Căldură de August – William Fryer Harvey

traducere și adaptare din limba engleză: Tudor Trif

Phenistone Road, Clapham,

20 August 19—

Am trăit ceea ce cred a fi cea mai remarcabilă zi din viața mea, iar cât timp întâmplările îmi sunt încă proaspete în minte, vreau să le aștern pe hârtie cât mai pe înțeles cu putință.

Pentru început, permiteți-mi să spun că numele meu este James Clarence Withencroft. Am patruzeci de ani, sunt într-o stare perfectă de sănătate și nici n-am suferit de vreo boală, nici măcar pentru o zi.

De profesie sunt artist, deși nu unul foarte renumit, câștig suficient de mulți bani din munca mea alb-negru pentru a-mi satisface dorințele necesare.

Singura mea rudă apropiată mi-a fost o soră, care însă a murit în urmă cu cinci ani, așa că sunt independent.

În această dimineață, mi-am luat micul dejun la ora nouă, iar după ce am aruncat o privire prin ziar mi-am aprins pipa și mi-am lăsat mintea să rătăcească în speranța că voi putea găsi vreun subiect pentru creionul meu.

Deși ușa și ferestrele erau deschise, camera era apăsător de fierbinte, așa că nici n-am apucat bine să-mi pun în minte că cel mai răcoros și confortabil loc din cartier ar putea fi capătul mai adânc al piscinei publice, când mi-a venit ideea.

Am început să desenez. Am fost atât de absorbit de munca mea, încât nici nu m-am atins de prânz, încetând să lucrez doar când ceasul de la biserica Saint Jude a bătut ora patru.

Pentru o schiță realizată în grabă, ceea ce obținusem la final era cu siguranță cea mai bună lucrare pe care o făcusem. Aceasta reprezenta un criminal în boxa acuzațiilor, surprins imediat după ce judecătorul pronunțase sentința. Omul era gras, enorm de gras. Grăsimea îi atârna în falduri pe bărbie, încrețindu-i-se pe gâtul lui butucănos. Era bărbierit (poate că ar trebui să spun că fusese bărbierit în urmă cu câteva zile) și aproape chel. Stătea în boxă, cu degetele lui scurte și stângace fixate pe balustradă, uitându-se drept în față. Sentimentul transmis de expresia lui era nu unul de groază, ci unul de prăbușire absolută.

În acel om nu părea să fie nimic suficient de puternic pentru a putea susține acel morman de grăsime.

Am împachetat schița și, fără să știu de ce, am strecurat-o în buzunar. Apoi, cu sentimentul rar de fericire pe care-l prilejuiește încrederea într-un lucru bine făcut, am ieșit din casă.

Cred că am pornit la drum cu ideea de a-l chema pe Trenton, deoarece îmi aduc aminte că am mers pe strada Lytton și că m-am întors la dreapta pe lângă Gilchrist Road, unde, la poalele dealului, niște oameni lucrau la noile linii de tramvai.

De acolo înainte nu am decât o amintire vagă cu privire la drumul pe care-am apucat-o. Singurul lucru de care eram conștient pe deplin era căldura groaznică ce radia din pavajul prăfuit ca un val aproape palpabil. Tânjeam după tunetul promis de norii imenși, de culoarea cuprului, ce atârnau pe cer către apus.

Parcursesem probabil vreo cinci sau șase mile, când un băiețaș mic m-a trezit din reveria mea întrebându-mă cât e ora.

Era șapte fără douăzeci de minute.

După ce a plecat, am încercat să-mi vin în fire. M-am trezit stând în fața unei porți ce ducea într-o curte mărginită de o fâșie de pământ sterp, unde erau flori – miscandre mov și mușcate.

Deasupra intrării era un semn cu inscripția…

CHAS. ATKINSON

Zidar de monumente

Lucrător în marmură englezească și italienească

Din curte se auzea un fluierat vesel, zgomotul loviturilor de ciocan și sunetul rece produs atunci când oțelul lovește piatra.

Un impuls brusc m-a făcut să intru.

Un bărbat stătea cu spatele spre mine, muncind la o placă de marmură cu vine neobișnuite. S-a întors de îndată ce mi-a auzit pașii, iar eu m-am oprit brusc.

Era chiar omul pe care îl desenasem, al cărui portret se afla în buzunarul meu.

El stătea acolo, uriaș, cu transpirația revărsându-i-se de pe scalp, pe care omul o ștergea cu o batistă de mătase roșie. Dar, deși avea un chip identic, expresia lui era una complet diferită.

M-a salutat zâmbind, ca și cum am fi fost prieteni vechi și mi-a strâns mâna.

M-am scuzat pentru că venisem neanunțat.

– Afară, totul este cald și luminos, am spus. Aici pare a fi o oază în pustietate.

– Nu știu ce sa zic despre oază, mi-a răspuns el, dar cu siguranță este cald, tot la fel de cald ca în iad. Ia loc, domnule!

Mi-a indicat un loc la capătul pietrei de mormânt la care lucra, iar eu m-am așezat.

– Ai găsit o bucată frumoasă de piatră, am zis eu.

A clătinat din cap.

– Da, oarecum, a răspuns el. Aici suprafața este pe cât de fină și-ar putea dori cineva, dar pe spate are un defect mare, deși nu mă aștept să fie observat vreodată. N-aș putea niciodată să fac o treabă bună dintr-o bucată de marmură ca asta. Vara i-ar fi bine, n-ar deranja-o arșița soarelui. Dar stai să vină iarna. Nimic nu e mai rău decât atunci când înghețul întâlnește slăbiciuni într-o piatră.

– Atunci pentru ce este? l-am întrebat.

Bărbatul a izbucnit în râs.

