Camera fluierătoare (II) – William Hope Hodgson

traducere şi adaptare: Nicu Gecse

(urmare din numărul precedent)

Am stat câteva secunde, pândind, şi nu s-a întâmplat nimic, camera se dovedi pustie dintr-un capăt în altul. Atunci însă, ştiţi, mi-am dat seama că încăperea era învăluită de o tăcere îngrozitoare. Vă daţi seama? Un soi de linişte intenţionată, la fel de înnebunitoare ca oricare dintre zgomotele cumplite pe care entităţile le pot face. Vă mai amintiţi ce v-am povestit despre Cazul grădinii liniştite? Ei bine, acea cameră era cuprinsă de aceeaşi linişte răuvoitoare – tăcerea bestială a unei entităţi care te priveşte fără a putea fi ea însăşi văzută şi care crede că a pus gheara pe tine. A, am recunoscut-o imediat, aşa că am şters partea de sus a felinarului găsit acolo, astfel încât să am lumină în întreaga cameră.

Apoi m-am pus pe treabă, lucrând ca apucatul şi uitându-mă permanent în jurul meu. Am sigilat cele două ferestre cu fire lungi de păr uman, care le traversau, şi pe care le-am sigilat la fiecare ramă. În vreme ce lucram, o tensiune ciudată, abia perceptibilă, se insinuă în atmosfera acelei încăperi, iar liniştea păru să devină tot mai densă, dacă puteţi înţelege aşa ceva. Atunci mi-am dat seama că n-aveam ce căuta acolo fără o protecţie deplină, căci eram aproape sigur că nu era un fenomen produs de entităţi de tip Aeiirii, ci de unul dezvoltat de una dintre formele cele mai malefice – aşa cum sunt entităţile de tip Saiitii; cele cu care m-am confruntat în Cazul bărbatului care mormăia, pe care-l cunoaşteţi.

Am terminat de sigilat fereastra şi m-am îndreptat în grabă spre căminul cel mare. Acesta este o construcţie impozantă, are o ciudată spânzurătoare de fier, cred că aşa i se spune verigii care se proiectează în afară din spatele arcului. Am sigilat gura căminului cu şapte fire de păr uman, cel de-al şaptelea intersectându-le pe celelalte şase

Atunci, tocmai când terminam, în cameră crescu în intensitate un fluierat slab, zeflemitor. O usturime rece, nervoasă, mi se plimbă pe şira spinării şi, cuprinzându-mă dinspre ceafă, îmi încinse fruntea. Sunetul hidos umplu încăperea cu o nemaipomenită şi grotescă parodie de fluierat uman, prea uriaş să fie omenesc, de parcă ceva imens şi monstruos ar fi scos sunete ceva mai blânde. Cum stăteam acolo, în ultima clipă, în timp ce presam ceara ultimului sigiliu, eram sigur că dădusem peste unul dintre acele cazuri, rare şi cumplite, în care entităţi neînsufleţite imită funcţii ale celor cu suflet. Mi-am luat felinarul şi m-am îndreptat în grabă spre uşă, privind peste umăr, atent la urmarea pe care o aşteptam. Aceasta sosi de îndată ce am apucat să pun mâna pe mânerul uşii – un ţipăt incredibil, de o mânie răuvoitoare, străpungând parcă tonalitatea joasă a fluieratului. Am ţâşnit afară, trântind uşa în urma mea şi încuind-o.

M-am sprijinit de peretele coridorului opus uşii, simţindu-mă mai degrabă caraghios, căci fusese un ţipăt hidos, dar scurt…

„Nu va fi să hie nice o pavăză dobândită pe căi sfinte atunce cându monstrulu ar avé putere să grăiască prin lemn au piatră“. Aşa sună fragmentul din manuscrisul Sigsand şi am constatat adevărul lui în Cazul cu uşa aprobatoare. Nu există nicio protecţie împotriva acestei forme aparte de monstru, cu excepţia, poate, a unei scurte perioade de timp; pentru că, pentru a-şi atinge scopul, ea poate să se preschimbe în orice substanţă sau să împrumute însuşi materialul de protecţie folosit, având chiar şi proprietatea de a prinde formă în interiorul stelei protectoare, chiar dacă nu imediat.

Există, fireşte, posibilitatea rostirii ultimului vers necunoscut din ritualul Saaamaaa; doar că este prea riscant să se pună baza pe acesta, iar pericolul este cumplit, căci nu are putere să protejeze mai mult decât „ poate cinci bătăi de irimă“, după cum avertizează manuscrisul.

