Copilul cu nume lung – basm japonez

Traducere și adaptare: Nicu Gecse

Cândva, într-un orășel mic din Japonia, trăiau un bărbat și femeia lui. După câțiva ani în care n-au avut copii, femeia a născut cu mare greutate un băiat, iar soțul ei i-a îngăduita ca ea să-i aleagă numele. Numai că femeia nu părea să-și revină după nașterea dificilă și tot amână să-i dea copilului un nume.

Văzând că zilele ei sunt numărate, îl chemă pe soțul ei să-și ia rămas bun și să-l roage să aibă grijă de copil. Întrebată cum și-ar dori să îl cheme pe fiul lor, femeia apucă să spună doar Chōn… și nu și-a încheiat vorba. Deși mâhnit de moartea soției și de faptul că ea nu a reușit să-i spună numele pe care l-ar fi dorit pentru băiat, îi respectă dorința femeii așa că băiatul fu numit simplu: Chōn.

După scurtă vreme, bărbatul se recăsători și avu un alt fiu de la cea de-a doua nevastă. Aceasta fusese sfătuită de rude să nu aleagă pentru copilul ei un nume șintoist, ca al fratelui lui vitreg, ci unul budist, care să fie mai lung, mai bogat în semnificații și mai aducător de noroc. După ce se sfătui cu un preot budist, acesta îi propuse câteva nume: Jugemu, Gokō-no Surikire, Kaijarisuigyo-no și vreo alte câteva, din care să poată să aleagă. Pusă în fața unei alegeri, femeia se gândi să nu se limiteze la un nume simplu din două-trei cuvinte și alese ca pe băiatul ei să-l cheme Jugemu–Jugemu–Gokō-no Surikire–Kaijarisuigyo-no–Suigyōmatsu Unraimatsu Fūraimatsu–Kūnerutokoro-ni Sumutokoro–Yaburakōji-no Burakōji–Paipopaipo Paipo-no Shūringan–Shūringan-no Gūrindai–Gūrindai-no Ponpokopii-no Ponpokonā-no–Chōkyūmei-no Chōsuke, adică Lung ca viață – Lung ca viață – Etern – Norocos cât tot numărul firelor de nisip și al peștilor din mare – Liber să călătorească precum apa – Pretutindeni zburător ca norii și ca vântul – Mereu cu loc de masă adăpost și trai – Plin de energie ca tufișul de mure – Îndelungat în zile ca împărații Chinei – Cu viață lungă și trainică – Îndelung binecuvântat.

Acest nume, credea ea, avea să-i asigure fiului ei o viață lungă și îmbelșugată, mai fericită decât a fratelui cel mare care se numea simplu: Chōn.

Chiar și când se jucau între ei, fratele mai mare avea probleme, mai ales că prâslea râdea mereu de el pentru că are un nume mic.

– Chōn, ce nume mai ai și tu! Auzi: doar Chōn!

După mai multe șicane și răutăți, fratele mai mare încerca și el să-l ia pe cel mic peste picior:

– Dar al tău ce nume lung. Cum adică Lung ca viață – Lung ca viață – Etern – Norocos cât tot numărul firelor de nisip și al peștilor din mare – Liber ca tufișul… Poftim, afurisitule, iar m-am încurcat cu numele tău!

Băieții crescură treptat și începură să primească unele sarcini în gospodărie, pe măsura vârstei lor. Ori de câte ori era strigat Chōn, acesta venea de oriunde s-ar fi aflat și făcea ce i se cerea: aducea vreascuri, spăla vasele, căra rufele spălate, mătura prin casă și o sumedenie de alte lucruri.

Mama vitregă era atentă și vigilentă. Ori de câte ori soțul ei striga  „Jugemu, vino să mă ajuți!“, ea sărea cu gura:

– Prostule! Îți nenorocești singur copilul nespunându-i numele întreg. Îi furi o parte însemnată din norocul și fericirea pe care i le-ar aduce rostirea numelui întreg. Pe el în cheamă Lung la viață – Lung la viață – Etern – Norocos cât tot numărul firelor de nisip și al peștilor din mare – Liber să călătorească precum apa – Pretutindeni zburător ca norii și ca vântul – Mereu cu loc de masă adăpost și trai – Plin de energie ca tufișul de mure – Îndelungat în zile ca împărații Chinei – Cu viață lungă și trainică – Îndelung binecuvântat. Doar așa să-l strigi.

