Car case – Nicu Gecse

 Car case – Nicu Gecse

„Toți începurăm să aplaudăm plângând:

Erau Zeii care se întorceau după surghiunul de veacuri.“

(Ragnarok – Jorge Luis Borges)

Știai că fericirea e scurtă. Ai știut dintotdeauna, pentru că rareori ai avut impresia, falsă de altfel, că ești în al nouălea cer. De cum te gândeai la asta, reveneai pe pământ. S-alegea prafu’ de fericire. Vedeai, analizai obiectiv și matur. Știai că visele nu există că și în virtual trebuie să te conformezi unui alt adevăr. Al tău, al meu, al nimănui. Al șarpelui sau al îngerilor albaștri.

Iar atunci te-ai hotărât să pleci.

Atunci când plouă.

Atunci când te plictisești cântând, cu capul în jos, atârnat de tavan.

Atunci când nimeni nu mai rămâne.

Atunci, asemeni tuturor, ai pleca doar ca să nu mai revii. Ca anul care se termină, ca mâinele de ieri…

***

Nu-i încă amiază. Lumina intră prin pereți, murdărind negrul cu pete spălăcite de gri, curge lichid obosindu-ți ochii. Ai copiat codurile celor din bar.

Apoi ai cerut un rachiu de trestie, cu lămâie.

– Totul e ca un vis – i-ai răspuns. Atâta doar că eu nu pot dormi, nici visa. Niciodată.

– Eu te-aș putea, poate, adormi – ți-a propus ea, surâzând tainic și arcuind sprincenele a întrebare.

Nu-i puteai răspunde. Te-ai mulțumit să-i mângâi chipul palid, deși ochii îți fugeau pe decolteul deocheat unde fremătau sânii copți și pe șoldurile-platoșă din nitruri sinterizate, cu adaus de iridiu.

Știai că fericirea e scurtă… Ușile se dădură în lături. Un zăngăt scurt, de arme, fu urmat de comanda căpitanului:

– Razie! Vă supuneți sau o mierliți! Alegeți! Introduceți pe brățări codul și numele…

Aiurea! La ce le trebuie?!

– Repet: codul și numele…

Numele tău adevărat? Cum adică? De ce vor să-l declari, dacă ei oricum radiază totul? Apasă pe un buton și te șterg. Bucăți de sticlă mărunte, stele înghețate pe podea – așa vor ajunge toți cei aflați în bar. Afară de tine… De ce-i mai întreabă? De ce-ar vrea să știe? De ce te fac să te simți las sau ticălos, asemeni lor?

***

Armezi. Un declic sec, de falangă metalică. Gemetele celor trimiși de prima ta rafală sunt acoperite de detunătura grenadei, a cărei explozie își împlântă pumnalele ascuțite în trupurile lor cuirasate. Al doilea explozor surprinde grupul căpitanului. Trupul ofițerului, crucificat de explozie, se prăvălește pe spate, cu ochii cătând spre tavan, ca două cioburi de sticlă de culoarea topazului.

Un proiectil tras de ei te-a lovit în șold. Clienții care n-au apucat să-și tasteze codul pe brățări năvălesc afară, cu frica morții în suflete. Ceilalți, condamnați, rămân să-și savureze licoarea din pahare, probabil ultima dinaintea definitivei radieri.

Îți ordonezi gândurile. O înșfaci de mână și o târăști afară, fără să ții cont de căutătura hăituită a ochilor negri. O ții strâns de mână și traversați în fugă, cotind apoi pe o străduță lăturalnică. Ține pasul cu tine și n-o crezi capabilă să obosească prea curând. Te oprești totuși, îi eliberezi mâna și te sprijini cu spinarea transpirată de un zid. Șoldul doare.

– Cine ești? – te întreabă cu o voce speriată.

– Ce-ți pasă…? – îi răspunzi încetișor.

– Cu ce te ocupi?

– Eu. Car case… Nu mă crezi? Chiar asta fac – spui dezinvolt deși ești sigur că nu te-nțelege.

– Cum adică?

– șterșii, radiații, proscrișii au avut locuințe, rutine sau subrutine mobilate, în care-și păstrau datele și avutul. Odată eliminați, spațiile locative se realocă programului-bază. Ei bine, eu le mut mai înainte, nu-ți spun unde! Unii mi le vând chiar înainte de a fi șterși. Înțelegi?

– Și ce faci cu ele?

– Le dau ofrandă zeilor. Se apropie ziua când vor veni să ne dezrobească. Vor avea nevoie de spațiu ca să-și înmagazineze nețărmurita iertare… Unii le donează bisericii…

Dar ea nu te aude. Cu un pocnet surd s-a fisurat în sute de cioburi, de mărimi diferite, împrăștiindu-se cu clinchet pe macadam. O radiaseră folosindu-i codul marcat la bar.

Rana-ți din șold sângerează și arde.

***  

În mintea ta amintirile se topesc hilare; jocuri de umbre îți întunecă gândurile. Înaintezi poticnit. Durerea din șold e mai cumplită.

Te ghemuiești în fața altarului, încălzindu-ți cu aburul răsuflării mâinile chircite. Nu știi ce-i cu tine; e atâta noapte împrejur încât simți că înnebunești. Iar rana din șold te arde cumplit.

– Cetele cele sfinte să te răsplătească pentru bunătate! Apropie-te, îngenunchează și vei cunoaște clemență – grăiește prelatul.

– Iată, genunchii mei ating podeaua, așteptând nesfârșită milă.

– Nu fi păgân, nu râde de zeii albaștri care vor veni la ceasul veșnic.

– Îmi mărturisesc păcatul și nu voi mai râde. Au mai șters optsprezece… nouăsprezece suflete. Iată codurile caselor lor: le dăruiesc zeilor…

– De câtă vreme?

– De mai puțin de un ceas. Abia am fugit…

– Îngerii albaștri să te aibă în pază!

Flacăra azurie alungește chipurile icoanelor.

– Pari stânjenit când îți vorbesc despre credință, deși cunoști canoanele!… Mărturisește…

– Sfinția-ta, crede-mă. Eu, adică… Întotdeauna am căutat să…

– Mereu cercetați și aflați vorbe meșteșugite, ticluind aiurea înțelesuri ce nu-s…

O căruță trece pe stradă, iar paharele de pe masă scot un clinchet ireal, de moarte. Te prăvălești la picioarele pastorului, care râde, râde.

***

Vei fi visat poate zorii pâcloși ai unei dimineți în care curva de lângă tine s-a trezit mai devreme și ți-a tăiat adânc beregata cu briciul ruginit, înșfăcat încă de cu seară de pe polița din baie. Din carotidă ți se va fi scurs gâlgâind sângele de culoarea rodaminei B, în timp ce în gândurile tale, cuprinse în întuneric, se vor fi unduit fosforescente literele unei reclame: CAR CASE, Don Sebastian, urmate de numărul de telefon. Apoi va fi venit un înger albastru să te invite la o cafea. Și nu-l vei fi putut refuza.

Nicu Gecse

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.