Moarte grabnică – I. Al. Brătescu-Voinești

Sunt frați buni de mamă și de tată; totuși oameni mai deosebiți unul de altul, și ca înfățișare și ca fire, cu greu s-ar putea închipui.

Să iei așa, la întâmplare, un om dintr-un capăt al țării și altul din capătul opus, ar semăna desigur între ei, mai mult decât acești doi frați.

Cel mai mare – numai cu un an mai mare – e un uriaș.

De cum îl vezi – umblând țanțoș, cu pieptul scos, cu capul sus, cu rotiri de ochi de inspector, cu gesturi tăioase de comandant –, de cum îl auzi – vorbind tare, pompos și poruncitor –, îți dai numaidecât seama că ai înaintea ta un biruitor. Și e în adevăr un biruitor. Deși fără altă cultură decât cea căpătată în șase clase de liceu absolvite, la care s-au adăugat cunoștințele câștigate din zilnica cetire a gazetelor politice, – punându-și forța mușculară în slujba unui partid și speculând cu dibăcie pe de o parte câteva condamnări ce-i atrăsese întrebuințarea acelei forțe, pe de altă parte frângerea unui braț, cu care se alesese cu prilejul unor alegeri – a ajuns șeful politic al unei culori din capitală.

O voce grozavă care ar putea birui sunetul a zece trâmbițe, o voce care pătrunde în auz ca un pumn într-un geam de hârtie, o vorbărie torențială, teatrală, bombastică și sforăitoare, o lipsă totală de scrupul, care-l făcea să făgăduiască împărțirea tuturor bunurilor ce nu-i aparțineau lui, și o tot atât de completă lipsă de ridicol făcuseră dintr-însul un foarte apreciat orator de întruniri publice.

Nu veți fi surprinși aflând că a fost până acum în câteva rânduri deputat și că desigur va fi și în viitor, când partidul căruia îi aparține va reveni la cârma țării.

E văduv. Trăiește în casă cu o soră mai mare decât el și cu doi copii – băieți, amândoi studenți la drept. Cel de-al treilea copil, fata, e măritată în provincie după un maior.

Cu soră-sa, cu copiii și cu slugile se poartă autoritar, ba uneori crunt. Ca să vă puteți da seama până unde putea merge cruzimea lui, e destul să vă spun că, într-un rând, prinzând pe un țigan care pescuia cu undița într-un eleșteu de la o vie pe care o avea în apropierea orașului, după ce l-a bătut strașnic, l-a pus să mănânce râmele. Pe onoarea mea! Ăsta nu e un lucru scornite de mine: l-a pus să mănânce râmele.

Acest om strașnic, viteaz și biruitor are cam de două ori pe an niște crize de sufocație, în timpul cărora dă spectacolul unei ridicole lașități. Plânsete, gemete, văicăreli: „Ah! oh!… Mor… Nu mă lăsați!… Scăpați-mă!“ O slugă este trimisă în grabă după frate-său, alta după doctor, un băiat la spițerie. Pe urmă, când toți sunt adunați împrejurul lui, cu un glas scăzut, în care totuși rămâne ceva teatral, se adresează când unuia, când altuia:

– Mă duc… mă duc… Simt că mă duc… Doctore, nu mă lăsa… Luxițo, telegrafiază Aurorii… Băieți, v-am iubit și v-am crescut bine… ah! of!… Luxițo, să le fii, ca și până acuma, mamă bună… S-o ascultați, mă băieți, și s-o iubiți, că vă vrea binele… Doctore, nu mă lăsa, barem până o sosi Aurora… Aoleu!… Iorgule, Luxițo, cheile de la casa de bani sunt aici, sub pernă… O să găsiți acolo bani de înmormântare și chitanțele de pe la bănci… Aoleu!… Iorgule, frățioru’ meu, Steluțo, dați-mi mâinile… și voi băieți, veniți colea… stați jos… așa… să vă am pe toți în fața mea… Aoleu!… iertați-mă…

Și timp de vreo două ceasuri o ține așa, în gemete și văicăreli, fără să-i tacă gura o clipă.

O zi, cel mult două, după o astfel de criză, pare învins, obosit; pe urmă își reia înfățișarea trufașă și biruitoare…

Ăsta e domnul Basile N. Ombrian.

Cellalt frate, cu un an mai tânăr, e nenea Iorgu Umbreanu, un unchieșel cărunt, mărunt, care se strecoară sfios și al cărui glas sună ca o șoaptă.

În toată făptura lui cenușie, singurul lucru sclipitor sunt ochii – niște ochi frumoși, negri, în care se citește bunătatea lui proverbială, care i-a atras porecla de „omul lui Dumnezeu“. Nimeni nu-i zice altfel.

