Ascensiune – Tiberiu Tomșa

 Ascensiune – Tiberiu Tomșa

Howard se trezi brusc. Gâfâi puternic pe măsură ce vederea i se limpezi treptat. Era culcat pe spate și-l durea îngrozitor capul. Soarele se revărsa prin ferestrele murdare din dreapta lui și în aerul de deasupra particulele de praf zburdau ca niște zâne aiurite de prea multă lumină. Auzi pași apropiindu-se dintr-un capăt îndepărtat al camerei. Respirația i se blocă în gât doar pentru câteva clipe, tuși scurt, apoi își recăpătă puterile suficient cât pentru a se ridica ușor, tresărind de durere când spatele i se depărtă de plăcile reci de sub el. Habar n-avea unde se afla și nici memoria nu părea să-l ajute. Privi pieziș și văzu un bărbat care stătea pe marginea unui pat privindu-l de sus. Își miji ochii, duse mâna stângă la frunte pentru a și-i feri de lumină și îl privi mai atent. Nici vorbă să-i recunoască fața, părea că nu pe omul acela nu l-a mai văzut niciodată.

–Hei, te-ai trezit! spuse bărbatul surâzând amabil. Cum te simți?

Necunoscutul părea aproape încântat de constatare, dar în vocea lui se ghicea și o umbră de îngrijorare.

În pieptul lui Howard zvâcni ceva și el nu-și putu da seama ca se petrece. Se simțea dezamăgit, dar nu știa din ce cauză.

–Hm… nu știu, începu el aproape șoptit, atingându-și tâmplele.

Durerea de cap devenise puternică și el nu avea idee ce se întâmplă.

Bărbatul rămase tăcut câteva momente, părând că nu știe ce să îi spună noului venit.

–Ei bine, ești aici la mine acasă. Ceea ce mă face, în mod neconvențional, gazda ta de circumstanță.

După câteva momente de tăcere, necesare lui Howard să depășească surprinderea și să înțeleagă vorbele necunoscutului, gazda se încruntă. Nedumerit, Howard își plecă ușor capul.

– Din câte se pare, nu-ţi aminteşti nimic, continuă străinul în timp ce ochii lui de un verde întunecat păreau că-l scanează pe Howard.

Acesta își ridică privirea, încurcat.

– Ne-am mai văzut cât am fost treaz? întrebă adolescentul și bărbatul se încruntă și mai mult.

– Nu-ţi aminteşti deloc?

– Nu, veni răspunsul sincer.

Bărbatul se ridică și se îndreptă spre ușă, făcând semn spre hol cu ​​un braț.

– Probabil că ar trebui să-ți aduc ceva de mâncare. Ce spui? N-ai mai mâncat nimic de ieri dimineață și, acum cinci ore, ultima oară când te-a mai văzut cineva, erai tot inconștient. Așa că trebuie să mănânci.

Necunoscutul ieși din cameră înainte ca Howard să-i poată spune un cuvânt. Adolescentul se ridică de jos și se întinse pe spate pe celălalt pat din încăpere, încercând din răsputeri să-și trezească vreo o amintire. Nu-i veni însă nimic în minte, doar o durere de cap mai urâtă decât cea de dinainte părea că-i joacă feste.

Trecură apoi câteva minute, după care bărbatul reveni în încăpere cu o tavă în mâini. Abia când văzu mâncarea aburindă din farfuria așezată pe tavă, Howard își dădu seama cât îi era de foame și înghiți în sec pofticios.

Bărbatul chicoti ușor, prefăcându-se că nu-i observase reacția și lăsă tava cu două farfurii aburinde cu paste, piure de cartofi, chiftele și salată pe una dintre noptiere. Apoi trase masa de la fereastră între cele două paturi, așeză farfuriile și furculițele cu mișcări precise și făcu un gest larg cu mâna prin care-l invită pe băiat să se așeze pe pat, dinaintea mesei.

Mâncară în tăcere, ca doi surghiuniți care se bănuiau reciproc de pedeapsa primită.

– Deci, eu sunt Lance…, minți Howard. Iar tu ești…

Adolescentul se opri, nesigur cum s-ar cuveni să-l întrebe.

–Walter, spuse sec bărbatul.

Howard încuviință din cap și continuă să mănânce cu poftă, până se sătură. Apoi puse farfuria deoparte în tăcere şi inspiră adânc, simțind că își vine în fire.

– Trebuie să știu. Ce s-a întâmplat cu mine înainte să devin inconștient? întrebă el, privindu-l pe Walter drept în ochi.

Acesta ridică din umeri și își întoarse privirea de la tânărul ce stătea fața lui.

– N-am văzut niciodată pe cineva mișcându-se așa cum ai făcut-o tu, spuse Walter, foindu-se pe scaun.