Din interiorul camerei se mai auzea doar un fluierat constant şi monoton, meditativ chiar, care a încetat brusc, făcând ca liniştea să pară şi mai insuportabilă, căci răul se poate ascunde mai bine în tăcere deplină.

După puţin timp, am sigilat uşa cu fire de păr, apoi m-am retras prin culoarul cel mare şi am mers la culcare.

Am stat treaz mai multă vreme, dar în cele din urmă am reuşit să adorm. Cu toate acestea, pe la ora două noaptea, am fost trezit de fluieratul strident care ajungea din acea cameră până la mine, chiar şi la distanţă şi prin uşile închise. Sunetul era cumplit, părând să sfredelească întreaga clădire şi impunând o senzaţie de teroare. Era de parcă – aşa îmi amintesc că mi-a trecut atunci prin minte – un uriaş monstruos ar fi ţinut de unul singur un carnaval nebun acolo, în capătul coridorului mare.

M-am ridicat şi m-am aşezat pe marginea patului, întrebându-mă dacă să merg ca să verific sigiliile; când deodată se auzi un bocănit în uşa mea şi Tassoc intră, purtând halatul de casă peste pijama.

„M-am gândit că trebuie să te fi trezit şi dumneata, aşa că am venit până aici ca să stăm de vorbă“, mi-a spus el. „Nu pot dormi. Frumos. Nu-i aşa?“

„Extraordinar!“, i-am răspuns şi i-am povestit ultimele noutăţi.

Şi-a aprins o ţigară şi am stat de vorbă timp de aproape o oră, vreme în care zgomotul a continuat să ajungă până la noi de acolo, din capătul coridorului mare.

La un moment dat, Tassoc se ridică brusc în picioare…

„Hai să ne luăm pistoalele şi să mergem ca să examinăm fiara“, mi-a propus el, pornind deja către uşă.

„Nu!“, i-am replicat. „Pe Jupiter, NU! Încă nu pot spune nimic cu siguranţă, dar cred că încăperea aceea este cât se poate de periculoasă.“

„Bântuită, e cu adevărat bântuită?“, m-a întrebat el cu voce tare, fără a mai lua în râs o asemenea variantă.

I-am spus, desigur, că nu pot răspunde cu fermitate nici da, nici nu, la o asemenea întrebare, dar că speram să fiu în măsură ca în scurt timp să îi pot oferi o clarificare. Apoi, i-am ţinut o scurtă prelegere privind falsa rematerializare a forţei însufleţite prin inertul neînsufleţit. Abia atunci a început să înţeleagă felul în care respectiva cameră s-ar fi putut dovedi primejdioasă, dacă ar fi fost cu adevărat subiectul unei asemenea manifestări.

Cam după o oră, fluieratul a încetat brusc, aşa că Tassoc s-a dus iarăşi la culcare. M-am întors şi eu în patul meu şi am mai prins o brumă de somn.

Dimineaţă m-am dus din nou în cameră. Am găsit sigiliile de la uşă neatinse. Apoi am intrat. Sigiliile şi firele de păr de la ferestre erau şi ele în ordine, însă cel de-al şaptelea fir de la gura şemineului fusese rupt, lucru ce mi-a dat de gândit. Ştiam că s-ar fi putut rupe, mai ales dacă eu l-aş fi întins prea tare, dar, în acelaşi timp, putea fi rupt şi de altceva. Cu toate acestea, era foarte puţin probabil ca un om, de pildă, să fi putut trece printre cele şase fire de păr nerupte; căci nimeni nu le-ar fi putut observa dacă ar fi intrat în cameră pe acolo, înţelegeţi, ci ar fi trecut prin ele, rupându-le, fără să fi fost cumva avertizat de prezenţa lor acolo.

Am înlăturat celelalte fire de păr şi sigiliile lor. Apoi m-am uitat în sus pe coş. Urca în linie dreaptă, aşa că am putut vedea în capăt cerul albastru. Hornul era mare, deschis, şi nu dădea de bănuit că are ascunzişuri sau coturi. Cu toate acestea, desigur, nu aveam încredere doar într-o examinare fugară, aşa că după micul dejun mi-am pus salopeta şi am urcat până în vârf, ciocănind pereţii pas cu pas, dar n-am găsit nimic.

Apoi am coborât şi am continuat să verific întreaga cameră – podeaua, tavanul şi pereţii, împărţindu-le pe toate în pătrăţele de-o palmă, pe care le-am ciocănit atât cu ciocanul, cât şi cu instrumentul de sondare. Nu am găsit nimic anormal.

