Medalionul – Kate Chopin

Traducere de Elena Olteanu

I

Într-o noapte de toamnă, câțiva bărbați erau adunați în jurul unui foc, pe panta unui deal. Făceau parte dintr-un mic detașament al forțelor confederate și așteptau ordine pentru a porni la drum. Uniformele lor cenușii erau atât de uzate, încât ajunseseră la limita ponosirii.

Unul dintre ei încălzea ceva într-o cană de tinichea, ținută deasupra jăraticului. Doi stăteau întinși pe pământ, la o mică distanță, în timp ce un al patrulea încerca să descifreze o scrisoare, apropiind-o de lumină. Își desfăcuse gulerul și o bună parte din cămașa de flanel.

— Ce ai acolo, în jurul gâtului, Ned? întrebă unul dintre cei întinși în umbră.

Ned — sau Edmond — își încheie mecanic un alt nasture de la cămașă și nu răspunse. Continuă să citească scrisoarea.

— E poza iubitei tale?

— Nu-i poza vreunei fete, răspunse omul de lângă foc.

Își luă cana de pe jăratic și începu să amestece conținutul murdar cu un băț.

— E un talisman, un fel de vrăjitorie pe care i-a dat-o vreun un preot de-al lor să-l ferească de necazuri. Îi știu eu pe catolici. De-aia a fost promovat și n-a fost nici măcar zgâriat de când e în rândurile noastre. Hei, Franțuzule, nu-i așa?

Edmond își ridică absent privirea din scrisoare.

— Ce-ai zis? întrebă el.

— Nu-i așa că e un talisman ceea ce porți la gât?

— Așa pare, Nick, răspunse Edmond cu un zâmbet. Nu știu cum aș fi trecut prin ultimul an și jumătate fără el.

Scrisoarea îl făcuse pe Edmond să simtă un dor cumplit de casă. Se întinse pe spate și privi direct spre stelele pâlpâitoare. Dar nu la ele se gândea, ci la o anumită zi de primăvară, când albinele bâzâiau printre florile de clopoței, iar o fată îi spunea rămas-bun. O vedea clar, cum își desprindea de la gât medalionul și i-l prindea lui. Era un medalion de aur, de modă veche, purtând imaginile în miniatură ale părinților ei, împreună cu numele și data căsătoriei lor. Era bunul cel mai de preț al fetei. Edmond simți din nou țesătura moale a rochiei albe pe care ea o purta, văzu croiul larg al mânecilor ce-i atârnau ușor în timp ce îi înconjura gâtul cu brațele ei delicate. Chipul ei dulce, plin de dor și de tristețe, îi apăru atât de clar în minte, încât simți o durere sfâșietoare. Se întoarse pe o parte, îngropându-și fața în braț și rămase nemișcat.

Noaptea profundă și trădătoare, cu tăcerea și falsa ei pace, se așeză peste tabără. Edmond visă că frumoasa Octavie îi aducea o scrisoare. Nu avea un scaun să-i ofere și se simțea jenat de starea jalnică a hainelor lui. Îi era rușine de hrana sărăcăcioasă cu care o îmbia să cineze alături de el.

Visă apoi un șarpe ce i se încolăcea în jurul gâtului, iar când încercă să-l prindă, creatura alunecoasă îi scăpă printre degete. Apoi visul deveni zgomot.

— Hai, scoală-te! Tu, Franțuzule! Nick îi striga în față.

În tabără izbucni un haos, mai degrabă o frământare dezordonată decât o mișcare organizată. Panta dealului se umplu de zgomot și mișcare, de lumini care se aprindeau brusc printre pini. În est, zorii începeau să se ivească timid din întuneric.

— Oare ce se întâmplă? se întrebă o pasăre neagră, cocoțată în vârful celui mai înalt copac. Era bătrână și înțeleaptă, dar nu destul de înțeleaptă încât să înțeleagă ce se petrecea. Așa că, toată ziua, rămase acolo, clipind și întrebându-se.

Zgomotul se răspândi peste câmpie și dealuri, trezind pruncii care dormeau în leagăne. Fumul urca spre cer, acoperind pământul într-o umbră întunecată, de parcă urma să plouă. Dar pasărea bătrână știa mai bine.

