

– Prea cuvioase starețe, nu te supăra, părinții nu înțeleg. Cum să clocim noi, călugării, ouăle marelui nostru stăpân? Și, la adicătelea, pentru ce?

Cei o sută și ceva de călugări au mormăit ceva. Aprobau pe Inocențiu.

Părintele stareț a încruntat din sprâncene și a glăsuit:

– Uitați, părinților, despre ce este vorba. Înalt preasfântul stăpân, în viața lui, a fost prin străinătăți. Într-o țară foarte depărtată, a văzut găini mari, aproape cât un prunc. A luat ouă de acolo, și acum vrea să le împartă la toate stărețiile pentru ca, în câțiva ani de zile, mânăstirile să fie pline de găini mari cât jumătatea omului. Și la mânăstirile de maici, și nouă, ne dă câte șaptesprezece ouă. S-a înțeles, părinților?

Părinții au răspuns cu jumătate de glas „da“, însă în sufletul lor se născuse un mare semn de întrebare. Ce rost și-or fi având găinile cât pruncul aici, în schimnicia noastră? Dară niciunul n-a avut curajul să spună ceva.

Părintele stareț a glăsuit din nou:

– Părinților și fraților, lucrul greu vine acum! Cine se simte în stare să meargă la Patriarhie să aducă ouăle înaltului stăpân?

Părinții au tăcut cu toții, plecându-și capetele.

– Cum, carevasăzică, asta înseamnă că nimeni? Așa vă iubiți stăpânul? Fă bine și ieși înainte, frate Andrei. Hai, mai repede!

Lung, nesfârșit de lung, fratele Andrei, aprins la față, s-a apropiat. Călugării s-au dat în lături, făcând cercul larg.

– Ai să mergi la Patriarhie. Îți dau o coșniță. Părinte Nectarie, fugi la mine și adu coșnița nouă. Ajuns acolo, are să ți se înnumere șaptesprezece ouă. Frate Andrei, uită-te în ochii mei. Te-am ales pe frăția ta pentru că te știu cel mai smerit din mănăstire. La întoarcere n-ai să iei nici trăsură, nici tramvai, nimic. Din Dealul Patriarhiei, cu coșnița în mână, ai să cobori domol, ferindu-te de mireni. Un ou spart, frate Andrei, care ești cel mai smerit, ar aduce peste mănăstirea noastră mânia stăpânului.

– Eu aș fi de părere – vorbi părintele Timoftei – să meargă părintele Nicodim. E mai lesnicios în lume.

– Da’ de ce nu te duci cuvioșia ta? Se repezi ava Nicodim, iute la mânie. Du-te cuvioșia ta, care minți că cunoști pă patriarh și visezi pe Hristos în fiecare noapte. Nu ți-e rușine să-ți fie!

– Să nu se amestece nimeni. Eu știu de fac.

Și părintele stareț continuă:

– Frate Andrei, încă o dată, Domnul ți-a dat picioarele, pe ele să vii.

Fratele Andrei, alb la față de data aceasta, cuprins de un cutremur ușor, a sărutat mâna starețului, și-a făcut semnul crucii și, întovărășit de coșniță, a plecat.

Cei lăsați au urmărit cu inimile strânse  pe fratele lung, care, în spate cu o coșniță albă, mergea să aducă ouăle patriarhului.

– Dumnezeu să mă bată – a vorbit ava Nectarie către Nazarie, când gașca s-a spart – însă eu tot nu înțeleg povestea asta cu ouăle stăpânului.

– Nu mai păcătui cu gândul. Avem să vedem și minunea asta când le-o aduce în mănăstire. Dar auzi, cinstite părinte, sunt mari cât capul de copil! Să fie adevărat?

 

Către seară, părinții au început să se adune pâlcuri-pâlcuri. Așteptau. Dar fratele Andrei întârzia.

– O fi oprit la vreun han să doarmă acolo în noaptea asta, vorbi un părinte hodorogit cu totul.

– Taci, părinte, nu mai spune așa ceva. Păi, i le fură. Când or vedea mirenii ouă așa mari și-or auzi că sunt și-ale patriarhului, i le fură fără zăbavă. Doamne ferește, nu mai vorbi așa!

Își făcu semnul crucii.

Dar un părinte a început să strige:

– Vine, vine Andrei cu ouăle!

Dintr-o dată, pe drumul care duce la porțile mănăstirii, s-a făcut o înșiruire neagră, cu sau fără potcapiuri. Călugării alergau întru întâmpinarea fratelui…

Departe, pe șoseaua de țară, întovărășită de miriștea arsă. Cu soarele în spate, care se stingea în apus, fratele Andrei, cel mai smerit dintre călugări și frați, înainta domol, plecat într-o parte, tras de coșnița cea albă, plină de ouă.

Dar părinții au pornit și pe șosea, mânați de nerăbdare.

– Blagoslovește, frate Andrei! au strigat cu toții la întâmpinare. Cum sunt ouăle? Le-ai adus?

– Ouă, a oftat fratele, sfârșit cu totul, uitând să mai răspundă blagosloveniei.

În urmă alerga și starețul. Fără să spună un cuvânt, a luat coșnița din mâna fratelui Andrei. Călugării s-au împins peste el.

– În lături! Ce-ați înnebunit? Așteptați!

Și a sărit cu coșnița șanțul șoselei, în câmp.

Starețul a început să caute în coșniță. Deodată și-a întrerupt căutarea, s-a îndreptat de mijloc, cu privirea rătăcită, galben la față:

– Părinților, fraților, frate Andrei… s-au spart ouăle patriarhului!

Și starețul a înălțat deasupra capetelor două ouă crăpate, din care se scurgea albușul.

Gurile au amuțit. Fratele Andrei, alb, a început să se deșire mai mult, lungindu-se fără sfârșit.

Pe miriștea de toamnă, cu soare care murea, gloata călugărească a început să tălăzuiască amară spre porțile mănăstirii.

În câmp a rămas singur fratele Andrei, cel mai smerit dintre frați. El și-a rotit ochii speriați, umeziți de lacrimi, și, pentru prima oară, mănăstirea i s-a arătat neagră și lipsită de înțelegere.

 

Floarea de foc, I (1932)