După aceea, timp de trei săptămâni, am cercetat castelul cu aceeaşi minuţiozitate, dar tot nu am găsit nimic. Apoi am mers chiar mai departe, căci noaptea, când începeau fluierăturile, am făcut un test cu microfonul. Vedeţi voi, dacă sunetul ar fi fost produs printr-un mijloc mecanic, artificial, acest test ar fi putut scoate în evidenţă funcţionarea aparatului folosit, dacă ar fi existat aşa ceva ascuns în pereţi. Cu siguranţă, trebuie să fiţi de acord cu mine, apelasem la una dintre cele mai noi metode de examinare.

Desigur, nu credeam că vreunul dintre rivalii lui Tassoc ar fi pus la punct un astfel de dispozitiv mecanic, dar mă gândeam că este totuşi posibil ca un asemenea aparat, care să producă fluieratul, să fi fost construit cu ani buni în urmă, poate cu intenţia de a-i conferi camerei o reputaţie care să-i alunge pe indivizii prea curioşi. Înţelegeţi ce vreau să spun? Ei bine, fireşte, exista posibilitatea ca, dacă ne aflam în faţa unui astfel de caz, cineva să cunoască secretul acelei maşinării şi să o folosească pentru a-i juca un renghi diabolic lui Tassoc. Cu siguranţă, testarea sonică a pereţilor ar fi putut să îmi dezvăluie acest lucru, după cum am spus, dar nici vorbă de aşa ceva în castel; aşa că nu mai era nici un dubiu că aveam de-a face cu un caz autentic de ceea ce popular se numeşte „bântuire“.

În tot acest timp, noapte de noapte, iar uneori chiar şi de mai multe ori pe noapte, fluieratul sâcâitor al camerei devenea tot mai insuportabil. Era ca şi cum o inteligenţă de acolo ştia ce paşi se făceau împotriva ei, aşa că şuiera şi fluiera cu un soi de mulţumire zeflemitoare. Vă spun, era în egală măsură ceva nemaipomenit şi groaznic. Nu o dată, am mers fără zgomot, pe vârfuri şi încălţat doar în ciorapi, până la camera sigilată (fiindcă aveam grijă să fie mereu sigilată). M-am dus acolo la orice oră din noapte şi, adesea, fluieratul din cameră părea că se schimbă, trecând pe tonalităţi mai brutale şi mai răutăcioase, de parcă un monstru parţial însufleţit mă vedea clar prin uşa închisă. Şi, de fiecare dată, ţiuitul ascuţit şi sâcâitor al fluieratului umplea întreg coridorul, făcându-mă să mă simt un ins singuratic, care se vârâse nepermis într-unul dintre misterele iadului.

Iar în fiecare dimineaţă intram în cameră şi examinam diferitele fire de păr şi sigilii. Vedeţi, după prima săptămână am întins paralel fire de păr de-a lungul tuturor pereţilor camerei şi ai tavanului; în vreme ce pe duşumea, care era alcătuită din lespezi lustruite, am pus mici petece adezive şi incolore, cu partea lipicioasă în sus. Fiecare petic era numerotat şi aşezat după un plan riguros, astfel încât să pot urmări exact mişcările oricărei fiinţe vii care ar fi păşit pe podea.

Înţelegeţi, deci, că nicio fiinţă sau creatură materială nu ar fi putut intra în camera aceea fără a lăsa în urmă-i suficient de multe semne care să-i trădeze prezenţa. Şi, cum nimic n-a fost nici măcar deranjat, am început să mă gândesc că ar trebui să risc o tentativă de a sta peste noapte în acea încăpere, în interiorul unei stele electrice. Cu toate acestea, vă atrag atenţia, ştiam că ar fi o nebunie ceea ce doream să fac, numai că fusesem scos din răbdări şi eram în stare de orice.

Odată, pe la miezul nopţii, am rupt sigiliul de la uşă, am deschis-o şi am aruncat repede o privire înăuntru; însă, vă spun, întreaga cameră mi-a ţipat atunci în faţă nebuneşte, părând să vină spre mine ca o burtă imensă de umbre, ca şi cum pereţii s-ar fi umflat în direcţia mea. Desigur, trebuie că imaginaţia îmi juca feste. Oricum, ţipătul s-a dovedit de ajuns… aşa că am trântit uşa, am încuiat-o, simţind că mă trece un fior de-a lungul șirei spinării. Cunoaşteţi senzaţia respectivă.