— Sunt copii care se joacă, își spuse ea. Dacă privesc destul de mult, am să înțeleg mai bine.

La căderea nopții, toți dispăruseră, odată cu zgomotul și fumul. Pasărea își netezi penele. În sfârșit, înțelesese! Cu o bătaie puternică din aripile ei negre, se lăsă în jos, planând spre câmpie.

Un om traversa încet câmpul. Era îmbrăcat în haine de preot. Venise să ofere alinare religioasă oricărui suflet care mai avea o scânteie de viață. Un servitor de culoare îl însoțea, purtând o găleată cu apă și o sticlă de vin.

Nu mai erau răniți acolo; fuseseră luați și duși departe. Retragerea fusese însă grăbită, iar vulturii și samaritenii milostivi erau nevoiți să aibă grijă de morți.

Un soldat — abia un copilandru — zăcea cu fața spre cer. Mâinile îi erau zăceau de o parte și de alta a corpului, unghiile îi era negre de pământul și de firele de iarbă smulse într-o ultimă încercare disperată de a se agăța de viață. Muscheta îi dispăruse, nu mai avea pălărie, iar chipul și hainele îi erau acoperite de funingine și praf. La gât îi atârna un medalion pe un lănțișor de aur. Aplecându-se deasupra lui, preotul desfăcu lănțișorul și îl luă. Se obișnuise cu ororile războiului și le înfrunta fără teamă, dar patetismul îl înduioșa de fiecare dată, aducându-i lacrimi în ochii obosiți.

La o jumătate de milă depărtare, clopotul bătea anunțând ceasul pentru angelus. Preotul și servitorul îngenuncheară și murmurară împreună binecuvântarea de seară și o rugăciune pentru morți.

II

Pacea și frumusețea zilei de primăvară coborâseră asupra pământului ca o binecuvântare. De-a lungul drumului mărginit de copaci, care însoțea un pârâu îngust și sinuos din centrul Louisianei, se legăna o cabrioleta de modă veche, zdruncinată de drumurile de țară accidentate. Caii negri și dolofani mergeau la trap lent, în ciuda îndemnurilor constante ale vizitiului, un bărbat de culoare corpolent.

În trăsură se aflau frumoasa Octavie și vechiul ei prieten și vecin, judecătorul Pillier, care venise să o ia la o plimbare de dimineață.

Octavie purta o rochie neagră, sobră prin simplitatea ei. O centură îngustă îi strângea talia, iar mânecile se terminau în manșete strâmte. Renunțase la crinolină și părea aproape o călugăriță. Sub pliurile corsajului își ascundea medalionul vechi. Nu îl mai arăta nimănui. În sinea ei, se întorsese la ea sfințit, devenind neprețuit, așa cum uneori obiectele materiale sunt marcate pentru totdeauna de un moment semnificativ al existenței.

De sute de ori recitise scrisoarea care însoțise medalionul returnat. Chiar în acea dimineață o răsfoise din nou. În timp ce stătea lângă fereastră, netezind scrisoarea pe genunchi, aerul îi aducea miresme grele și dulci, împreună cu cântecul păsărilor și bâzâitul insectelor.

Era atât de tânără și lumea atât de frumoasă, încât o cuprinse un sentiment de irealitate în timp ce recitea scrisoarea preotului. Acesta povestea despre acea zi de toamnă care se apropia de sfârșit, cu aurul și roșul estompându-se în apus, și noaptea ce își aduna umbrele pentru a acoperi chipurile celor căzuți. Oh! Nu putea să creadă că unul dintre acei morți era chiar al ei! Cu fața ridicată spre cerul cenușiu, într-o agonie de rugăminte. Un fior de revoltă și rezistență o cuprinse. De ce era primăvara aici, cu florile și parfumul ei seducător, dacă el murise? De ce era ea aici? Ce rost mai avea viața pentru ea?

Octavie avusese multe astfel de momente de disperare, dar o resemnare binecuvântată nu întârzia niciodată să îi cuprindă sufletul, iar acum o învălui ca o mantie protectoare.

