Cu „bumiranu“– Otilia Cazimir

 Cu „bumiranu“– Otilia Cazimir

De mult visa să aibă un bumerang. În sfârșit găsise unul la București, la un magazin de curiozități: un bumerang australian autentic.

S-a întors la Iași cu trenul de noapte și era așa de fericit, încât n-a mai avut răbdare până a doua zi și, de la gară, a venit de-a dreptul la mine.

– Nu te speria, nu-i nimic: am găsit la București un bumerang și am venit să ți-l arăt. Interesant, nu-i așa? Mă duc, mă așteaptă trăsura la poartă…

A doua zi am mers „la deal“, la via lui Mihail Sadoveanu, să arate și celor mici, și celor mari, drăcovenia aceea australiană. Joaca a ținut până seara târziu. Toată lumea a uitat de volei. Dar bumerangul nu și l-a lăsat acolo: că dacă încăpea pe mâna lui Mihu, nu mai scăpa teafăr…

Ziua următoare m-am dus ca de obicei, cum făceam de ani și ani, să-l trimit la dejun (când se apuca de un lucru, uita de mâncare), să-i pun oarecare ordine, fie și iluzorie, în hârtiile răvășite și în corespondență și să-i pregătesc rația de cafea („de otravă“, cum zicea) pe douăzeci și patru de ore: un ceainic de-un litru, plin ochi.

Dar când am intrat în casa din Bunavestire, mi-am pus mâinile-n cap. Toată odaia de lucru – pe jos, pe mese, pe divan, pe ferestre – era plină de scânduri, de compasuri, de echere, de strujituri, de țigări fumate numai pe jumătate și de ceșcuțe cu resturi de cafea. Iar pe o măsuță se lăfăia o coșcogeamite balanță, alături de primul volum al enciclopediei Larousse deschis la „bumerang“.

Venise de cu noapte Miti Sadoveanu, fizician și mare meșter cioplitor, să „reproducă“ bumerangul lui George Topîrceanu. Lucrul era în toi. Meșterii – unul bălai și celălalt întunecat – ciopleau, lustruiau, măsurau, cântăreau… Și nu reușeau să facă nimic. Bumerangul lor, exact ca formă, ca greutate și ca echilibru cu cel australian, pleca din mâna care-l arunca, se învârtea frumos în văzduh, nimerea ținta – dar rămânea acolo „ca un bleg“, fără să se mai întoarcă de unde plecase.

„Australienii“ se uitau unul la altul, consternați. Miti s-ar fi lăsat păgubaș și s-ar fi dus acasă. Cred că-i era și foame. Dar George Topîrceanu se înfierbântase:

– Mai încercăm unul, și gata, Densitatea lemnului, să știi că asta-i pricina!

Și o luau de la capăt.

Târziu, după ce ultimul bumerang se rupsese în două de la prima probă, au renunțat. Când i-am văzut plecând amândoi, să mănânce împreună la Luther și să-și continue discuțiile, am răsuflat. În timp ce treceau pe sub ferestre, l-am auzit pe George Topîrceanu:

– Dacă găsim lemn de nuc, mâine mergem la sigur!

Am rămas singură, să scot de sub așchii și surcele călimările, caietele, scrumierele și creioanele, încercând să pun un pic de ordine scriitoricească în atelierul de tâmplărie al prietenului meu…

Când, ni mult după aceea, am plecat la Agapia, bumerangul a fost așezat la loc de cinste în geamantanul stăpânu-său. Și de a doua zi, Valea Agăpioarei a început să fiarbă. Băieții cu cai de călărit, cei care păzeau vitele sau gâștele mănăstirești, odraslele spilcuite ale „musafirilor“, ba chiar și musafirii înșiși, veneau să vadă minunea. Ciotul de lemn strâmb pleca răsucindu-se pe sus, lovea ținta – o buturugă sau un pietroi – și o lua îndărăt pe aceeași traiectorie, întorcându-se ca un cățeluș cuminte la picioarele stăpânului,

Maica Achilina, care venea din pădure de la cules bureți, s-a oprit pe punte și și-a făcut o cruce mare, din crește și până mai jos de genunchi:

– Ptiu, ucigă-te toaca!…

În curând lumea s-a deprins cu bumerangul. S-a deprins chiar și maica Licheria, gazda lui George Topîrceanu, care la început nu voia în ruptul capului să se culce sub același acoperiș cu drăcia aceea strâmbă de lemn și se ducea să doarmă peste drum, la maica Tomaida.

Numai George Topîrceanu și băieții nu se mai săturau de joacă.

