Alegeri libere – Al. O. Teodoreanu

Conu’ Iorgu era privit de unanimitatea concetăţenilor ca un model de magistrat integru. Avansările l-au surprins pe acelaşi loc de judecător de ocol, unde a funcţionat cu o regularitate de cronometru până la obţinerea gradului de consilier.

Pălăriile se ridicau înaintea lui cu respect şi toată lumea ştia că domnia-sa conu’ Iorgu, cu excepţia vizitelor de rigoare pe care le făcea colegilor, nu cunoştea alt drum decât de-acasă la slujbă şi invers. Nici teatru, nici cinematograf, nici club, nici berărie – pentru el nu existau.

În fiecare joi după-amiază, trei colegi burlaci veneau la orele patru jumătate să joace preferans şi să bea o cafea neagră, pentru a se ridica exact la şase jumătate, când conu’ Iorgu se aşeza la masă. După masă se plimba un ceas; iarna – prin casă, vara – prin grădină. La nouă fix era în pat.

Se îmbrăca întotdeauna în haină închisă, cu cămaşa scrobită şi cu manşetele rotunde închise cu monede turceşti. La ceasornicul de aur cu două capace avea lanţ gros, de care atârnau mai multe brelocuri, printre care un cap de mort cu ochi de rubin. Cravata o purta cu nodul făcut gata şi în nod înfingea un ac cu mărgean. Pantalonii nu-i călca niciodată, aşa că păreau două tuburi cilindrice umplute cu aer, acoperind aproape în întregime ghetele cu elastic. Musteţile stufoase, contract cu chelia completă, îi dădeau un aer sever, dar privirea îi era blândă şi glasul mieros.

Faptul că rămăsese o viaţă de om în acelaşi post era pus pe seama corectitudinii lui profesionale şi a perfectei lui demnităţi.

Această aureolă de martir îi crease o autoritate unică în oraş.

*

*       *

Într-o bună dimineaţă, inima lui conu’ Iorgu se topise de emoţie, cetind în ziar numele fostului său coleg de bancă, Mironel Voinescu, pe lista noului guvern, la departamentul Justiţiei. În fine, îi sunase şi lui ceasul.

Mironel Voinescu făcuse carieră strălucită în baroul capitalei, De câte ori avea câte un proces în oraşul în care conu’ Iorgu împărţea dreptatea, trăgea la el. Avea o inimă de aur şi o memorie extraordinară. Cum se aşezau la masă, totdeauna spunea:

– Ţi-aduci aminte, Iorgule, cum îmi suflai tu la germană? Fără tine, nu ştiu, zău, dacă mai terminam liceul! Ce băiat admirabil!

*

*       *

După cum era de aşteptat, imediat după depunerea jurământului, conu’ Iorgu fu chemat la Bucureşti. Mironel Voinescu l-a primit cu braţele deschise:

– Acum, Iorgule, vrei, nu vrei, ai să laşi judecătoria. Te aduc la Bucureşti, la Curtea de Apel. Numai că, să nu te superi, după alegeri. Tu te bucuri de rar prestigiu în oraş şi am mare nevoie de concursul tău. Prezenţa ta ne poate aduce reale servicii. Acum, e drept, vom face alegeri libere, dar ştii, nici prea-prea.

– Nimic nu trebuie exagerat, încuviinţă conu’ Iorgu.

– De altfel, presa şi întreaga opinie e cu noi. Până şi adversarii s-au muiat. Ştii, cred, cum ne înjura „Voinţa poporului“. Ei bine, chiar adineaurea a ieşit directorul gazetei de la mine. Venise să stăruie pentru un cumnat. I-am făgăduit. Ca să nu par interesat, i-am spus la plecare: „Domnul meu, eu nu-ţi cer să ne sprijini, dar să nu ne ataci pe nedrept. Obiectivitatea o preţuiesc mai presus de orice. Deci, atât le cer colaboratorilor dumitale: să fie obiectivi!“ „Domnule ministru, –zice el – chiar aseară îi spuneam secretarului de redacţie: «Noi nu putem renunţa la convingerile noastre, dar înţeleg să le apărăm numai cu arme permise.» «Eu sunt obiectiv», mi-a răspuns el.“

«Ştiu, – i-am replicat – numai că în ce priveşte pe domnul ministru de Justiţie, te rog: obiectiv, obiectiv, dar laudativ.» Cred că m-a înţeles, că de unde nu, îl dau afară.“

*

*       *

Conu’ Iorgu înţelesese şi el.

– Ţi-aduci aminte, Iorgule, cum îmi suflai tu la germană? Fără tine…

*

*       *

Spre deosebire de absolut toate secţiile de votare, la secţia prezidată de conu’ Iorgu nu se vedea urmă de jandarm. Asta a făcut o excelentă impresie în oraş. De altfel, conu’ Iorgu avusese grijă să anunţe aceasta dinainte:

– Eu, jandarmi la vot nu admit!

„Vedeţi?“, comenta întreg oraşul, „omul cinstit tot cinstit rămâne. Cine nu ştie că domnia sa conu’ Iorgu e prietenul ministrului de Justiţie? Prietenie, prietenie, dar până la datorie?“

*

*       *

Conu’ Iorgu îşi alesese o secţie rurală. Luase dispoziţii ca oamenii să intre unul câte unul. Îi primea cu un surâs de simpatie şi îi întreba pe fiecare:

– Pe tine, cum te cheamă?

– Vasile Neacşu, trăiţi, domn’ preşedinte.

După care, cu un ton părintesc, conu’ Iorgu continua:

– Da’ bine, măi Vasilică, de ce anulaţi voi voturile? Nu v-a învăţat nimeni cum se votează? Uite, măi băiete, cum trebuie să faci.

Şi conu’ Iorgu lua frumuşel buletinul, îl desfăcea şi punea ştampila pe lista guvernului. Pe urmă îl trecea grefierului, care îl punea în urmă. Operaţia făcută, conu’ Iorgu îşi vâra nasul în hârtii, lăsând cetăţeanul nedumerit. După un timp, ridica ochii la el, cu surprindere.

– Ei, ce mai stai?

– Să votez, domn’ preşedinte.

– Ai votat, măi băiete, poţi pleca.

– Dar cu cine am votat, cucoane?

Conu’ Iorgu îşi ducea degetul la gură:

– Sst! Votu-i secret.

*

*       *

În felul acesta, la secţia prezidată de conu’ Iorgu, opoziţia n-a obţinut nici un vot, aşa că acest bărbat incoruptibil, care a salvat totodată situaţia guvernului şi prestigiul magistraturii, avea tot dreptul să suie scările Curţii de Apel cu fruntea sus.

1942