Şi atunci, când am ajuns în acea stare în care nu m-aş mai fi dat în lături de la nimic, am făcut o mică descoperire. Să fi fost ora unu noaptea, iar eu mă plimbam încet în jurul castelului, mergând doar prin iarba moale. Ajunsesem în umbra proiectată de zidul estic şi de departe, de deasupra mea, din întunericul aripii neluminate a castelului, puteam auzi fluieratul groaznic şi ticălos al camerei. Apoi, brusc, din faţă, de la mică distanţă de locul unde mă aflam, am auzit vocea unui bărbat, vorbind şoptit, dar cu încântare evidentă: „Dumnezeule mare! Băieţi, mie chiar nu mi-ar păsa dacă mi-aş aduce nevasta acasă într-un loc cum este acesta!“, spunea vocea, cu un accent specific unui irlandez cu carte.

Cineva a început să-i răspundă, însă a urmat o exclamaţie scurtă, urmată de o forfotă, apoi am auzit mai mulţi paşi care alergau în direcţii diferite. Evident, indivizii şi-au dat seama de prezenţa mea.

Vreme de câteva clipe, am rămas acolo înţepenit, simţindu-mă ca un mare prost. În definitiv, ei se aflau în spatele întregii istorii cu bântuirea! Vă daţi seama în ce ipostază de păcălici mă aflam? Nu mai aveam nici un dubiu că erau câţiva dintre rivalii lui Tassoc, asta în vreme ce eu mă convinsesem până-n măduva oaselor că am de-a face cu un caz real, malefic, autentic! Şi atunci, ştiţi cum se întâmplă, mi-au venit în minte o sumedenie de detalii, care m-au făcut să mă îndoiesc iarăşi de noua mea descoperire. Oricum, fie că era vorba de ceva natural sau supranatural, rămâneau destul de multe lucruri care se cereau a fi clarificate.

A doua zi dimineaţă, i-am spus lui Tassoc despre ceea ce descoperisem, aşa că de-a lungul următoarelor cinci nopţi, noapte de noapte, am păzit cu atenţie aripa de est a castelului, fără a mai semnala însă pe nimeni care să colinde prin împrejurimi, în vreme ce tot timpul, din seară şi până-n zori, cel mai adesea, fluieratul grotesc a continuat incredibil, acolo, în întuneric, din camera de deasupra capetelor noastre.

În dimineaţa ce urmă celei de-a cincea nopţi, am primit o telegramă de aici, care avu darul să mă cheme neîntârziat acasă, cu primul vapor. I-am explicat lui Tassoc faptul că mă vedeam nevoit să plec încoace pentru câteva zile, dar i-am spus să continue el supravegherea din jurul castelului. Am avut însă grijă să fac un lucru, anume să-l determin să-mi promită că nu va intra niciodată în cameră după asfinţitul soarelui şi înainte de răsărit. I-am spus clar că încă nu ştim nimic sigur, că sunt şanse ca oricare dintre variante să fie adevărată şi că, în cazul în camera ar fi ceea ce am crezut eu iniţial, pentru el ar fi mult mai bine să moară întâi şi apoi să intre în cameră după lăsarea întunericului.

Odată ajuns aici, mi-am pus la punct afacerile şi m-am gândit că voi, prieteni, aţi putea fi interesaţi, plus că îmi doream să îmi limpezesc mintea; aşa că v-am telefonat. Mâine voi pleca din nou acolo, iar când mă voi întoarce s-ar putea să am ceva destul de neobişnuit să vă povestesc. Că veni vorba, a rămas totuşi un lucru curios pe care am uitat să vi-l povestesc. Am încercat să fac o înregistrare fonografică a fluieratului, numai că n-a produs nicio impresionare a cerii aparatului. Acesta este unul dintre lucrurile care m-a făcut să mă simt ciudat, vă mărturisesc. Un alt fapt extraordinar este acela că microfonul nu poate amplifica sunetul, dar nici nu-l poate transmite; pare că nici nu-l ia în seamă, comportându-se de parcă nici nu ar exista. Până acum, sunt absolut derutat şi pus de-a binelea în încurcătură. Sunt totuşi un pic curios să văd dacă nu cumva unul dintre capetele voastre isteţe va putea să facă lumină în acest caz. Eu unul nu pot – nu încă.

Se ridică în picioare.

– Noapte bună, tuturor! ne spuse şi începu de îndată să ne conducă, politicos, spre întunericul nopţii.

(ultima parte în numărul viitor)