Iote mă, bumiranu’, mă!… se strigau, lăsându-și caii pe vale, gâștele pe baltă și vitele în marginea pădurii:

– Că doar nu le-or mânca lupchii, boalele dracului!

 Și George Topîrceanu le dădea, pe rând, să „tragă“ cu bumerangul. Unii nimereau. Dar când vedeau dihania întorcându-se asupra lor, se speriau și o luau la fugă mâncând pământul.

– Na, că era să-mi spargă capul!

– Dă-l la Doamne iartă-mă, că parcă-i giu!

Spre seară, când umbra uriașă a munților împăduriți se răsturna, umedă, peste vale, se isca ceartă între băieți: care să ducă până-n mânăstire bumiranu’ și pușculița lui George Topîrceanu.

– Azi e rândul meu! – se înfigea unul.

– Ba a’ meu, că tu ai fost alaltăieri.

– Spui minciuni, că alaltăieri o plouat!

George Topîrceanu, apoi, își alegea singur, din grămadă, tovarășul de drum și de povară. De obicei, îl alegea pe cel mai bicisnic și mai desculț:

– Să aibă și el o bucurie…

Și plecau alături, băiatul fudul, cu pușca Flaubert în spate și cu bumiranu’ subsoară, George Topîrceanu cu scăunașul de vânătoare și o carte netăiată…

Așa au dispărut într-o seară, peste dâmb. Alesul zilei fusese un flăcăuaș cu caii, din Pipirig, cu opincuțele cât palma și, acum în miezul verii, cu o căciulă cât toate zilele. Nimeni nu-i mai zicea pe nume. Ca toată lumea, îi ziceam și eu „Căciulă“.

Am rămas pe un bolovan uriaș, călduț încă, încă în mijlocul pârâului. Băieții stau întinși pe burtă, la taifas. Nu mă văd nici ei, nu-I văd nici eu. Dar îi aud. Și din când în când ajunge până la mine duhoarea grea și iute de mahorcă. Fumează, procleții…

Trebuie să mai întârzii vreo jumătate de oră, până-și duce George Topîrceanu bagajul acasă și „se face frumos“, ca să ne întâlnim apoi în poarta maicii Valesia, unde mâncăm seara. Și pe urmă o luăm singuri înainte pe șosea spre Fântâna-Albă, să căutăm licurici pe tăpșanul înalt de sub pădurea de stejari…

Băieții pufăie adânc și rar. Se vede că trag cu rândul din aceeași țigară groasă, cu iz de pășună. Unul scuipă, pe urmă zice:

– Ai văz’t, mă, cum trage cu pușca în mărul de pe capul ’mneaei?

„Mneaei“ sunt eu.

– Îra! – se miră altul.

Dar al treilea face, sceptic:

– Dec!

– Uite așa să mă-ndoi dacă spun minciuni! Îi pune un pădureț pe cap, se duce până hăt-încolo, ia pușca la ochi și dă pădurețu’ jos.

– Și ’mneaei ce face? – întreabă unul, cam răgușit.

– ’Mneaei? Râde.

– Dec! – icnește iar cel sceptic.

– Iaca, să spuie și Vasilică dacă nu-i așa.

Dar până să spuie Vasilică, s-a întors pesemne Căciulă, că sar cu toții cu gura să-l descoase:

– I le-ai dus chiar păn’ acasă?

– Păn’.

– Ș-ai intrat la dumnealui?

– Intrat.

– Unde stă?

– La maica Licheria cea chioară, pe Bogoslov.

– Și cum îi la dumnealui în chilie? Are puști multe?

– Iha! – ridică glas Căciulă, surprinzător de pițigăiat. Și puști, mă, și bumiranuri, mă, și ceasloave, mă!

– A’ dracului!

Iar Căciulă încheie cu o octavă mai jos, admirativ și grav:

– A’ dra…!

Băieții au plecat să-și adune „boalele“ părăsite pe vale și prin marginea pădurii. Am rămas singură.

Pârâul își caută de treburile lui. La picioarele mele e limpede și verzui, de se văd pe fund săgețile subțiri ale „fâțelor“, alături râde încrețit, ca un copil care a făcut o poznă, iar mai departe clocotește în spume în jurul unei bucăți de stâncă. De ce s-a înfuriat?

Și ridicându-mă să plec și eu, trimit înainte pe apa Agăpioarei, spre cel care mă așteaptă în vale, aceeași exclamație gravă și admirativă ca și flăcăuașii, prietenii lui:

– A’ dra…!

Fictiuni.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.