Tradiție – Algernon Blackwood

 Tradiție – Algernon Blackwood

Traducere și adaptare: Nicu Gecse

La început, după ce locuiseră o vreme la țară, zgomotele din afara micului apartament se dovediră foarte sâcâitoare și le îngreunau somnul. La cabana din Sussex, unde locuise familia, noaptea aducea o liniște adâncă și confortabilă, afară de cazul în care vântul era puternic, când pinii din jurul iazului de rațe scoteau un sunet ca de valuri mari, sau dacă furtuna se stârnea dinspre sud-vest, când livada vuia cam neplăcut.

Dar la Londra totul era foarte diferit; somnul era mai ușor ziua decât noaptea; după căderea nopții, bubuitul traficului devenea spasmodic, nu continuu; claxoanele autoturismelor îi înfiorau ca urletul sirenelor de alarmă; după o tăcere aparentă, goana furioasă a unui taxi îi călca pe nervi. De la cină până la ora unsprezece, străzile se potoleau treptat; apoi urma armata celor care fuseseră pe la teatre, petreceri și dineuri târzii, grăbită să meargă acasă, la culcare. La acea oră, claxoanele vehiculelor erau vioaie și neîncetate, ca sunetele de goarnă ale unui regiment care pornea la luptă. Părinții se retrăgeau rareori înainte de încetarea atacului. Dacă se grăbeau un pic, atunci somnul devenea posibil, înainte ca zborul păsărilor de noapte – o escadrilă cu o alcătuire incertă – și țipetele lor să trezească iar o jumătate din stradă. Dar, în cele din urmă, după ce treceau și ele, o liniște încântătoare se așeza peste cartier, mai profundă decât orice pace de la țară. Bubuitul greoi al căruțelor de produse, care veneau de la ferme spre piețele mari din Londra – în general pe la trei dimineața – își pierduse de multă vreme orice aspect deranjant.

Dar uneori, în liniștea primelor ore ale dimineții, când străzile erau goale și trotuarele toate pustii, se auzea un alt fel de zgomot, deopotrivă surprinzător și nedorit, fiindcă era de rău augur. Se pornea cu o violență zgomotoasă, care zdruncina nervii și forța inima să se oprească și să-l asculte. Avea în el o rezonanță ciudată și o intensitate mare a sunetului, care, în plus, erau cu greu justificate de ceea ce-l producea. Era un zgomot de copite. Un cal gonea pe strada pustie și se apropia de clădire într-o clipă. Se auzea dintr-o dată, fără nicio apropiere treptată de la distanță, ca și cum ar fi cotit brusc de pe un pământ moale, ce înăbușea sunetul copitelor, pe pavajul dur ce răsuna și sublinia tropotul îngrozitor. După ce ajungea lângă casă, nu se dispărea ușor în depărtare, ci înceta la fel de brusc cum venise. Copitele nu plecau.

Mama fusese cea care le-a auzit prima și îi atrase atenția soțului ei asupra efectului lor neplăcut.

– Sunt furgonetele poștale, dragă, îi răspunse el. Ele pleacă la patru dimineața ca să prindă primele trenuri ce pleacă în țară.

Ea îl privi tăios, de parcă ceva din tonul lui ar fi surprins-o.

– Dar nu se aude niciun zgomot de roți, spuse ea.

Apoi, pentru că el nu-i răspunse nimic, ea adăugă grav:

– Le-ai auzit și tu, John. Mi-am dat seama.

– Așa este, zise el. Le-am auzit de două ori.

Apoi se priviră iscoditor, fiecare încercând să citească gândurile celuilalt. Ea nu l-a întrebat nimic; el nu i-a propus să scrie pentru a se plânge într-un ziar; amândoi au înțeles ceva ce niciunul dintre ei nu înțelesese.

– Eu le-am auzit prima, șopti ea apoi, în noaptea de dinainte ca Jack să facă febră. Și în timp ce le ascultam, l-am auzit pe copil plângând. Dar când am intrat să-l văd, dormea. Tropotul s-a oprit chiar în afara clădirii.

Era o umbră în ochii ei când vorbea și o tăcere se strecură între cuvintele ei.

– Nu le-am auzit plecând, adăugă ea cu voce stinsă.