– Probabil că n-are să-ți vină ușor să crezi când îți spun că o pregătesc pentru o expoziție, dar acesta-i adevărul gol-goluț. Artiștii au și ei expoziții; așa cum vânzătorii și măcelarii au expoziții, tot așa avem și noi. Cele mai noi lucruri despre pietrele de mormânt.

A continuat să-mi vorbească despre marmură, precizând care tip era mai rezistentă la vânt și care la ploaie, apoi despre care era cea mai ușor de lucrat; apoi despre grădina lui și despre tipul nou de garoafă pe care o cumpărase. Din două în două minute își arunca uneltele, își ștergea capul transpirat și blestema căldura.

Eu n-am spus multe, deoarece mă simțeam neliniștit. Întâlnirea cu acest bărbat era neobișnuită, nefirească.

La început, am încercat să mă conving că-l mai văzusem, că fața lui, neștiută de mine, își găsise un loc într-un colț din mintea mea, deși știam că încercam doar să mă amăgesc.

Domnul Atkinson și-a încheiat munca, a scuipat pe jos și s-a ridicat răsuflând ușurat.

– Deci, ce părere ai despre asta? se interesă el, cu un aer de mândrie evident.

Inscripția pe care o citeam pentru prima oară era…

Cu pioasă amintire pentru

 James Clarence Withencroft

 născut la 18 ianuarie 1860 – mort subit pe 20 august 19–

 

În mijlocul vieții suntem în moarte.[1]

 

Am rămas tăcut o vreme. Apoi, un fior rece mi-a coborât pe spate. L-am întrebat unde a mai văzut acel nume.

– Ah, nu l-am văzut nicăieri, mi-a răspuns domnul Atkinson. Aveam nevoie de un nume, așa că l-am pus pe primul care mi-a trecut prin minte. De ce vrei să știi?

– Este o coincidență stranie, dar întâmplarea face să fie chiar numele meu.

A fluierat încet și prelung.

– Și datele?

– Pot răspunde doar pentru una dintre ele, iar aceea este corectă.

– E straniu! mi-a spus.

Dar el știa mai puține decât mine. I-am povestit despre ce lucrasem de dimineață. Am scos schița din buzunar și i-am arătat-o. Pe măsură ce se uita, expresia feței lui s-a modificat, devenind din ce în ce mai asemănătoare cu cea a omului pe care îl desenasem.

– Și doar alaltăieri i-am spus Mariei că nu există fantome! comentă el.

Niciunul dintre noi nu văzuse o fantomă, dar știam despre ce vorbea.

– Probabil mi-ai auzit numele, am spus eu.

– Iar tu trebuie că m-ai văzut undeva și ai uitat! Ai fost cumva în Clacton-on-Sea, în iulie?

Nu fusesem în viața mea în Clacton. Am rămas tăcuți o vreme. Amândoi ne uitam la același lucru – la cele două date de pe piatra de mormânt, din care una era corectă.

– Vino înăuntru la cină, m-a invitat domnul Atkinson.

Soția sa este o femeie mică și veselă, cu obrajii roșii. Soțul m-a prezentat drept un prieten de-al lui, artist. Rezultatul a fost nefericit, căci după ce s-a strâns masa, ea a adus o Biblie ilustrată de Doré și a trebuit să stau aproape o jumătate de oră ca să-mi exprim admirația.

Am ieșit afară și l-am găsit pe Atkinson fumând, așezat pe piatra de mormânt.

Am reluat conversația de unde rămăsesem.

– Scuză-mi întrebarea, am început eu, dar știi ceva ce ai făcut pentru care să fii trimis în judecată?

A clătinat din cap.

– Nu sunt falit, afacerea este suficient de prosperă. În urmă cu trei ani, de Crăciun, am dat curcani unor gardieni, dar doar la asta mă pot gândi. Și erau păsări mici, a precizat el.

S-a ridicat, a luat o sticlă de pe terasă și a început să ude florile.

– De două ori pe zi, cât timp e vreme caldă, mi-a zis el, chiar și așa căldura le copleșește pe cele mai delicate. Iar ferigile nu au putut să reziste niciodată. Unde locuiești?

I-am spus adresa mea. Ar dura cam o oră de mers rapid pentru a ajunge înapoi acasă.

– Asta este, a spus el. Să analizăm limpede situația. Dacă te întorci acasă în această seară, îți asumi șansa de accidente. S-ar putea ca o căruță să treacă peste tine și există întotdeauna coji de banane și de portocale, ca să nu mai spun nimic de scări ce-ți pot cădea în cap.

Vorbea despre improbabil cu o seriozitate intensă, care în urmă cu șase ore ar fi fost chiar de râs. Dar n-am râs.

– Singurul lucru pe care îl putem face, continuă el, este să rămâi aici până la ora douăsprezece. Vom merge la etaj și vom fuma; s-ar putea să fie mai rece înăuntru.

Spre surprinderea mea, am fost de acord.

Acum, stăm într-o cameră lungă și joasă de sub streașină. Atkinson și-a trimis soția la culcare. El însuși este ocupat să ascută niște unelte cu o piatră mică, fumându-mi unul dintre trabucuri între timp.

Aerul pare a fi încărcat de tunete. Scriu asta la o masă șubredă, în fața unei ferestre deschise. Blatul este crăpat, iar Atkinson, care pare un om îndemânatic cu uneltele lui, urmează să-l repare de îndată ce termină să-și ascută dalta.

Acum este trecut de ora unsprezece. Voi pleca în mai puțin de o oră.

Iar căldura este înăbușitoare – atât cât să înnebunească un om.

(1910)

 

Nota traducătorului

[1] În text apare varianta în engleză pentru „Media vita in morte sumus“, care este primul vers al unui cânt religios gregorian.

Text original August Heat 

Fictiuni.ro

Sugestii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.