– Ce vrei să spui? întrebă Howard, încruntat.

Observă că Walter ezita din nou. Părea că ar fi vrut să spună ceva, dar nu era sigur dacă ar trebui. Howard așteptă răbdător. După câteva clipe, decise să vorbească tot el.

– Poți să îmi spui orice…

Walter simți rugămintea din tonul celui care-și zisese Lance, oftă și se aplecă, trăgând un obiect greu de sub patul pe care ședea. Îl ridică și îl puse pe masă, în dreapta lui.

Howard își aminti vag că ținuse arma aceea în mână, confruntându-se cu o făptură masivă care pâlpâia neîncetat.

– Ai apărut de nicăieri și i-ai căsăpit cu ușurință pe spectrali.

Howard păru puțin surprins, îngrijorat că putuse omorî pe cineva, dar se simți în stare de așa ceva. Își simți corpul revigorat și gata să lovească, dar altceva păru să-l deranjeze mai mult.

– Ai spus că am apărut de nicăieri… Cum adică? Ce ai vrut să spui cu asta?

Walter păru să ezite o clipă înainte de a se ridica.

– Am să-ți arăt, răspunse el. Își vârî mâna în buzunarul pantalonilor și scoase un telefon mobil de tip vechi.

– Privește aici.

Deschise telefonul și i-l întinse peste masă lui Howard. Acesta privi ecranul luminos. Văzu o stradă pustie și nimic altceva. Era gata să întrebe ce ar fi trebuit să caute, când a observă un fulger albastru strălucitor, apoi se văzu apărând din dreapta și rostogolindu-se pe caldarâm, cu aburi cenușii ieșindu-i din corp. Cinci siluete diforme apărură brusc în jurul lui, ca niște năluci de culoare incertă care încercau să-l prindă. Howard întinse brațul drept și informii se sparseră rând pe rând în bucăți, de parcă erau oglinzi prefăcute în cioburi de un proiectil dens. Howard nu-și putu aminti decât vag acel sentiment de izbândă care-l cuprinse înainte de a se prăbuși pe caldarâm, stors de energie. Nimic altceva.

– Și spectralii… Ce sunt ei? întrebă Howard punând telefonul pe masă. Își trecu degetele prin păr și încercă să ignore durerile care îi pulsau de-a lungul corpului și-l împiedicau să gândească clar.

Walter zâmbi încurcat, scărpinându-se stângaci pe ceafă.

– Eu… nu știu exact cine i-a creat… sau cum funcționează ei.

Se opri, cu sprâncenele încruntate. Se aplecă înainte, sprijinindu-și coatele pe genunchi și lăsându-și capul în mâini, adâncit în gânduri. Howard nu știa la ce se gândea celălalt și, la urma urmei, nu se aștepta la prea multe de la el. Se uită la pistolul de pe masă și oftă.

– Unde mă aflu? întrebă el și se uită din nou la Walter.

– Ești în Kapitală, subnivelul 17, în rutinele simultanee, răspunse acesta, ridicând din umeri de parcă i-ar fi spus ceva banal.

Howard începea să aibă unele suspiciuni cu privire la acel loc, dar își păstră calmul, așteptând să afle mai multe.

– Chiar nu ai idee ce este Kapitala?

Howard dădu din cap afirmativ, iar Walter oftă. Apoi își petrecu mai bine de o oră standard descriindu-i lumea Kapitalei. Walter îi vorbi de parcă știa tot ce era de știut despre spațiul acela virtual: modul în care fusese creată fiecare clădire după reguli ce n-au fost niciodată specificate, dimensiunile, aspectele și populația subnivelurilor, ponderea lor în rețeaua întrepătrunsă a Kapitalei, rutinele și încrengătura lor, programele defensive, agenții lor și alte detalii din viața lor de zi cu zi, care le dirijau viața în mod aleatoriu, greu de înțeles.

– Îmi pare rău, spuse el, după ce-și dădu seama că începuse să vorbească prea mult. Am ajuns ca bătrânii care se lasă furați de amintiri.

Howard ridică din umeri.

– Ba nu. E bine, domnule Sanders.

– Walter.

– Îmi pare rău, Walter Sanders. Din informațiile noastre părea că știi mai puțin.

Walter zâmbi, iar Howard observă înțelese că bărbatul fusese singur de multă vreme și că aștepta ca izbăvire un fericit un final ce-i era total străin. Se întreba cât de singur trebuie să fie cineva pentru a avea atâta încredere.