El privi o clipă spre podea, apoi, venind spre ea, o luă în braţe şi o sărută. Iar ea se lipi foarte strâns de el.

– Uneori, zise el cu o voce liniştită, un poliţist călare trece pe strada noastră, cred.

– E un cal, îi răspunse ea.

El nu apucă să o întrebe dacă era o întrebare sau o simplă afirmație, pentru că în acel moment sosi doctorul, iar întrebarea privind sănătatea micuțului Jack redeveni problema cea mai importantă, de interes imediat. Prognosticul oferit de renumitul specialist fu deosebit de tulburător.

Stătură aproape toată noaptea în camera bolnavului. Fusese ciudat de multă liniște, ca și cum, de comun acord, traficul ar fi evitat casa în care un băiețel se zbătea între viață și moarte. Claxoanele mașinilor avuseseră chiar un sunet înăbușit, iar căruțele grele și furgoanele folosiseră străzile largi; prin apropiere trecuseră mai puține taxiuri sau acestea goniseră fără zgomot. Contrar aparențelor, pe pavaj nu fuseseră puse paie; cheltuiala ar fi fost prea mare. Și spre dimineață, foarte devreme, mama decise să rămână singură de veghe. Fusese asistentă calificată înainte de căsătorie, obișnuită de când era mai tânără cu privegherile lungi.

– Coboară, dragă, și dormi puțin, îl îndemnă ea în șoaptă. Acum e liniștit. La ora cinci vin te chem să-mi iei locul.

– Să mă chemi imediat, șopti el, în caz că…

Apoi ezită, de parcă i se tăiase respirația. Pentru o clipă rămase locului, în picioare, privind lung dinspre fața ei către pat.

– În caz că auzi ceva, completă el.

Ea încuviință din cap și el coborî în camera lui de lucru, nu în dormitor. Lăsă ușa întredeschisă. Rămase în întuneric, ascultând. Mama, știa el, asculta și ea, lângă pat. Inima lui era foarte împovărată, pentru că nu credea că băiatul ar mai putea trăi până dimineața. Avea permanent imaginea camerei în fața ochilor – lampa umbrită, masa cu medicamentele, silueta copilului slăbit de sub pături, iar mama aproape de el, ascultând. Aștepta alert, gata să zboare până sus la cel mai mic strigăt.

Doar că niciun sunet n-a întrerupt liniștea; tot cartierul a rămas tăcut; toată Londra dormea. Auzi ceasul bătând ora trei în sufrageria de la capătul coridorului. Era îndeajuns de liniște încât să se audă. Însă nu răzbătu până la el nici măcar zgomotul greu al unui singur furgon cu produse, deși, de obicei, treceau cam pe această oră în drum spre piețele Smithfield și Covent Garden. Așteptă, mult prea nerăbdător să închidă ochii… La ora patru avea de gând să urce și s-o scutească de veghe. Patru, știa el, era ceasul din zi la care viața se coboară până la punctul ei cel mai de jos… Apoi, în mijlocul reflecțiilor lui, gândul i s-a oprit mort și părea că i s-a oprit și inima.

Departe, dar apropiindu-se cu o rapiditate extraordinară, un sunet brusc și clar izbucni din liniștea din jur – tropotul copitelor unui cal. La început fusese atât de îndepărtat, încât s-ar fi putut situa aproape de șoselele din zonă, dar viteza uimitoare cu care se apropie și creșterea bruscă a bocănitului fură atât de mari, încât, mai înainte ca el să fi întors capul, părură să fi ajuns afară, pe stradă, la mai puțin de o sută de metri de clădire. În secunda următoare, ajunsese chiar în fața ușii de la intrare. Și ceva în el bătu în retragere. Trecu printr-o paralizie completă, de o clipă. Încetarea bruscă a tropotului se dovedi cea mai ciudată dintre toate. Venise ca un fulger, lovise și încetase. Dar nu plecă. Sunetul îi răsuna încă în urechi în timp ce el se repezi sus, urcând câte trei trepte odată. Părea că este prezent chiar și în casă, pe scările din spatele lui, în micul pasaj, chiar și în interiorul dormitorului. Era un sunet îngrozitor. Cu toate acestea, bărbatul intră într-o cameră liniștită, ordonată și calmă. Era liniște. Lângă pat stătea soția lui, ținându-l de mână pe Jack și mângâindu-l. Ea îi alina suferința; faţa ei era foarte calmă. Nu se auzea niciun sunet, în afară de șoaptele ei blânde.