Bineînțeles că bărbatul alegea mai degrabă să-și cheme băiatul cel mare să-i dea o mână de ajutor decât să înșire numele cel lung și greu de reținut al fiului celui mai mic. Chiar și când încerca să-l strige pe al doilea, se încurca mereu în cuvinte, o lua de la capăt și iar uita ordinea în care erau așezate numele purtătoare de viață lungă, belșug și fericire. Iar soția lui, singura care știa să spună numele lung complet, prefera și ea să-l pună pe băiatul vitreg la treabă și să-l ocrotească pe al ei, cu nume deosebit, dovedind astfel că numele lung chiar era cu noroc.

Când mai făceau câte vreo boacănă, Chōn era imediat chemat și pedepsit, pe când prâslea scăpa întotdeauna, fiindcă tatăl abia începea să-l strige că se și lăsa păgubaș să înșire numele acela lung, așa că băiatul scăpa neurecheat și făcea altele și mai grozave.

În schimb, maică-sa observa cu încântare cât de mult era avantajat fiul ei cu nume lung, fiind sigură că doar numele acela are să-l ajute pe băiat să aibă o viață îndelungată, îmbelșugată și fericită.

Într-o zi, fiind trimis după apă, lui Chōn îi alunecă piciorul și căzu în apă. Câțiva copii care se aflau prin preajmă, strigară imediat după ajutor:

– Săriți! Chōn a căzut în fântână. Săriți, Chōn se îneacă!

Alertați de copiii speriați, orășenii aflați prin preajmă îi săriră repede în ajutor. Aduseră cu ei frânghii și scări și îl scoaseră pe băiat afară ud leoarcă, dar teafăr.

Mama vitregă avu o nouă confirmare a faptului că numele scurt al băiatului nu-i era nicidecum de folos acestuia și că avusese mare noroc că scăpase. În schimb, fiul ei cu nume lung era protejat de bogăția darurilor și cuvintelor de bun augur pe care le cuprindea.

Nu trecu multă vreme și băiatul care se numea Lung ca viață – Lung ca viață – Etern – Norocos – restul îl știți și voi se juca împreună cu alți copii în preajma fântânii. Răsfățat și plin de el, ignoră sfatul unui alt copil, care le spusese că e bine să se joace ceva mai departe.

– Voi nu știți nimic. Chōn a căzut în fântână fiindcă are un nume mic și purtător de ghinion. Numele meu este însă mare și are să mă protejeze întotdeauna. Mie nu mi se poate întâmpla nimic rău.

Numai că nu apucă bine să se laude că îi veni și lui rândul. Ca să arate cât e de grozav se aplecă prea mult deasupra fântâni, își pierdu echilibrul, nu reuși să se agațe de găleată și căzu chiar în mijlocul fântânii.

Copiii începură să strige după ajutor.

– Săriți! Lung la viață… Cum îl cheamă?

– Nu, se zice întâi de două ori! Prostule.

– Strigă tu, dacă îi știi tot numele.

– Lung la viață, Lung la viață, săriți că se îneacă!

– Nu așa. Trebuie să îi spui tot numele.

– Ce faceți acolo, afurisiților? Plecați de lângă fântână! strigă la ei un vecin.

– Păi, se îneacă, domnule…

– Cine se îneacă, băiete?

– Lung la viață – Lung la viață – Etern – Norocos cât tot numărul firelor de nisip și al peștilor din tufișul de mure. Nu, nu e așa, explică băiatul.

– Săriți! Se îneacă…

Și o larmă de voci de copii începu să strige care cum putea și ce-și aducea aminte din numele acela lung

– Lung la viață – Etern – Norocos precum apa din tufișul de mure. Ba nu. Mereu cu loc de masă ca împărații Chinei. Nu. Nu-i așa. Zic eu. Îndelung binecuvântat ca norii și ca vântul. Mereu plin de energie ca nisipul din mare…

– Vă bateți joc de oameni, obraznicilor! strigă la ei un alt om ajuns în apropiere. Alt loc de joacă nu v-ați găsit?

– Nu, domnule. Chiar a căzut în fântână, spuse cel mai măricel dintre copii.

– Nu se poate. Cine a căzut?

– Lung la viață de două ori. Acum cum e? Nu e bine. Norocos cât tot numărul împăraților Chinei, al firelor de nisip și al peștilor din mare. Liber să călătorească la loc de masă, adăpost și trai. Plin de viață lungă și tufișuri de mure, dar binecuvântat, se contraziseră copiii vorbind toți deodată.

– Vă arde de glume, prăpădiților? întrebă un alt vecin alertat de larma lor.

– Nu, nu-i adevărat, spuse cel mai mic dintre copii, care vorbea destul de stâlcit. Fratele lui Chōn a căzut în fântână!

Abia atunci oameni mari pricepură că nu era de glumă și alegară să aducă funii și scări ca să-l salveze pe băiatul căzut în fântână. Era însă prea târziu; norocul adus de numele lui cel lung se isprăvise.