Vru să mai spună ceva când, de undeva de deasupra camerei, se auzi un huruit puternic. Rămaseră pe loc, încremeniți de o frică soră cu moartea, în timp ce așteptau cu atenție orice alt sunet care le-ar fi putut dezvălui ce-i pândea de pe acoperiș. Manșeta de la mâna dreaptă a lui Howard își extinse deja o armă și era nevoie doar de o cât de mică provocare pentru a ținti și a trage. Huruiturile continuară un timp, apoi se stinseră.

–  Erau spectrali? întrebă Howard cu o voce joasă, cu ochii încă în alertă.

Walter dădu din cap și expiră zgomotos.

– Nu vin niciodată prin aceste părți. Dar cred că probabil că te caută cu microboți.

Făcu o pauză, ascultând atent.

– Știi, de moment ce i-ai șters pe unii…

– Atunci ar fi bine să plec de aici, spuse Howard, încercând să se dea jos din pat, dar Walter îl îndemnă să rămână acolo.

– Nu trebuie să te grăbești. Riști să-ți depisteze prezența. Nu te vor șterge, nu încă.

– De ce nu? Par foarte capabili să facă asta.

Walter chicoti ușor.

– Ei bine, s-ar putea să nu crezi asta, dar ei sunt oarecum interesați de tine. Cu siguranță nu te-ar răni, doar stai cu ochii pe ei.

– Ce vrei să spui cu asta?

– Ai încredere în mine, bine? Ai să vezi.

Howard nu vru să recunoască, dar ca să nu-i trezească suspiciuni lui se întinse pe spate și ceru relaxat să mai bea un pahar, părând un om fără nicio grijă în acea lume. Nu avea amintiri, dar era sigur că nici gazda lui nu merita prea multă încredere.

Huruitul n-a reapărut, dar după o vreme liniștea completă fu înlocuită de alte zgomote – o succesiune neuniformă de clicuri, indicând deplasarea mai multor creaturi pe acoperiș. Faptul că nu încercaseră niciodată să pătrundă, putea însemna fie că ecranarea care proteja casa era activă, iar ei o percepeau ca pe o conservă de informații arhivate și inutile; fie că pregătirile pentru desant nu erau încheiate.

Cu toate acestea, după o vreme zgomotele de pe acoperiș fură înlocuite de rafale de armă și de tropăituri de bocanci care veneau tot mai aproape de casă. Howard se ridică din pat, așteptându-se la o incursiune ostilă a celor aflați afară.

Se auzi o bătaie puternică în ușa ce dădea spre exterior și un zgomot ce dovedea că se încerca forțarea zăvorului. Urmă o succesiune de ordine de neînțeles și apoi un strigăt. Howard țâșni imediat din pat, deschise ușa camerei și se repezi spre hol, urmat cu întârziere de Walter. O bubuitură puternică reverberă în întreaga casă. Howard privi în urmă. Walter rămăsese întins pe podea, cu capul dat pe spate cu privirea fixată undeva în gol.

Când îi văzu pe bărbații de la capătul scărilor, Howard acționă instinctiv. Mâinile i se mișcară spre înainte cu gesturi reflexe, armele de la nivelul manșetelor metalice se activară prompt și trase simultan cu ele. Primul soldat care înaintă spre Walter fu izbit în piept de forța proiectilului și zbură înapoi, lovindu-se de perete. La impact era deja mort. Celălalt încercă să se retragă și să deschidă focul. Proiectilul-ac tras de Howard i se înfipse în ochi și soldatul se prăbuși la podea mort.

Howard făcu un pas înainte, ținti și observă că soldații din spate se retrăgeau în dreapta, către o verandă. Ultimii trei se înghesuiră și deveniră victime ușoare. Howard îi doborî rapid, cu o pricepere de care nu se mai credea în stare. Cei rămași au reușit să se retragă în fugă.

Tânărul se întoarse în cameră și îngenunche lângă Walter, aflat încă în viață, dar sângerând abundent.

– Hei…, stai liniștit, îi spuse lui Walter și încercă să-l așeze mai comod, dar gestul era inutil.

–  Cel puțin… mă bucur că am mai vorbit… cu cineva înainte de a muri, spuse Walter respirând cu greutate.

–  Da, Walter. Mulţumesc că mi-ai povestit despre viaţa ta de rahat, îi răspunse Howard. Acum te poți odihni împăcat.

Walter zâmbi ușor apoi capul i se rostogolească într-o parte. Howard oftă și se ridică din poziția ghemuit. Cel puțin Walter nu apucase să-i vadă lacrimile. Înainte de a pleca, îl îngropă undeva în curte, într-un mormânt puțin adânc. Nu-l cunoștea pe Walter de prea mult timp, dar îi datora măcar atât.