Cu un efort imens, el se controlă, dar chipul lui trăda consternare și suferință.

– Șșt! spuse ea în șoaptă, acum doarme cu mult mai liniștit. Slavă Domnului, criza a trecut, așa cred. N-am avut inima să-l las singur.

Observă într-o clipă că ea avea dreptate și simți o ușurare greu de reținut. Se aşeză lângă ea, înghețat, dar transpirat de căldură.

– Ai auzit și tu? întrebă el după un moment de ezitare.

– Nu, răspunse ea repede, nimic în afară de cuvintele copilului – jalnice, sălbatice, când era cuprins de delir. Dar a trecut. Nu a durat decât o clipă, altfel te-aș fi chemat.

Se uită atent în ochii ei obosiți.

– Și ce zicea? întrebă el în șoaptă.

Așa că ea îi spuse pe un ton liniștit că băiețașul se ridicase cu ochii larg deschiși și vorbise încântat despre un „cal grozav, grozav” pe care l-a auzit, dar care „nu venise după el”. Apoi a râs și a spus că nu va merge cu calul acela, pentru că „nu era încă pregătit”.

– Probabil niște frânturi de discuții despre trafic, pe care le-a auzit de la noi, adăugă ea.

– Dar tu n-ai auzit nimic? întrebă el iar, aproape nerăbdător.

Nu, ea nu auzise nimic. La urma urmei, el era cel care ațipise o clipă, așezat pe scaun…

Patru săptămâni mai târziu, Jack, complet refăcut după boală, se juca de-a v-ați ascunselea cu sora lui într-o porțiune de apartament. De fapt, era o bucurie interzisă în alte condiții, din cauza zgomotului și a riscului de cădere, dar după boala lui gravă i-au acordat unele privilegii neobișnuite. Era seară. Se aprindeau lămpile de pe stradă. „În liniște, ia aminte; mama se odihnește în camera ei”, fusese cerința impusă de tată. Soția tocmai se întorsese dintr-o săptămână petrecută pe malul mării, unde se recuperase după efortul de a-l veghea pe copil vreme de atâtea nopți. Traficul se rostogoli și irupse de-a lungul străzilor de dedesubt.

– Jack! Vino și ascunde-te. E rândul tău. Eu m-am ascuns ultima oară.

Dar băiatul rămase vrăjit lângă fereastră, uitându-se cu atenție la ceva de pe trotuar. În zadar Sybil îl strigă și trase de el. Fata fu gata să izbucnească în lacrimi. Jack nici măcar nu se clinti. Spuse doar că a văzut ceva.

– O, tu vezi mereu câte ceva. Vreau să te duci și să te ascunzi. Faci așa doar pentru că nu găsești un ascunziș bun, pe cuvânt.

– Uite! strigă băiatul cu vădită admirație.

În același timp, tatăl se ridică repede din scaunul de dinaintea căminului în care ardea focul.

– Uite! repetă copilul cu încântare și entuziasm. Este un cal grozav. Și e cu totul alb-alb.

Sora lui i se alătură la fereastră.

– Unde? Unde? Nu-l pot vedea. O, arată-mi-l!

Tatăl lor ajunse aproape în spatele lor.

– L-am auzit, șopti el, dar atât de încet încât copiii nu-l pricepură. Fața lui avea culoarea cretei.

– Chiar în fața ușii noastre, proasto! Nu-l vezi? O, cât mi-aș fi dorit să fi venit pentru mine. Este atât de frumos!

Și băiatul bătu din palme cu plăcere și entuziasm.

– Repede, repede! Uite-l că pleacă iarăși!

Dar în timp ce copiii stăteau aproape certându-se lângă fereastră, tatăl lor se aplecă lângă canapeaua din camera alăturată, deasupra unei siluete a cărei inimă se oprise să bată, în somn, liniștită. Marele cal alb venise. Dar de data aceasta nu-i auzise doar sosirea minunată, ci și plecarea. Părea că-i auzise copitele îngrozitoare izbind cerul, departe, mai departe și foarte repede, un tropot stingându-se în liniște și, în cele din urmă, ajungând sus, printre stele.

 

(1917)

Nicu Gecse

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.