Trebuie să-l fi văzut dumneavoastră. Nu se poate să nu-l fi văzut. E bătrânelul simpatic care, când umblă pe stradă, se oprește în loc și se înalță să mângâie pe bot caii de la birje sau se apleacă să dezmierde copiii ori câinii care trec pe lângă el.

E registrator șef la unul din multele ministere, unde e stimat și iubit de toți. E însurat cu o femeie bună ca și dânsul, cucoana Steluța, cu care duce o căsnicie atât de armonioasă, încât nimeni nu i-a auzit niciodată zicându-și măcar „du-te mai încolo“.

În lipsă de copii, îngrijesc de lighioane și au la căsuța lor modestă, pe lângă câini și pisici, o grădină de păsări, dintre care unele au fost mult admirate la expoziția trecută din Parcul Carol. Dar de faima acestor păsări, prăsite și îngrijite cu multă trudă de nenea Iorgu Umbreanu și de cucoana Steluța, ei n-au profitat nimic – a profitat tot domnul Basile N. Ombrian.

Despre blândețea lui nenea Iorgu, colegii lui din minister povestesc fel de fel de întâmplări. Una cred c-o să vă ajungă. Cică într-un rând a rugat pe unul să meargă cu dânsul la croitorul lui, să vadă și el cum îi vin niște haine, pe care le comandase. Se duc acolo, constată că-i veneau de minune și, ca să facă și cucoanei Steluța o surpriză, rămâne îmbrăcat în hainele cele noi. Ies în stradă și nu fac două sute de pași, când iacă un băiat, care venea ducând în spate un burlan de tinichea, dă buzna peste nenea Iorgu și-i sfâșie o mânecă – gogeamite sfâșietura, să bagi pumnul în ea. Haine nou-nouțe, atunci îmbrăcate. Ce-ați fi făcut dumneavoastră? Ați fi înjurat, ați fi tunat, ați fi fulgerat.

Nenea Iorgu atât a făcut:

– Țț!… țț… țț!… Bine, mă băiete, mă, de ce umbli, mă, cu burlanul pe trotuar?

Atât. Și s-a întors la prăvălie, s-a dezbrăcat de hainele noi, le-a îmbrăcat iar pe cele vechi și l-a rugat pe croitor să-i pună altă mânecă.

Uneori, negreșit, e și nenea Iorgu bolnav. Cine e sănătos tun, când nu-i mai rămâne decât un an până la împlinirea a șaizeci? Dar cine l-a auzit vreodată văitându-se?

Când și când își duce mâna și se freacă în partea stângă a pieptului, unde simte uneori o înțepătură, care l-a făcut să se lase de tutun. Atât…

* * *

Unu după miezul nopții. Bate cineva în geamul de la salonaș. Nenea Iorgu se scoală, trece în odaia de alături, ridică perdeaua. E servitorul lui frate-su:

– Veniți repede, că moare boierul!

Se îmbracă în grabă și el și cucoana Steluța și pornesc într-acolo.

De cum deschid ușa, se aud gemetele bolnavului, împrejurul patului căruia sunt adunați soră-sa doi doctori, amândoi băieții. La intrarea lui nenea Iorgu și a cucoanii Steluții, muribundul întinde brațele:

– Iorgule, Steluțo!… mor… mă duc… nu mă lăsați… Luxițo, telegrafiază Aurorii… ah!… of!… Băieți, să fiți cuminți… să vă sprijiniți… să vă ajutați… Luxițo, să îngrijești de ei… Aoleu, doctore; barem până o sosi Aurora…

Nenea Iorgu, pe care-l îneacă mirosul de eter și căruia îi displace profund acest spectacol la care de atâtea ori asistase până acum, se strecoară binișor, iese în antreu, de acolo afară. E o noapte blândă de septembrie. El aruncă o privire spre cerul înflorit de stele, se așează pe treapta de sus a scării, își duce mâna în partea stângă a pieptului și, rezemându-se în colțul dintre zid și ușă, scoate un suspin lung și duios.

Mai târziu, când încetarea văicărelilor dinăuntru dovedește că bolnavul s-a liniștit, cucoana Steluța deschide ușa și-și vede soțul dormind acolo, în colț. Ea îi zâmbește cu dragoste:

– Iorgule, putem să mergem… s-a liniștit… i-a trecut.

Cu ochii întredeschiși, nenea Iorgu nu răspunde.

Ea, ca să-l trezească, îi pune mâna pe fruntea rece ca gheața.

A! nu țipa așa, cucoană Steluțo! Înțeleg ce amară sfâșiere trebuie să-ți pricinuiască, după treizeci de ani de căsnicie ca a voastră, această despărțire, fără o strângere de mână, fără un cuvânt de adio… Dar nu țipa așa. Dumneata știi bine că lui nenea Iorgu nu-i plăceau țipetele…

(1929)