Fata din paravan

(basm japonez)

traducere și adaptare din limba japoneză: Nicu Gecse

A fost odată un tânăr cărturar din Kyōto al cărui nume era Tokkei. Acesta locuia pe strada Muromachi. Într-o seară, în timp ce se afla în drum spre casă după o vizită, atenția i-a fost atrasă de un paravan[1] dintr-o singură foaie, care era expus spre vânzare în fața unui magazinului unui vânzător de mărfuri la mâna a doua. Era doar un panou acoperit de hârtie, dar pe el era pictată în întregime înfățișarea unei fete pe care tânărul  a îndrăgit-o imediat. Cum prețul cerut de vânzător era foarte mic, Tokkei a cumpărat panoul și l-a luat acasă.

Când s-a uitat din nou la panou, în singurătatea camerei lui, imaginea i s-a părut cu mult mai frumoasă decât mai devreme. La prima vedere portretul părea real și înfățișa o fată de vreo cincisprezece-șaisprezece ani, iar fiecare detaliu al picturii – părul, ochii, genele, gura – fuseseră executate cu o delicatețe și cu o acuratețe vrednice de toată lauda. Cozile ochilor păreau un gest de curtoazie făcut pentru ea de florile de lotus, buzele îi erau ca zâmbetul unei flori roșii și întreg chipul tânăr era nespus de drăgălaș. Dacă fata căreia i s-a făcut portretul era la fel de încântătoare, niciun bărbat nu s-ar fi putut uita la ea fără ca inima să-i fie răpită. Iar Tokkei credea că ea trebuie să fi fost atât de minunată – fiindcă desenul părea atât de viu – parcă gata să-i răspundă oricui i-ar fi vorbit.

Treptat, în timp ce continua să se uite lung la imagine, se simți vrăjit de farmecul ei. „Oare chiar să fi existat pe lumea aceasta o asemenea făptură adorabilă?“ murmură el ca pentru sine. „Mi-aș da bucuros viața – ba nu, chiar o mie de ani de viață –, doar ca să o pot ține în brațe pentru o clipă.“

Pe scurt, s-a îndrăgostit de fata din imagine – într-atât de îndrăgostit încât simțea că n-ar putea iubi niciodată o altă femeie, în afară de persoana pictată pe paravan. Cu toate acestea, dacă femeia ar mai fi fost în viață, n-ar mai fi putut semăna cu picture, probabil însă că fusese îngropată cu mult timp înainte de nașterea lui!

Cu toate acestea, zi de zi, pasiunea lui pentru ea creștea. Tânărul nu putea mânca, nu putea dormi, nici măcar nu-și mai putea ocupa mintea cu studiul care mai înainte îl încânta. Stătea așezat ore întregi dinaintea imaginii, vorbea cu ea, dar neglija și uita de orice altceva. În cele din urmă, se simți bolnav, atât de bolnav încât credea că are să moară.

Printre prietenii lui Tokkei se afla însă un cărturar bătrân, iar acesta știa o mulțime de lucruri stranii despre picturile vechi și despre inimile tinere. Aflând de boala lui Tokkei’s, bătrânul merse la el în vizită, văzu paravanul și înțelese imediat cele întâmplate. Întrebat fiind, Tokkei îi mărturisi totul prietenului său și-i dădu de știre:

– Dacă n-am să pot găsi o asemenea femeie, am să mor.

Bătrânul spuse:

– Imaginea aceasta a fost pictată de Hishigawa Kichibei, iar pictorul a avut un model. Persoana pe care o vezi reprezentată nu mai este acum în lume. Dar se spune că maestrul Hishigawa Kichibei i-a pictat nu doar imaginea, ci și mintea, așa că spiritual ei trăiește încă în pictură. Așa că eu cred că o poți cuceri.

Tokkei se ridică pe jumătate din așternutul de boală și își privi nerăbdător oaspetele.

– Trebuie să-i dai un nume, continuă bătrânul, și trebuie să stai dinaintea picturii în fiecare zi, să te gândești constant la ea și să o strigi folosind numele pe care i l-ai ales până când îți va răspunde…

– Să-mi răspundă!? exclamă tânărul îndrăgostit, cu sufletul la gură.

– Da, da, confirmă sfătuitorul, îți va răspunde, poți fi sigur. Dar trebuie să fii gata ca, atunci când îți va răspunde, să îi oferi ceea ce îți voi spune…

– Am să-i ofer viața mea ! strigă Tokkei.

– Nu, îl corectă bătrânul. Îi vei oferi o ceașcă cu vin care a fost cumpărat de la o sută de magazine de vinuri. Atunci va ieși din paravan pentru a primi vinul. După aceea, probabil că ea însăși îți va spune ce să mai faci.

După ce vorbi astfel, bătrânul plecă. Sfatul lui îl desprinse pe Tokkei din ghearele disperării. Se așeză imediat dinaintea imaginii pictate și i se adresă fetei cu un nume ales de el – din păcate, numele nu-l mai cunoaștem – repetându-l tandru, iar și iar. În ziua aceea n-a primit niciun răspuns, nici în următoarea și nici în cea care a urmat. Dar Tokkei nu și-a pierdut nici credința, nici răbdarea, așa că după mai multe zile, pe seară, fata răspunse la numele cu care fusese chemată:

– Da.

Atunci, repede-repede, tânărul turnă într-o ceașcă mică vin cumpărat de la o sută de magazine de vinuri și i-l oferi cu o plecăciune. Și fata coborî din paravan, păși pe rogojina din cameră și îngenunche ca să ia cupa din mâna lui Tokkei, întrebând cu cu un zâmbet fermecător:

– Cum se face că mă iubești atât de mult?

Era cu mult mai frumoasă decât în pictură, frumoasă până în vârful unghiilor, frumoasă la suflet și la temperament, mai drăguță decât oricare alta din lume. Nici nu se mai știe ce răspuns a îngăimat Tokkei, dar oricine își poate imagina. Iar ea l-a întrebat:

– Dar n-ai să te plictisești curând cu mine?

– Niciodată în viața mea! protestă el.

– Dar după aceea…? insistă ea, fiindcă o mireasă japoneză nu este mulțumită doar cu iubirea de-o viață.

– Hai să ne făgăduim solemn că vom fi împreună pe durata a șapte existențe, o îndemnă el.

– Dacă vei fi vreodată aspru cu mine, îl avertiză ea, mă voi reîntoarce în paravan.

Și-au jurat credință. Se spune că Tokkei a fost un băiat cumsecade și că mireasa lui n-a revenit niciodată în pictura de pe paravan. Iar spațiul ocupat cândva de ea a rămas gol.

____

Notă

[1] În original este menționat tsuitate – un paravan cu o singură ramă și cu două fețe, împodobit cu picturi în cerneală sau cu poeme prețuite de familia gazdă.