– Voi îmbătrâni și voi deveni liniștită și tristă, asemenea sărmanei mătuși Tavie, murmură ea, împăturind scrisoarea și punând-o la loc în secretar. Își însușise deja aerul demn al mătușii sale. Mergea cu un pas lin, imitând-o inconștient pe domnișoara Tavie, căreia o suferință din tinerețe îi răpise orice compensație pământească, lăsându-i doar iluziile tinereții.

În timp ce stătea în vechia cabrioletă, alături de tatăl logodnicului ei pierdut, din nou o izbi acel sentiment cumplit de pierdere care o asaltase de atâtea ori. Sufletul ei tânăr tânjea după drepturile lui, după o parte din gloria și bucuria lumii. Se lăsă pe spate și își trase voalul mai aproape de față. Era un voal vechi, negru, al mătușii Tavie. Un firicel de praf din drum se ridică în aer, și ea își șterse obrajii și ochii cu batista sa albă și moale, o batistă lucrată manual dintr-o fustă veche de muselină fină.

– Îmi faci o favoare, Octavie?”, întrebă judecătorul, cu tonul lui curtenitor, pe care nu-l abandona niciodată. Înlătură voalul pe care îl porți. Pare cumva în disonanță cu frumusețea și promisiunea acestei zile.

Tânăra fată ascultă de dorința bătrânului ei prieten și, desfăcând agrafele voalului întunecat de pe pălărie, îl împături cu grijă și-l așeză pe scaunul din fața ei.

– Ah! Așa e mai bine; mult mai bine!, spuse el, într-un ton de ușurare nemărginită. Nu-l mai purta niciodată, draga mea.”

Octavie se simți ușor rănită, ca și cum el ar fi vrut să o excludă de la suferința pe care o împărtășiseră cu toții. Scoase din nou batista veche de muselină.

Părăsiseră drumul principal și intraseră pe un câmp neted, care fusese odinioară o pajiște. Ici și colo se aflau tufe de păducel, strălucind în splendoarea primăverii. În depărtare, vitele pășteau unde iarba era mai înaltă și mai fragedă. La capătul câmpului se ridica un gard viu uriaș de liliac, mărginit de aleea care ducea la casa judecătorului Pillier, și mireasma florilor grele îi întâmpină ca o îmbrățișare caldă și tandră.

Pe măsură ce se apropiau de casă, bătrânul domn îi cuprinse umerii fetei și, întorcându-i chipul spre el, îi spuse:

– Nu crezi că într-o zi ca aceasta se pot întâmpla minuni? Când întreaga lume vibrează de viață, nu ți se pare, Octavie, că cerul ar putea, măcar o dată, să ne dea morții înapoi? Vorbea încet, cu greutate și solemnitate. În glasul său se simțea un tremur neobișnuit și pe chipul său se citea o emoție profundă. Ea îl privi cu ochi plini de rugăminte și o teamă stranie de bucurie.

Străbătură aleea mărginită de gardul viu, cu pajiștea deschisă de cealaltă parte. Caii își grăbiseră puțin mersul leneș. Pe măsură ce se apropiau de casă, un cor de păsări ascunse printre frunze izbucni într-un torent de melodii vesele.

Octavie simți de parcă trecea într-o stare de existență asemănătoare unui vis, mai emoționant și mai real decât viața. În el apărea casa cea veche și cenușie, cu streașina ei înclinată. Printr-o ceață de verdeață, zări vag fețe familiare și auzi voci ce păreau că vin de departe, de dincolo de câmpuri, iar Edmond o ținea în brațe. Edmond al ei, cel pierdut; Edmond cel viu, și simți bătăile inimii lui pe pieptului ei, și extazul sfâșietor al sărutărilor lui, străduindu-se să o trezească. Era ca și cum spiritul vieții și al primăverii reînviate îi redase sufletul tinereții și o îndemna să se bucure.

Mai târziu, Octavie scoase medalionul de la piept și îl privi pe Edmond cu o întrebare nerostită în ochi.

– Era cu o seară înainte de o bătălie, spuse el. În agitația luptei și a retragerii de a doua zi, nu am observat că dispăruse. Am crezut că l-am pierdut în mijlocul confruntării, dar mi-a fost furat.

– Furat?, șopti ea, înfiorându-se, gândindu-se la soldatul mort, cu fața ridicată spre cer, într-o agonie de rugăciune.