Un manuscris vechi – Franz Kafka

Traducere și adaptare din limba germană:

Florentina Anton-Popa

S-ar putea spune că în sistemul de apărare al țării noastre au fost trecute cu vederea o serie de de defecte. Până acum, acest lucru nu ne-a preocupat prea mult și ne-am văzut doar de treburile noastre zilnice; dar unele lucruri întâmplate recent au început să ne neliniștească.

Am un atelier de reparat pantofi în piața din fața palatului imperial. În zori, când înlătur obloanele prăvăliei, văd soldați înarmați care sunt deja la post în toate capetele străzilor care dau către piață. Doar că nu sunt soldații noștri, ci, în mod evident, nomazi din nord. Într-un mod care scapă înțelegerii mele, aceștia au ajuns până-n capitală, care, nici nu încape vorbă, se află destul de departe de frontiere. Oricum ar fi, ei se află acolo, iar numărul lor pare să sporească pe zi ce trece.

După cum le stă în fire, își fac tabăra în aer liber, fiindcă nu pot suferi să locuiască în case. Își pierd timpul ascuțind săbii, meșterind săgeți și făcând exerciții de călărie. Din piața asta cândva liniștităm care era mereu curățată cu conștiinciozitate, au făcut un adevărat grajd. De multe ori încercăm să ieșim din prăvăliile noastre și să curățăm măcar acolo unde mizeria e mai mare; doar că incursiunile noastre sunt din ce în ce mai rare, fiindcă este o muncă inutilă și, în plus, ne luăm riscul de a fi călcați de copitele cailor lor sălbatici sau de a fi betegiți de loviturile de bici.

Nu se poate discuta cu nomazii. Nu ne știu limba și aproape că nici nu au o limbă a lor. Între ei se înțeleg ca stăncuțele. Auzim permanent croncănitul lor. Obiceiurile și instituțiile noastre noastre nici nu le înțeleg, dar nici nu-și dau osteneala să le înțeleagă. De asemenea, nu doresc să înțeleagă când dorim să comunicăm cu ei prin semne. Poți să dai din mâini și din gură până îți disloci falca și încheieturile mâinilor, că ei tot nu te înțeleg și nu te vor înțelege niciodată. Adesea fac grimase; atunci li se vede doar albul ochilor și fac spume la gură, dar nu vor să spună nimic cu asta, nici măcar nu vor să fie amenințători; o fac doar din obișnuință. Dacă au nevoie de ceva, își iau. Nu se poate spune că recurg la violență. Întind mâinile să ia, iar tu pur și simplu te dai la o parte și îi lași să ia.

Și din prăvălia mea și-au luat mărfuri bune. Dar nu mă pot plânge câtă vreme văd ce i se întâmplă măcelarului, de pildă. De îndată ce se aprovizionează cu carne, nomazii i-o iau și o înghit lacom pe dată. Până și caii lor se devorează carne; adesea câte un călăreț stă lângă calul lui și mănâncă amândoi din aceeași bucată de carne, fiecare din câte un capăt. Măcelarului îi este frică și nu îndrăznește să pună capăt livrărilor de carne. Dar noi îi înțelegem situația și facem colectă ca să îl susținem. Nimeni nu știe ce ar fi nomazii în stare să facă dacă rămân fără carne; pe de altă parte, cine știe ce vor fi în stare să facă din cauză că mănâncă zilnic carne.

Nu cu mult timp în urmă, măcelarul s-a gândit că ar putea cel puțin să renunțe la efortul de a mai sacrifica animalele, așa că într-o dimineață a adus un bou viu. Dar nu va mai face asta niciodată. Eu am stat o oră întreagă pe podeaua prăvăliei mele, cu toate hainele, păturile și pernele pe cap, ca să nu mai aud mugetele acelui bou, în vreme ce nomazii se năpustiseră din toate părțile spre el și îi smulgeau cu dinții bucăți de carne vie. Abia după o vreme de la instalarea liniștii am îndrăznit să ies; doborâți de epuizare, zăceau pe jos în jurul carcasei boului ca bețivii în preajma unui butoi cu vin.

Cu această ocazie mi s-a părut că l-am văzut pe însuși împăratul nostru la fereastra palatului; în mod obișnuit, el nu intră niciodată în încăperile de la fațadă, ci își petrece aproape tot timpul în grădina interioară, dar de această dată el stătea în picioare dinaintea unei ferestre, cel puțin așa mi s-a părut mie, privind cu capul plecat spre lucrurile ce se derulau dinaintea palatului său.

„Ce urmează să se întâmple?“ ne întrebăm cu toții. „Până când vom suporta această povară și acest chin? Palatul imperial i-a adus pe nomazi, dar nu știe cum să-i alunge înapoi. Poarta stă închisă; gărzile care obișnuiau să intre și să iasă mărșăluind mândre stau acum mereu închise în spatele zăbrelelor de la ferestre. Salvarea țării depinde doar de noi, artizani și negustori; doar că noi nu suntem pregătiți pentru o asemenea sarcină; nici n-am pretins vreodată că am fi în stare s-o ducem la bun sfârșit. Domnește confuzia, iar această confuzie va însemna pieirea noastră.“