Părăsi casa, îndreptându-se pe căi lăturalnice spre aglomerarea de tuburi și cabluri ce părea sistemul de răcire pentru puțul de acces la subnivelul 16. Simți că spectralii îl urmăreau, dornici de răzbunare sau doar având misiunea de a-i interzice accesul. Îl priveau, erau ghidați de senzori cameleonici de mișcare, dar nu se apropiau niciodată prea mult, rămânând mereu undeva în urma lui. Se împrăștiau odată ce îl observau că se uita la ei. Erau siluete umanoide, dar păreau umbre întunecate și diforme, iar corpurile lor păreau a fi defazate față de realitate mediului ambiant. De fapt, nu se mișcau, promovau cumva în spațiu într-un mod ce cu greu s-ar fi putut numi mișcare. Păreau să părăsească spațiul parcurs, amplasând imagini ulterioare distorsionate oriunde mergeau. Era destul de deranjant să te uiți prea mult timp după ei și Walter se gândi că îi poate ignora atât timp cât nu par dispuși să-l atace.

În cele din urmă, își dădu seama că merge în direcția în care se retrăseseră soldații care atacaseră casa în care Walter îl adăpostise. Îi știau cumva intențiile, știau mai multe decât el despre cine era și ce avea de gând să facă mai înainte de a-și pierde memoria. Cumva știu se vor întoarce la el, că se regrupaseră în așteptarea unui moment prielnic de ambuscadă.

Intuise corect. După scurt timp văzu levitând un convoi de trei blindate ușoare îndreptându-se spre el. Îi barară drumul, dispunându-se în semicerc. Păreau aceiași soldați de dinainte, mai numeroși de această dată. Dintr-un vehicul coborî un individ înalt și solid, cu o cicatrice mare pe obrazul stâng. Părea conducătorul lor, purta o armă automată de-a curmezișul spatelui și veni spre Howard cu pași măsurați.

– Tu mi-a ucis oamenii, nu-i așa? Te-am căutat. Am venit să-ți oferim o șansă.

Howard îl privi disprețuitor și nu-i răspunse.

– Vino alături de noi. Ne-ar putea fi de folos unul puternic ca tine, repetă comandantul și-i întinse mâna, însoțindu-și gestul de un rânjet larg.

Howard îi zâmbi, îi luă mâna fără ezitare și i-o strânse, făcând rânjetul bărbatului să devină și mai larg. Apoi cu un gest scurt al mâinii stângi, de la încheietura căreia apăru brusc un tăiș lung, îi despică mâna dreaptă a comandantului bărbatului, cu relativă uşurinţă.

– Cred că am să te refuz, spuse Howard cu un aer de regret fals în vreme sângele țâșnea din brațul ciuntit. Se trase înapoi câțiva pași, în vreme ce adversarul continuat să țipe și să se zvârcolească de durere. Uluiți de cele văzute, soldații lui rămaseră încremeniți, puțini reușind să iasă din starea de șoc.

Își aruncă brațele înainte și armele de la nivelul manșetelor se activară împroșcându-i cu mini-proiectile cu auto-fragmentare. Corpul i se obișnuise cu mișcarea și nu avea nicio problemă să aibă grijă de toți deodată. Surprinși de atacul lui neașteptat, ciuruiți de gloanțe și sfârtecați de explozii, soldații fură căsăpiți în câteva zeci de secunde.

— De ce ai venit după mine? îl întrebă Howard pe comandant, care icnea de durere în timp ce-și ținea strâns brațul rănit.

– Nu știu, omule. Trebuia să te recuperăm și să ne mutăm. Așa suna ordinul. Nu ne-au dat detalii!

Howard își dădu seama că nu mințea, dar vru să afle mai mult.

– Unde este restul echipei voastre? l-a întrebat.

Bărbatul se uită la el confuz.

– Nu făceam parte din nicio echipă! Am fost trimiși doar noi, separat!

 Howard oftă.

– Cine sunt superiorii tăi? întrebă el, plănuind să fie ultima întrebare.

Bărbatul făcu o grimasă de durere.

– Sunt dincolo de orice te poți gândi. Ei controlează această lume. Este doar o chestiune de timp înainte ca…

Nu fu lăsat să termine. Tăișul sabiei lui Howard îi trecuse printre gât și claviculă, ucigându-l pe loc.

–  Walter, te poți socoti răzbunat, spuse Howard mulțumit, își șterse tăișul de sânge și și-l retrase în manșetă.

Se urcă într-un vehicul și își continuă drumul. Comenzile îi părură puțin ciudate, dar în cele din blindatul levită la înălțimea standard și își folosi în mod echilibrat propulsoarele.

– Acum, am să-i găsesc pe conducătorii acestui loc blestemat, decise Howard, în timp ce vehiculul blindat levita cu viteză spre puțul de acces la subnivelul 16 al Kapitalei.

Fictiuni.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.