De pe culme – Ioan A. Bassarabescu

Ca într-un vârtej, cu o iuţeală uimitoare, urcase — până la cea din urmă — treptele de care mulţi se agaţă cu jertfe mari, adeseori cu preţul vieţii.

I s-a zis odată în şcoală că e îndemânatic la matematici; şi el a luat zisa de bună şi n-a întârziat să apuce fără şovăire, calea ingineriei.

Anii i-au adus izbândă după izbândă. La urmă, când fu trimis inginer într-o provincie, nu putu scăpa din mâna unui bun tată de familie: provincialul, om bogat, îl prinse numaidecât în capcană. Îl încredință fetei lui, şi aceasta primi cu bucurie să facă pasul, cu toate că, într-o scrisoare către o prietena de şcoală, strecurase o mărturisire: „Îl iau pentru că e inginer“.

Şi, ca în poveşti, cât ai clipi din ochi, bursierul de ieri se văzu aşezat într-o casă bună, stăpân pe o avere întreagă, într-o lume pe care o cunoscuse doar din cărţi.

Amintirea căsuţei sărace şi a traiului plin de lipsuri ce îndurase erau încă proaspete în mintea lui.

Toate îi păreau ciudate, surprinzătoare: întocmai ca unui copil care întoarce cu nerăbdare foile albumului ca să vadă alte cadre. Aştepta ca fiecare zi să-i aducă noi cunoştinţe, noi descoperiri…

Trebuia să ţie casă deschisă; i se pretinsese. Femeia lui adora petrecerile: teatrul, balurile, recepţiile…

Dintre toţi obişnuiţii casei, acela care păru că prinde mai bine intimităţii fu generalul, om încă tânăr, bogat, vorbitor, prietenos şi flăcău, daruri care făceau din el copilul răsfăţat al oraşului. Tunica înecată în fireturi! poleia până şi pe cei din jurul lui, încât prietenia generalului era dorită, căutată de toţi.

Prin întâmplări, de multe ori ciudate, inginerul Telian întâlnea pretutindeni pe general în cale. Pe nesimţite, acesta îi deveni prieten, ceea ce pentru inginer însemna o nouă izbândă, un nou mărgăritar la colanul scump ce-i împodobea traiul de la o vreme…

Într-o vară întârziase cam mult la câmp cu nişte lucrări; şi când veni acasă, primirea i-o făcu mai întâi generalul, care-i deschise uşa… Simţi un fior vag de neîncredere, dar crezu că poate şi aici se ascunde o noutate plăcută şi… uită.

A trebuit ca vreme de un an oraşul întreg să vorbească, pentru ca să-i poată ajunge şi lui la ureche.

„Cum, Maria mea mă înşală ? Generalul mă înşală ?“

Atunci urmări lucrurile de aproape şi se încredinţă…

În prima furie, luă hotărâri grozave: „Am să-i ucid pe amândoi şi apoi mă voi omorî eu însumi !“

Se închise în odaia de lucru, făcu scrisori, între care şi una mamei sale, la care acum se gândea pentru întâia oară.

Când sfârși de scris, căzu obosit pe canapea; trecutul i se-arăta clar în urmă: de mic îndurase numai neajunsuri; cunoscuse de aproape foamea, frigul şi vitrega nepăsare a oamenilor. Se revedea cu ghetele rupte sau chiar desculț, cu hainele sfâșiate, așteptând cu grijă ca mama lui să-i aducă din munca ei codrul de pâine rece cu care să-şi potolească foamea. E drept: școala de poduri îl răpise puțin sărăciei, însă atât de puţin…

Şi acum, pentru întâia oară, făcea cunoștință cu o nemulțumire foarte nouă pentru dânsul…

Nişte paşi prin sală… Desigur, era Maria!… Telian se repezi la scrisori şi, sub îndemnul fricii, le aruncă în sobă. O flacără… şi hotărârea lui zbură pe coş, odată cu fumul…

Paşii se îndepărtară, dar zgomotul lor reînviase faptele. Maria era frumoasă. În faţă, îi arăta iubire: numai ei avea să-i datoreze cele dintâi şi cele mai drăgălașe clipe de fericire… Apoi generalul, om bun, respectat… De ar fi fost un altul, fireşte, n-ar mai fi stat nici o clipă la îndoială… Dar generalul!!! Alţii o păţesc cu mai răi, şi tot se fac că nu văd…

„Adică, mă rog, cine din tot oraşul ar fugi de prietenia lui, şi câți nu mă pizmuiesc astăzi pentru el ? Mâine, lui, oricine i-ar deschide uşile; iar pe mine, călăul, toţi m-ar defăima, ca pe un năpăstuit. Sunt sătul de necazuri și amărăciuni. Am judecat în pripă, copilărește…“

Şi de astă dată, adâncit din nou în gânduri, Telian începe să se întrebe, neliniștit, cum ar putea face mai bine ca Maria să nu simtă că el ştie…

(1907)