Profilaxie – Gheorghe Brăescu

– Avem un caz suspect de tifos exantematic… anunță din ușă medicul regimentului, intrând fără să bată în cabinetul comandantului.

Colonelul se roși ca o sfeclă, lărgi cu degetele gulerul de la tunică, respiră șuierând și, scăpat ca prin urechile acului de un atac de apoplexie, se sculă în picioare, se îndreptă îngândurat spre cuier, îmbrăcă mantaua încheindu-se la toți nasturii, porni repede spre ușă, se întoarse, se dezbrăcă, puse mantaua la locul ei și, așezându-se la birou, scânci domol:

– Așa e când ești prea bun.

– Domnule colonel…

– Lasă, domnule… Ți-am spus eu ceva?… Adună reghimentul.

– Tot reghimentul?

– Nu, să vie maiorul.

*

– Ordonați, domnule colonel!

– Dumneata ai auzit?

– N-am auzit nimic.

– Cum, maiorule? Eu știu înaintea dumitale că avem tifos exantematic în reghiment?

– Nu mi-a spus nimeni.

– Aștepți să ți se spună?! Bravo! Frumos!… Vorba aia: eu aștept, dumneata aștepți, el așteaptă… glumi colonelul, cu ironie amară. Bine, maiorule… Tac… Vezi ce fel de om sunt eu?… Nu zic nimic. Dar să ferească sfântul de acum înainte să cadă cineva în mâinile mele!

– Domnule colonel…

– Destul. Ia notă: 1) Să se pună santinele de jur-împrejurul cazărmii; 2) Oamenii să se culce imediat; 3) Reghimentul se consemnează în cazarmă până la noi ordine. Suspand orice instrucție. Nicio corvoadă, nimic, nimic absolut… Nicio mișcare… Să nu se vadă picior de om umblând prin curtea reghimentului… bagă de seamă, maiorule, că te fac răspunzător de ordinele pe care le dau acuma. Nu se dă nimeni jos din pat, nu iese nimeni în oraș, baia va funcționa zi și noapte, oamenii să-și spele lucrurile cu apă caldă… sau mai bine nu, să le fiarbă… Auzi, maiorule?

– Aud, domnule colonel.

– Domnule, auzi?

– Da, domnule colonel, am înțeles.

– Să le fiarbă în ochii dumitale. Bagă de seamă, că eu cu dumneata vorbesc; și din cinci în cinci minute să mă ții la curent… ia măsuri, dă ordine, să nu se întindă, că v-ați curățat! Doctorul să facă anchetă severă, să vadă cine-i măgarul care a adus tifosul exantematic… Cine l-a adus, asta vreau să știu! Să-l dau în judecată, ca să se învețe minte!

– Doctorul e vinovat, că n-a izolat recruții.

– Ba i-am izolat, da’ n-am putut să izolez complet, că n-am avut unde.

– Are dreptate maiorul. Ești piază-rea, doctore. De când ai venit dumneata, numai cu buclucuri. Ăla și-a frânt mâna, mecanicul s-a opărit, și cu tifosul exantematic o făcuși lată.

– Da’ ce sunt eu vinovat?

– Cine zice că ești vinovat?… La revedere, domnilor! Și bolnavul să stea în observație permanentă…

– Poate să nu fie exantematic!

– Oare? întrebă plin de speranță colonelul. Ei, cum putem cunoaște, Negrene?

– Foarte simplu… afirmă, sigur pe el, inginerul, om deștept și mucalit, căpitan de rezervă, chemat să-și completeze instrucția. Se cunoaște numaidecât.

– Ce spui, domnule?

– Dacă-i hexapod…

– Cum ziseși?

– Hexapod, cu șase picioare.

– Așa da, ei?…

– Dacă-i hexapod, atunci e străin, adus din altă țară, unde bântuie tifosul exantematic… Dacă-i octopod…

– Ăla cum e?

– Cu opt picioare, și atunci e românesc, nu-i niciun pericol. Dacă doctorul a păstrat o lighioană de pe cămașa bolnavului suspect…

– Aș, ți-ai găsit! Ce să păstreze? Dumnealui să păstreze? Ai păstrat, domnule?

– Am păstrat, domnule colonel, răspunse medicul, invitat de inginer cu ochiul.

– Ei bravo! Nu mă așteptam. Bun. Să mi-l dai într-o cutiuță, îl duc imediat la analiză. La revedere, domnilor!

*

După plecarea colonelului, maiorul, absolvent al unui curs recent de informațiuni, înnebuni regimentul. Semnale precipitate dezlănțuiră o galopadă furioasă pe scările roase de bocancii oamenilor. Soldații forfoteau, întinzând afară așternuturi murdare, roind ca un furnicar ce-și scoate larvele la soare. În cancelaria mică a batalionului, ofițerii, grămădiți fără respirație, luau notă într-o liniște gravă.

– Va să zică, ne-am înțeles? Eu nu dau ordine. Vă rog, fac apel la sentimentele dumneavoastră camaraderești și sunt sigur c-am să fiu înțeles. Santinele în toate părțile, toată lumea se culcă, oamenii să se bărbierească, să se tundă cu mașina, să facă baie, să-și fiarbă rufele… toate astea în ochii dumneavoastră. Încolo, nicio mișcare…

– Da’ cu tragerea de demonstrație?

– Nimic! Morți! Ce mai vorbă! Apropo, un singur lucru cer și eu de la dumneavoastră: deseară dormim îmbrăcați, cu luminile aprinse, ca într-un cantonament de alarmă. Pe mine mă găsiți în tot momentul la corpul de gardă.

– Trăiți, don maiur, a tilifonat don colonel, să iasă toată lumea să care lemnele… A sosit trei vagoane la rampă… vine și dumnealui.

– Nu se poate, imposibil!

– Las’, maiorule… Eu am dat ordin. Doctorul e aici?

– A plecat.

– Nu-i nimic, să iasă tot reghimentul… E octopod, săracul, nu-i nicio primejdie, e d-al nostru! strigă înseninat din ușă colonelul.         

(1923)